Calin Kasper
162 aprobate
calin.kasper@gmail.com
92.212.26.197
Autobiografia legionară a lui Horia Sima (2)
PRINCIPIUL SELECŢIUNII
de Horia Sima
IV. COMANDAMENTUL DE LA BERLIN
Cum era şi firesc, prezenţa a o serie de Comandanţi Legionari la Berlin, în primăvara anului 1939, a avut ca urmare reconstituirea Comandamentului de prigoană în Reich. Noul Comandament a avut următoarea componentă:
Şef: Preotul Dumitrescu-Borşa. Membri : Ion Victor Vojen, Alexandru Constant, Constantin Papanace, Horia Sima, Victor Silaghi.
În cadrul acestui Comandament, Ion Victor Vojen a fost însărcinat sã se îngrijeascã de relaţiile externe cu guvernul german, ajutat de Alexandru Constant.
Constantin Papanace îndeplinea aceeaşi funcţiune la nivelul partidului naţional-socialist.
Horia Sima a fost însãrcinat cu legăturile cu ţara.
Victor Silaghi avea misiunea sã mã ajute pe mine, dacă se ivea vreo misiune de acest gen.
V. PLECAREA LUI MITI DUMITRESCU
Acest Comandament a lucrat în perfectã armonie dela constituirea lui în primãvara anului 1939. Cea mai importantã acţiune a acestui Comandament a fost trimiterea în ţarã a lui Miti Dumitrescu, pentru a rãzbuna pe Cãpitan.
Cel dintâiu camarad cãruia i s’a destãinuit Miti Dumitrescu, pentru a obţinea autorizaţia dela Comandament ca sã se întoarcă în tarã, a fost Constantin Papanace. Miti Dumitrescu i-a mãrturisit lui Papanace cã el nu a venit în Germania cu scopul sã se salveze de urmãriri (de altfel nici nu era cunoscut de poliţie) ci doar pentru a se convinge dacã într’adevãr Cãpitanul s’a refugiat aici şi este în viaţă, aşa cum se svonise în ţarã. Constatând cã vestea era falsã, el, Miti Dumitrescu, nu mai vede alt rost al vieţii lui decât sã se înapoieze cât mai repede în ţarã şi sã rãzbune pe Cãpitan, contând în acest scop pe o echipã de prahoveni, cunoscuţi de el.
La proxima reuniune a Comandamentului, Papanace a expus planul lui Miti Dumitrescu şi a cerut sã i se dea deslegare. Toţi membrii Comandamentului, fãrã excepţie, au fost de acord sã fie autorizat Miti Dumitrescu sã se întoarcã în ţarã. Discuţiile s’au purtat asupra persoanelor ce trebuiau sã cadã. Papanace era de pãrere cã problema legionarã din tarã, nu se poate rezolva dacã nu cad în acelaşi timp Armand Cãlinescu şi Regele. oricare din ei ar rămâne în viaţă, ar reprezenta un grav pericol pentru soarta legionarilor închişi. Vojen se înclina spre soluţia femeninã sã fie lichidatã talpa iadului, Elena Lupescu. Împuşcarea ei va provoca debandada generalã a sistemului. Eu înclinam spre soluţia revoluţionară. Atentatul în sine, indiferent de persoanele ce ar cãdea, nu va putea duce la rezultate satisfãcãtoare pentru Mişcare. Sistemul se va reface, dupã turburarea din primele zile. Atentatul trebuia urmat de o revoluţie, cum am încercat şi pânã atunci, fãrã sã reuşim, din cauza unor grave contratimpuri.
Constant nu se pronunţase asupra amploarei acestui atentat. Nici Silaghi nu avea o opinie clarã.
S’a dat deslegare lui Miti Dumitrescu sã plece în ţarã, cu îndrumarea sã facã tot posibilul ca sã cadã împreunã atât Regele cât şi Armând Cãlinescu, cum propusese Papanace.
Pentru a ajunge Miti Dumitrescu în România, s’a ales ruta Ungaria. Eu am fost solicitat de Comandament, ca unul ce mă ocupam cu legãturile cu ţara, sã asigur trecerea frontierei germano-maghiare şi apoi maghiaro-române. Aveam o oarecare experientã în trecerea acestor graniţe, deoarece când am plecat din ţarã, în Februarie 1939, am trecut pe la punctul de frontierã Beba Veche. De aici am ajuns la Seghedin şi apoi am luat trenul spre Budapesta. Cum Ilie Smulţea mã însoţise în traectul anterior prin Ungaria şi Germania, l-am însãrcinat tot pe el sã-l conducă pe Miti Dumitrescu pe acelaşi drum la întoarcerea lui în România. Pentru mai mare siguranţă, l-am rugat pe Victor Silaghi sã-i însoţească pe amândoi pânã la frontierã, deoarece vorbea la perfecţie limba maghiarã, fiind nãscut în Satul Mare. Trecerea din Germania în Ungaria s’a fãcut cu paşapoarte, iar de aici, cu oarecare peripeţii, Miti Dumitrescu şi-a luat sborul spre România.
