Calin Kasper
161 aprobate
calin.kasper@gmail.com
92.212.26.197
Autobiografia legionară a lui Horia Sima (1)
De multă vreme caut date despre intrarea lui Horia Sima în Legiune şi despre activitatea lui ca legionar, dar el însuşi a fost extrem de modest în a le face publice. Zilele trecute am dat peste un document pe miscarea.net, în care Horia Sima este silit să-şi descrie activitea legionară, de la începuturi, până la sfârşit. (Lucrarea la care mă refer, a fost publicată cu ca. un an înaintea morţii sale.) El răspunde şi la întrebarea pusă mereu de la moartea Căpitanului, de ce acesta nu şi-a desemnat un succesor. La fel s-a comportat şi Horia Sima, amândoi lăsând, aparent, Legiunea de izbelişte. Horia Sima lămureşte, odată pentru totdeauna, cum se făcea selecţia cadrelor în Legiune.
PRINCIPIUL SELECŢIUNII
de Horia Sima
I. DESPRE CONDUCERE
Ţara şi Exilul, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992
Este vorba de problema conducerii în Legiune, şi nu de alte formaţiuni politice. Scriu aceste rânduri, pentrucã am constatat cã mulţi camarazi n’au înţeles doctrina Cãpitanului în materie de conducere a organizaţiei noastre sau nu le convine acum, dupã trecerea atâtor ani, sã o recunoascã şi sã o aplice, aşa cum a fost expusã de Întemeietor.
În lunga mea viaţă politicã, am fost solicitat de numeroşi legionari, dintre cari unii au jucat roluri importante în Mişcare, ca sã le cedez locul ce îl deţineam (de Şef al Legiunii) pentru cã ei posedã tehnica lor, mijloacele lor de convingere şi o intuiţie politicã specialã, care le vor permite sã o scoatã din impasul în care cãzuse. Aceste propuneri mi se fãceau în perioade de crize, când mişcarea se sbãtea în prigoane şi fãrã perspective de a ieşi la liman. Dupã pãrerea acestor camarazi, trecerea Şefiei în mâinile lor ar fi uşurat considerabil greaua situaţie a Mişcării şi chiar ar fi determinat pe duşmanii noştri să-şi revizuiascã atitudinea, acceptând o nouã colaborare cu organizaţia noastrã.
Nu exagerez dacã afirm cã au fost cel puţin 20 de încercãri de acest gen, venite dela camarazi cari deţineau ranguri în ierarhia Legiunii şi cari credeau cã luând ei conducerea Mişcării, vor rezolva satisfãcãtor necazurile în care ne sbãteam.
Ce garanţii ofereau aceşti solicitanţi din mijlocul nostru, cã odatã investiţi cu sceptrul conducerii, vor săvârşi miracolul unei schimbãri radicale în viaţa de suferinţă a Legiunii? Niciuna, afarã de verbul lor înflãcãrat, de promisiunile lor stãruitoare, de perspectivele cari se puteau deschide Legiunii sub conducerea lor. Sunt nevoit sã întreprind aici o scurtã disertaţie asupra principiului conducerii în Mişcare, care e fundamental diferit de al altor formaţiuni politice. Înarmat cu aceastã introducere, îmi va fi mai uşor sã explic de ce am refuzat permanent sã dau curs acestor cereri. Tuturor le lipsea ceva esenţial, şi anume garanţia cã vor realiza faptele pe care le credeau în priceperea şi puterea lor sã le facã.
II. PRINCIPIUL SELECŢIUNII
Dupã doctrina Cãpitanului, orice şefie în Legiune, dela cea mai mică, a şefului de cuib, pânã la cea mai înaltã, a şefului mişcării, nu se poate obţine nici prin alegeri, dupã sistemul democratic şi nici prin ereditate, adicã prin trecerea conducerii din tatã în fiu, sau alte rudenii, dupã sistemul nobiliar sau aristocratic. Corneliu Zelea Codreanu a fixat un al treilea principiu, al selecţiunii sociale, deosebit de primele douã. Principiul selecţiunii se bazeazã exclusiv pe valoarea individului, pe capacitatea lui de a conduce o unitate în Mişcare, pe vocaţia lui de a deveni şef al unei formaţiuni legionare. Când se produce acest proces selectiv, când legionarul respectiv dã dovadă că este apt sã exercite o anumită comandã, de abia atunci Şeful Legiunii sau şeful judeţului sau alt şef îl consacrã, adicã îl recunoaşte în funcţiunea în care s’a distins prin propriile lui merite. În Legiune, se petrece un fapt paradoxal: cineva este şef de fapt, înainte chiar de a primi confirmarea dela superiorul sãu, prin sacrificiile lui, prin talentul lui de a înjgheba o organizaţie. Ca sã devinã cineva şef de cuib, trebuie în prealabil sã strângã în jurul lui un mãnunchiu de prieteni, cari, mai târziu, vor forma cuibul ce i s’a încredinţat sã-l conducă. Ca sã ajungã cineva şef de judeţ, trebue mai întâiu să se distingă în organizarea acelui judeţ. Când a venit dela Centru confirmarea că este şef de judeţ, aceastã numire presupune că el are la dispoziţie o reţea de unităţi cari vor forma structura acelei organizaţii judeţene, şi aşa mai departe.
În aceastã privinţă, îmi permit să reproduc un pasaj din amintirile lui Traian Puiu, care a lãmurit, cu o rară intuiţie, în ce constă principiul selecţiunii sociale, fixat de Cãpitan şi cum funcţionează el.
„De aceea şi concepţia nostrã asupra conducerii avea aceleaşi fundamente. În poziţia de conducãtor al destinelor noastre, nu trebuia sã ajungã decât acela care putea sã cuprindã în sufletul sãu întreg poporul, cu toate nevoile şi aspiraţiile lui. Însăşi cadrele mişcării se formau în spiritul acestui principiu.
Şefii legionari nu se impuneau şi nu sunt impuşi masei legionare. Ei se aleg dela sine, nu prin vot, ci prin luptă şi faptele lor. Fiecare şef legionar este, sau poate fi, atât de mare cât sufletul lui poate cuprinde: un cuib, o garnizoanã, o regiune sau ţară întreagã.
Criteriul selecţiunii noastre nu-i votul, nici vorbãria şi nici intelectul, cu care cineva se poate prezenta lumii romaneşti. Primul nostru criteriu de selecţiune este capacitatea de dragoste a respectivului pentru tot ce este românesc. Aceastã facultate îi determinã atât puterea lui de muncã şi de luptã cât şi puterea de jertfã şi de dãruire personalã în slujba nemului. Rãsplata acestei dãruiri din dragoste este tot dragostea. Poporul a început sã ne iubeascã, cum îşi iubeşte copilul mama. Şi dragostea lumii romaneşti faţã de noi legionarii, n’a încetat niciodată” (P. 75 din lucrarea lui Puiu Train, în curs de apariţie).
Principiul selecţiunii se aplicã cu rigoare la toate treptele de organizare a Legiunii, dar cu extremã rigoare când este vorba de funcţiunea supremã a Legiunii.
Ca sã ajungi în fruntea Legiunii, nu este suficient sã pretinzi cã ai fi mai bun decât actualul şef şi în virtutea acestei presumţii, prin nimic dovedite, sã ceri substituirea lui cu propria persoanã, ci trebuie să apuci drumul pe care îl ia cel mai umil şef din Mişcare, drumul faptei, al acţiunii, al creaţiei. Trebue să demonstrezi cã eşti în stare sã rãstorni obstacolele ce stau în calea Legunii, înãlţându-o pe culmile măririi. Trebuie sã o ridici sus de tot, în vãzul tuturor, încât toţi sã te recunoascã ca fiind un ales al destinului. În momentul acela nu trebue sã te mai lupţi cu nimenea şi nu trebue sã mai pretinzi nimic. Nu ai rivali. Nimeni nu îţi mai stã în cale. Însăşi faptele tale te înălţa în zenitul autorităţii.