Din acest moment, eu nu am mai avut nici un contact cu Miti Dumitrescu. Nici n’am auzit nimic de mişcările lui. Am aflat din surse ulterioare, cã a încercat sã punã în aplicare planul lui Papanace, de a executa în acelaşi timp pe Armand Cãlinescu şi pe Rege. În acest scop alesese ca loc al atentatului Biserica de la Curtea de Argeş, unde în Iulie, avea loc solemnitatea obişnuită a pomenirii Regilor Carol I şi Ferdinand I. Deşi s’a pus în marş cu echipa lui spre Curtea de Argeş, Miti Dumitrescu n’a reuşit sã se apropie de locul ceremoniei, unde erau concentraţi Regele cu demnitarii Statului, încât a trebuit sã se retragã precipitat, pentru a nu fi descoperiţi.
Miti Dumitrescu s’a concentrat atunci pe atentatul contra lui Armând Cãlinescu, care era mai uşor de înfãptuit. În lunile August-Septembrie l-a urmãrit pas cu pas, pentru a-i descoperi punctul vulnerabil. A constatat cã era urmat permanent de o escortă de agenţi, în maşini, dela Ministerul de Interne la domiciliul sau.
Când a putut Miti Dumitrescu să-şi execute planul? Cu câteva zile înainte de săvârşirea lui, Armând Cãlinescu era aşa de sigur pe sine cã nu mai e în primejdie, încât a renunţat la escorta ce-l însoţea pânã atunci. Informaţiile ce le primise erau cã legionarii nu mai erau capabili sã întreprindã ceva, iar cei periculoşi erau controlaţi de Siguranţă prin agenţii infiltraţi între ei. Ordinul ce l-a dat de a nu mai fi însoţit de agenţi, în traseul dela Ministerul de Interne la casa lui, i-a fost fatal. Miti Dumitrescu, care îl urmãrea cu maşina zi de zi, a observat schimbarea ce-a avut loc în paza lui Cãlinescu şi atunci s’a decis sã-l doboare.
Eu nu l-am vãzut în aceastã perioadã pe Miti Dumitrescu, care a acţionat exclusiv din proprie iniţiativă. Este adevãrat cã la 15 August m’am strecurat în ţarã, dar cu totul alte obiective. Presupunând cã Miti nu poate sã întreprindã, nimic, că zăboveşte prea mult şi cã expediţia lui s’a împotmolit, ca atâtea altele, am revenit la ideea revoluţionară. În acest scop, am reluat contactele cu camarazii liberi şi am început sã fac primele pregãtiri.
În mijlocul acestui început de pregãtire am aflat de atentat, ca toatã lumea, dela Radio. Mă aflam în casa profesorului Mihãilescu, fratele camaradului nostru dela Berlin, Virgil Mihãilescu. Nu am mai putut face altceva, dupã valul de masacre săvârşite în ţarã, decât sã mã retrag cât mai repede dela Bucureşti în Banat şi de aici sã apuc drumul spre Jugoslavia, de unde am trecut mai departe în Germania, pela Maribor.
Constantin Papanace, într’o conferinţa ţinută la Berkenbrück, la 21 Septembrie 1941, în fata camarazilor de surghiun de aici, a rostit o emoţionantă evocare a lui Miti Dumitrescu, recunoscându-şi paternitatea în plecarea acestuia spre tarã, pentru a rãzbuna pe Cãpitan.
Aceastã memorabilã conferinţa poate fi cititã în colecţia de conferinţe dela Berkenbrück, editatã în 1952.