De aici tragem concluzia cã şefia Legiunii nu se cere nici dela actualul Şef şi nici chiar dela masele legionare. Ea se proiecteazã din propriile fapte ale celui ales. Mai mult decât atâta. Când cineva se apropie de treapta supremã în Legiune, nici chiar el însuşi nu are nevoie sã pretindă ceva. E purtat de valurile popularităţii spre aceastã înalta funcţie, chiar contra voinţei lui. El a devenit un simbol al unei lupte plãtite cu nenumãrate sacrificii.
Şefia Legiunii nu se iscodeşte, nu se cere, nu se pretinde, şi cu atâta mai puţin nu se provoacã zarvã în mişcare pentru obţinerea ei. Nu e nevoie sã pui pe alţii sã facă propagandã, pentru propria ta persoanã. E suficient sã faci acte de şef, cari prin impulsul lor natural, te înalţã la cea mai ridicatã treaptã în Mişcare. Aptitudinile individului premerg funcţiunile ce-ar putea să le îndeplinească cineva în Mişcare şi recunoaşterea locului ce-l ocupa în ierarhia Legiunii este o urmare fireascã a propriilor lui merite.
III. PRINCIPIUL SELECŢIUNII ÎN VIAŢA UNUI LEGIONAR
Viaţa mea de legionar poate servi ca îndreptar pentru a ilustra principiul selecţiunii. Mai întaiu am luptat în rândurile studenţimii legionare, intrând în mişcare în toamna anului 1927, la Bucureşti, adicã la circa 6 luni dela actul întemeierii dela Iaşi, în primul cuib format în Capitalã, sub conducerea lui Andrei C. Ionescu. Când soarta m’a aruncat în provincie, ajungând profesor de liceu, am contribuit la întemeierea organizaţiilor din Făgăraş, nordul judeţului Hunedoara şi apoi Banat, fãrã a fi avuat o însărcinare specialã. Am fost numit şef de judeţ în 1933 şi apoi Şef de regiune în Banat, în 1935, dupã ce şi în aceste părţi am răspândit crezul legionar, întemeind cuiburi.
Cãpitanul a aplicat în cazul meu principiul selecţiunii. A socotit că am fãcut mai mult decât contemporanii mei de atunci, camarazi de promoţie, şi confirmarea a venit dela Centru, ca fiind apt sã conduc aceastã regiune în 1935. Regiunea a X-a Banat a ieşit cea dintâi pe tarã, la alegerile din 1937, dupã calculele dela Centru.
Când a venit prigoana cea mare din 1938, am reuşit să scap în ultimul moment, înainte de a fi dus la Tismana. Am plecat la Bucureşti şi m’am pus la dispoziţia Comandamentului Legionar de prigoanã, ce abia atunci se infiripasese. Ionel Belgea, şeful de atunci al Comandamentului, mi-a dat atunci însărcinarea să reiau legãturile cu Ardealul şi Banatul şi să reorganizez aceste regiuni. Mai târziu mi-a lãrgit mandatul. Nu numai Ardealul şi Banatul cãdeau în atribuţiile mele, ci întreaga reţea din provincie. M’a preferat pe mine pentru simplul motiv cã, fiind necunoscut în Bucureşti, mã, puteam strecura mai uşor în deplasãri. Iordache Nicoară a rãmas cu conducerea Capitalei.
A fost o însãrcinare grea şi plină de primejdii. Chemam curieri din provincie pentru instrucţiuni, dar adeseori trebuia sã mă deplasez şi eu în diferite oraşe pentru a lua contact cu organizaţiile locale. Poliţia nu ştia cine conduce organizaţia din provincie, încât câteva luni m’am putut strecura fãrã sã mi se ştie numele. La începutul lui Septembrie 1838, situaţia s’a schimbat. La o întâlnire cu Iordache Nicoarã, acesta m’a rugat să iau eu conducerea Capitalei, pentrucã se simte urmãrit. Intr’adevar, peste o săptămână a cãzut.