VI. CRIZA COMANDAMENTULUI LEGIONAR DELA BERLIN. RETRAGEREA PĂRINTELUI BORŞA DIN FRUNTEA LUI
Când am ajuns din nou la Berlin, în ajunul Crãciunului din 1939, am constatat cu uimire şi durere cã Comandamentul Legionar, în componenţa lui de atunci, aşa cum l-am lãsat la plecare, nu mai exista. Membrii acestui Comandament se rãsleţiserã, care încotro. Nu se mai întruneau, pentru a trata în comun problemele Legiunii. Masacrul din ţarã i-a sdruncinat şi nu mai vedeau nicio perspectivã pentru Mişcare. Fiecare se retrãsese în intimitatea sufletului sãu, dar fãrã sã mai existe între ei coeziunea necesarã continuãrii luptei şi fãrã sã se mai gândeascã de a elabora o nouã strategie a Mişcării.
Mai penibilã era situaţia Preotului Dumitrescu-Borşa, deoarece fusese şeful acestui Comandament şi purta rãspunderea principală pentru soarta lui. Acesta, dupã ce aflase de uciderile în masã ale legionarilor din închisori, din lagãre şi din judeţele ţãrii de sbirii Regelui Carol, cãzuse într’o stare de desnãdejde profundã, din care nu mai vedea altã ieşire decât sã renunţe chiar la şefia Comandamentului Legionar dela Berlin.
De aceastã decizie, luatã în forul sãu interior, nu a dat socotealã nimãnui. N’a convocat Comandamentul, pentru a explica membrilor lui motivele cari îl determină sã se retragã dela conducere. Nici cel puţin nu a luat contact individual cu ceilalţi camarazi din Comandament, pentru a-şi justifica atitudinea, între patru ochi. A lãsat, cum s’ar zice, lucrurile baltã. S’a retras la locuinţa lui, refuzând sã se mai întâlnească cu alţi camarazi din grup, deşi erau peste 20 în acel moment la Berlin.
Eu fusesem bun prieten cu Preotul Borşa. Când m’am întors din ţarã şi am auzit de starea lui sufleteascã disperatã, l-am vizitat de câteva ori, pentru a-l ruga să-şi revizuiascã atitudinea şi sã revinã în fruntea Comandamentului. Eu veneam cu urmãtoarele argumente, cu care speram sã-i ridic moralul:
– tocmai în aceste clipe, când în ţarã au fost ucişi atâţia camarazi, între cari şi elita Legiunii, este necesar ca el, figurã de primul rang al Mişcării, a doua dupã Vasile Christescu, sã dea dovadã de hotărâre şi curaj, demonstrând prin ţinuta lui inflexibilã cã bucuria duşmanilor este prematurã, cã ei n’au distrus Mişcarea şi cã lupta va continua;
– mã refeream apoi la starea de spirit din tarã, a legionarilor în viaţă şi a populaţiei în genere. Masacrele din tarã au creat goluri imense în cadrele legionare, dar -un fapt paradoxal- a mãrit popularitatea Legiunii şi încrederea în destinele ei. Eu vin din ţarã cu aceastã impresie sguduitoare, a dârzeniei ce-am constatat-o atât în rândurile legionarilor cât şi în masele largi ale poporului.
Am stãruit, cu mult pathos, pe lângã Preotul Dumitrescu-Borşa sã stea ferm pe poziţie, reluându-şi şefia Comandamentului. E de mare importanţã ca în ţarã, legionarii rămaşi acolo sã ştie cã la Berlin camarazii lor refugiaţi, grupaţi în jurul Preotului Borşa, continuã lupta.
Toatã stăruinţa mea n’a servit la nimic. Preotul Dumitrescu era dãrâmat sufleteşte. Nu mai avea altã dorinţă decât sã fie lãsat în pace, departe de grijile ce le avusese pânã atunci.
În hotărârea lui de a se izola de grup şi a renunţa la funcţiunea ce-o exercitase până atunci, am descifrat şi temerea lui ca sã nu fie tras la rãspundere de supravieţuitorii din ţarã pentru cele întârnplate, deoarece el fusese şeful Comandamentului Legionar care a aprobat trimiterea dela Berlin a lui Miti Dumitrescu. Retrãgându-se din fruntea Comandamentului, gestul lui se putea interpreta ca un semn de nemulţumire pentru cele întâmplate, cu care el nu a fost de acord. Rãspunderea lui se va diminua sau va fi împãrţită cu a altora şi putea chiar insinua cã el n’a avut niciun amestec în aceastã operaţie.