În Iulie 1838, cãzuse în mãinile poliţiei Jenicã Belgea, iar la scurt interval şi urmaşul lui la conducere, Pãsu Antoniu. Constantin Papanace exercitã şi el comanda doar câteva zile, căci este arestat întâmpltor şi, dupã eliberare, a stat ascuns multă vreme. În toamna timpurie, sã fi fost pe la 15 Septembrie, a descălecat la Bucureşti, venind dela Braşov unde se ţinea ascuns, Profesorul Vasile Christescu. El a fost gãzduit de Titi Cristescu la părinţii lui dela Grãdinã, din cartierul Obor. Cum tot în cursul lunei Septembrie, Doamna Codreanu primise autorizaţie dela Interne ca să-şi visiteze soţul, închis la Râmnicu-Sãrat, s’a întors dela Căpitan cu dispoziţia ca şefia vacantã a Legiunii în prigoana, sã o ia Vasile Christescu. Ca urmare a acestei numiri, Comandamentul de prigoanã s’a reconstituit la începutul lui Octombrie în felul urmãtor:
Şef : Vasile Christescu. Membri în Comandament
Preot Dumitrescu Borşa, ce locuia împreunã cu Vasile Christescu tot la Grãdină.
Constantin Papanace.
Horia Sima.
Nicolae Petraşcu.
Alexandru Cantacuzino, care locuia în altă parte.
Prin natura legăturilor mele anterioare, Vasile Christescu mi-a reînoit mandatul de a conduce provincia şi Capitala. Membrii Comandamentului au fost solidari cu toate actele ce s’au săvârşit în aceastã perioadã. Preotul Dumitrescu-Borşa avea întâiete faţă de ceilalţi membri ai Comandamentului, venind îndată după Vasile Christescu. Dovadă este că, Comunicatul dat de Comandament dupã asasinarea Cãpitanului, poartã numele lui Vasile Christescu şi al Preotului Borşa:
Români,
Din ordinul Regelui Carol al II-lea şi sub patronajul Patriarhului României, Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii au fost asasinaţi mişeleşte în noaptea de Sf. Andrei, la 20 de ani dela unire.
Rugaţi-vă pentru ei. Legionari,
Păstraţi-vă calmul şi unitatea!
Vasile Christescu.
Preot I. Dumitrescu-Borsa.
1 Decembrie 1938.
În luna ianuarie 1939, am suferit pierderi teribile în efectivele noastre, care ne-a desorganizat reţeaua noastră de acţiune. Laboratorul din Stradă Oarca a sărit în aer. În aceeaşi lună au căzut Locotenentul Dumitrescu şi Vasile Christescu.
Fiind încolţit din toare părţile, la începutul lui Februarie, am plecat cu Smulţea şi Alexandru Popovici la Arad, de unde am trecut frontiera pela Beba Veche în Ungaria. După multe peripeţii, am ajuns la Berlin. După noi, au luat calea refugiului Constantin Papanace şi Constant. Preotul Borşa cu Petraşcu trecuseră mai înainte frontiera poloneză prin Bucovina şi au stat câteva luni la Varşovia. În primăvara anului 1939, au ajuns şi ei la Berlin.
(va urma.)
Autobiografia legionară a lui Horia Sima (2)
PRINCIPIUL SELECŢIUNII
de Horia Sima
IV. COMANDAMENTUL DE LA BERLIN
Cum era şi firesc, prezenţa a o serie de Comandanţi Legionari la Berlin, în primăvara anului 1939, a avut ca urmare reconstituirea Comandamentului de prigoană în Reich. Noul Comandament a avut următoarea componentă:
Şef: Preotul Dumitrescu-Borşa. Membri : Ion Victor Vojen, Alexandru Constant, Constantin Papanace, Horia Sima, Victor Silaghi.