Vojen şi Constant au urmat acelaşi drum. S’au ţinut deoparte şi n’au mai participat la viaţa Comunităţii Legionare din Berlin. Ei aveau legãturile lor cu anumite cercuri germane de importanţã, dar nu s’au mai angajat intr’o acţiune comunã cu restul camarazilor. Teza lor era cã salvarea Legiunii nu poate veni decât dela Berlin, când se va produce ciocnirea între politica Regelui Carol, înfeudat democraţiilor occidentale şi interesele Axei, ciocnire ce va produce o schimbare de regim în România, din care nu va lipsi nici grupul refugiat la Berlin. Aceasta ar fi fost aşa zisa soluţie politicã, cum îmi explica Constant.
Victor Silaghi era abãtut. Ducea o viaţă singuraticã, dar n’a rupt legãturile cu grupul.
(va urma)
Autobiografia legionară a lui Horia Sima (3)
PRINCIPIUL SELECŢIUNII
de Horia Sima
VII. AXA PAPANACE-SIMA
Singur Papanace se menţinuse ferm pe poziţie. El îşi dãdea seama de situaţia grea a Mişcării, de catastrofa ce s’a abãtut asupra ei, dar nu-şi pierduse speranţa. Din Comandament, a fost singurul cu care m’am înţeles perfect din primul moment al revederii noastre, dupã întoarcerea mea la Berlin. El m’a pus la curent cu prăbuşirea moralã a Preotului Borşa şi cu destrămarea Comandamentului.
Cu Papanace am format împreunã un fel de Axă, în jurul cãreia s’au grupat ceilalţi camarazi. De fapt era un nou Comandament, în care ne-am împărţit rolurile. El, Papanace, se va ocupa precumpãnitor de relaţiile externe, de contactele cu autorităţile germane, iar mie îmi revenea, tot precumpãnitor, vechea mea însărcinare de a pãstra legãturile cu ţara.
Am convenit cu el că, pentru primãvara anului 1940, sã pregãtim o nouã expediţie spre ţarã. Pentru realizarea ei, vom forma un grup de acţiune, constituit atât din elementele mai vechi din garnizoana Berlin cât şi din camarazii recent scăpaţi din România, cari m’au însoţit la întoarcerea mea la Berlin. Din acest grup de acţiune se va forma apoi echipa destinatã sã plece în ţară, pentru a încerca rãsturnarea regimului.
Pe baza, înţelegerii cu Papanace, am procedat imediat la constituirea acestui grup de acţiune, alcãtuit din 17 legionari.
În iarna anului 1939-1940, mã întâlneam sãptãmânal cu membri acestui grup şi tratăm împreună problemele ce ne aşteptau în tarã.
VIII. PAPANACE ÎŞI SCHIMBĂ OPINIA
În iarna anului 1940, am avat consfãtuiri sãptãmânale cu camarazii din grupul de 17, pregãtind etapele noii operaţii spre ţarã. În primul rând m’am ocupat de ruta ce vom lua-o pentru a ajunge în România. Am stabilit cã drumul cel mai sigur era tot Banatul sârbesc, unde aveam numeroase puncte de sprijin. Dar pânã a ajunge la Belgrad, aveam nevoie de paşapoarte şi bani. Am reuşit sã strângem minimum necesar din cotizaţiile camarazilor cari lucrau la diverse întreprinderi în Berlin, iar paşapoartele ni le-am procurat dela prieteni de-ai noştri, dispuşi să-şi asume acest risc.
În sfârşit, în a doua jumãtate a lunii Aprilie, pregãtirile erau destul de înaintate, încât o parte din legionarii aleşi de mine să formeze primul eşalon al expediţiei au început sã pãrãseascã Germania, strecurându-se spre destinaţia lor.
A sosit rândul meu sã plec. Era la începutul lunii Mai. Cu o zi înainte de a-mi lua drumul spre Belgrad, m’am întâlnit cu Papanace în casa unui prieten comun, Negoescu. La aceastã întâlnire, trebuia sã stabilim ultimele amãnunte ale expediţiei spre ţarã: ce fac eu, ajuns în România, şi ce face el, la Berlin. Aveam de luptat pe douã fronturi: frontul intern şi frontul extern. Dar cele douã fronturi trebuiau coordonate. Intervenţia noastrã în ţarã şi rezultatele ce le va avea, trebuiau apărate şi valorizate la Berlin, la forurile competente. Rostul lui Papanace era sã lãmureascã guvernul german asupra semnificaţiei întreprinderii noastre în ţarã, pentru a nu o interpreta ca fiind ceva ostil intereselor lui.
Dupãce i-am explicat punctul meu de vedere şi cum concep eu misiunea lui la Berlin, am fost surprins sã constat la el o schimbare radicalã a atitudinii lui de pânã atunci. Şi aceastã rãsturnare a poziţiilor anterioare, cu 24 de ore înainte de plecarea mea ! Nu-mi venea sã cred ! Tot ce stabilisem împreună în cursul iernii, toate acţiunile noastre comune, fuseserã rãsturnate din temelii. Toate planurile de colaborare, în interesul Legiunii şi al salvãrii României, lucrând la ele de peste cinci luni, nu mai erau bune acuma.
Îmi oferise o nouã concepţie a luptei noastre, pentru a-şi justifica atitudinea. El este contra unei intervenţii în tarã în aceste momente, cãci am afecta frontul principal, care, dupã părerea lui, este la Berlin. Dacã plec eu în ţarã, slãbim frontul dela Berlin, de unde poate veni lovitura de graţie contra regimului carlist. Prin simpla noastrã prezentã la Berlin, exercitãm o anumitã ameninţare asupra regimului carlist, care, coroboratã cu situaţia internaţională, poate duce la prăbuşirea sistemului. Dupã concepţia lui Papanace, noua lui concepţie, trebuia sã renunţăm la planurile ce le-am fãurit cu camarazii noştri în cursul celor cinci luni de iarnã. Sã nu mai plece nimeni din Germania şi chiar efectivele ce-au trecut frontiera sã fie retrase.
Noua concepţie a lui Papanace era vulnerabilã din două motive:
– mai întâiu, cum sã opresc o expediţie care era în curs de desfăşurare? Unii camarazi ajunseserã în ţarã, cum era Rotea, alţii erau pe drum între douã frontiere, cum era Boian, iar Borobaru ajunsese în Banatul sârbesc, unde mã aştepta. Ce ar spune camarazii cã ne retragem tocmai când eram angajaţi în bătălie? Totul ar avea aspectul unei capitulãri, unei desorientãri a conducerii. Ei apucaserã calea primejdiei, iar noi ne retragem la Berlin. Dar ce vor zice legionarii din ţarã? Cum ne vor judeca, când vor afla cã am renunţat la orice acţiune, dupã teribilele pierderi suferite şi aşteptam victoria contând exclusiv pe ajutorul german? Atitudinea lui Papanace, din punct de vedere al eticei legionare, era de neimaginat !
– în al doilea rând, Papanace voia sã mã convingã cã, prin simpla noastrã prezentã la Berlin, vom putea influenţa în aşa mãsurã cursul evenimentelor, încât sã ne aducã victoria. Nu excludeam nici aceastã ipotezã, dar atunci în ce posturã am fi rãmas noi? A unor miluiţi ai puterii germane, ai unor beneficiari ai presiunii germane în Romãrnia sau chiar al unui rãzboiu româno-german. În acest caz, România ar fi intrat în categoria ţărilor înfrânte şi ocupate de Germania. Într’o Românie înfrântã, rolul nostru ar fi devenit precar, chiar dacã ne-am fi bucurat de sprijinul german. Mişcarea Legionarã, nu poate accepta niciodatã sã revinã în ţarã şi sã participe la conducere, în bagajele armatei de ocupaţie.
Mişcarea Legionarã luptã alãturi de Axã, dar numai într’o poziţie demnã. Noi trebue că, prin propriile noastre mijloace, să doborâm regimul şi apoi sã încheiem alianţa cu Puterile Axei. Noi trebue sã o luãm înaintea Germaniei şi Germanii sã vinã dupã noi, în România, că aliaţi ai noştri.
I-am combãtut cu energie schimbarea de strategie ce mi-o recomanda, fãrã sã reuşesc sã-l determin a reveni la poziţia anterioarã, valabilã în cursul iernii.
M’am despărţit de Papanace, fãrã sã-i spun mãcar de iminenta mea plecare. Colaborarea se rupsese brusc. Aveam paşaportul în buzunar. A doua zi seara luam trenul spre Viena-Graz-Laibach, spre Jugoslavia.
IX. RETRAGEREA DIN LUPTA A PROFESORULUI CODREANU
Evenimentele din vara anului 1940 nu le mai expun, cãci sunt cunoscute din cartea mea de amintiri „Sfârşitul unei domnii sângeroase”.
Când am constatat cã colaborarea cu Regele Carol nu serveşte la nimic -scopul ei fiind a scoate ţară din situaţia grea în care ajunsese prin greşelile politiciei externe anterioare- m’am decis sã încerc ultimul drum ce mai rãmãsese deschis şi anume o lovitură revoluţionară, care sã provoace abdicarea Regelui Carol şi sã punã capãt regimului. Nu mai există altă ieşire pentru a salva ceva din trupul martirizat al naţiei, sfâşiată pe toate frontierele. Cam pe la mijlocul lunii August, am început pregãtirile de echipe şi material, cari şi-au atins punctul culminant la 3 Septembrie 1940.
Aliatul cel mai preţios în tot cursul acestei perioade de pregãtire a fost Profesorul Codreanu. A fost singura cãpetenie legionarã pe care am ţinut-o la curent cu planul de luptã, cu punctele de atac, cu mobilizãrile de efective, cu momentul loviturii. Era părtaş intim la întreaga acţiune. Nu numai cã mã aproba, dar s’a oferit sã participe direct la revoluţie. Nimeni altcineva din cãpeteniile în viaţă, nu cunoştea decizia luată. Nici Iasinschi, nici Gârneaţă, nici Radu Mironovici şi niciun alt membru al Forului. Niciun senator al Legiunii nu auzise ceva de alternativa revoluţionară. Ştiau de audientele mele la Rege şi de celelalte legãturi politice. Dar atât. Nici nu bãnuiau mãcar cã se va produce aceastã isbucnire.
Dar a trebuit sã fac o amarã experientã şi în cazul Profesorului Codreanu. Cu douã zile înainte de termenul fixat pentru deslãnţuirea revoluţiei, aflu cã Profesorul s’a întors dela Călimăneşti în Capitalã şi cã a doua zi, în 2 Septembrie, avea fixatã o audientã la Rege.
Aceastã schimbare nu numai cã nimicea toatã acţiunea proectatã, dar dãdea Regelui un avantaj politic considerabil, scoţându-l din situaţia disperată în care se afla. Regele era rãu vãzut de întreaga naţie din cauza pierderilor teritoriale. Dar când ţara ar fi aflat cã Profesorul Codreanu a fost la Rege, s’ar fi dat întâlnirii o interpretare favorabilã monarhului, în sensul cã Mişcarea susţinea pe Rege în aceste momente critice. Aceastã vizitã ar fi paralizat revoluţia noastrã sau, dacã totuşi s’ar fi deslãnţuit, nu ar mai fi avut acelaşi efect.
Situaţia era gravă. Mã aflam în acea noapte de destin în casa lui Radu Ghenea, cu Horia Cosmovici, cu Drul Popovici şi alţi camarazi din grupul Rãsleţi. Profesorul Codreanu a acceptat să vinã sã ne întâlnim în acea casã. Îndată ce-a venit, în prezenţa acestor camarazi, i-am explicat momentul în care ne aflãm, stadiul înaintat al pregãtirilor şi iminenţa loviturii, fiind fixatã chiar dată intervenţiei. N’am putut sã-l determin să participe la revoluţie, cum singur se oferise, dar am reuşit sã-l înduplec totuşi cu mare greutate, sã renunţe la audienţa proectatã pentru a doua zi. L-am rugat sã aştepte rezultatul luptei noastre. Dacã nu se desfăşoară cum am prevãzut, provocând abdicarea Regelui, atunci el se va duce la Palat cu ramură de mãslin, salvând ce se mai poate salva.
În cursul discuţiei cu Profesorul, argumentul principal al lui era «sã nu se facã vãrsare de sânge». I-am explicat cã nici noi nu dorim vãrsare de sânge, dar în cursul unei revolte populare, nu sunt excluse nici ciocnirile sângeroase. După discuţii aprige cari au durat pânã la miezul nopţii, Profesorul a acceptat punctul nostru de vedere, amânând audienţa la Palat pânã când se va vedea rezultatul bãtãliei noastre.
Cum a ajuns Profesorul Codreanu la Călimăneşti? Cu el fãcusem o înţelegere ca sã fie prezent la Braşov, în ziua deslãnţuirii revoluţiei, şi de acolo sã ţinã o cuvântare la Radio Bod, dacã va putea fi ocupat de legionari, iar în caz contrar, sã dea o proclamaţie cãtre ţarã. Pentru a nu atrage atenţia autorităţilor, am convenit cu el ca, cu o sãptãmânã înainte sã meargã la Călimăneşti, pretextând o curã de băi termale. O echipã bucureşteană, sub conducerea lui Ilie Niculescu îl va ridica dela Călimăneşti şi îl va duce cu o maşină la Braşov. Expediţia a cãzut, în momentul când s’a aflat de sosirea neaşteptată a Profesorului Codreanu la Bucureşti.
(va urma)