În cadrul acestui Comandament, Ion Victor Vojen a fost însărcinat sã se îngrijeascã de relaţiile externe cu guvernul german, ajutat de Alexandru Constant.
Constantin Papanace îndeplinea aceeaşi funcţiune la nivelul partidului naţional-socialist.
Horia Sima a fost însãrcinat cu legăturile cu ţara.
Victor Silaghi avea misiunea sã mã ajute pe mine, dacă se ivea vreo misiune de acest gen.
V. PLECAREA LUI MITI DUMITRESCU
Acest Comandament a lucrat în perfectã armonie dela constituirea lui în primãvara anului 1939. Cea mai importantã acţiune a acestui Comandament a fost trimiterea în ţarã a lui Miti Dumitrescu, pentru a rãzbuna pe Cãpitan.
Cel dintâiu camarad cãruia i s’a destãinuit Miti Dumitrescu, pentru a obţinea autorizaţia dela Comandament ca sã se întoarcă în tarã, a fost Constantin Papanace. Miti Dumitrescu i-a mãrturisit lui Papanace cã el nu a venit în Germania cu scopul sã se salveze de urmãriri (de altfel nici nu era cunoscut de poliţie) ci doar pentru a se convinge dacã într’adevãr Cãpitanul s’a refugiat aici şi este în viaţă, aşa cum se svonise în ţarã. Constatând cã vestea era falsã, el, Miti Dumitrescu, nu mai vede alt rost al vieţii lui decât sã se înapoieze cât mai repede în ţarã şi sã rãzbune pe Cãpitan, contând în acest scop pe o echipã de prahoveni, cunoscuţi de el.
La proxima reuniune a Comandamentului, Papanace a expus planul lui Miti Dumitrescu şi a cerut sã i se dea deslegare. Toţi membrii Comandamentului, fãrã excepţie, au fost de acord sã fie autorizat Miti Dumitrescu sã se întoarcã în ţarã. Discuţiile s’au purtat asupra persoanelor ce trebuiau sã cadã. Papanace era de pãrere cã problema legionarã din tarã, nu se poate rezolva dacã nu cad în acelaşi timp Armand Cãlinescu şi Regele. oricare din ei ar rămâne în viaţă, ar reprezenta un grav pericol pentru soarta legionarilor închişi. Vojen se înclina spre soluţia femeninã sã fie lichidatã talpa iadului, Elena Lupescu. Împuşcarea ei va provoca debandada generalã a sistemului. Eu înclinam spre soluţia revoluţionară. Atentatul în sine, indiferent de persoanele ce ar cãdea, nu va putea duce la rezultate satisfãcãtoare pentru Mişcare. Sistemul se va reface, dupã turburarea din primele zile. Atentatul trebuia urmat de o revoluţie, cum am încercat şi pânã atunci, fãrã sã reuşim, din cauza unor grave contratimpuri.
Constant nu se pronunţase asupra amploarei acestui atentat. Nici Silaghi nu avea o opinie clarã.
S’a dat deslegare lui Miti Dumitrescu sã plece în ţarã, cu îndrumarea sã facã tot posibilul ca sã cadã împreunã atât Regele cât şi Armând Cãlinescu, cum propusese Papanace.
Pentru a ajunge Miti Dumitrescu în România, s’a ales ruta Ungaria. Eu am fost solicitat de Comandament, ca unul ce mă ocupam cu legãturile cu ţara, sã asigur trecerea frontierei germano-maghiare şi apoi maghiaro-române. Aveam o oarecare experientã în trecerea acestor graniţe, deoarece când am plecat din ţarã, în Februarie 1939, am trecut pe la punctul de frontierã Beba Veche. De aici am ajuns la Seghedin şi apoi am luat trenul spre Budapesta. Cum Ilie Smulţea mã însoţise în traectul anterior prin Ungaria şi Germania, l-am însãrcinat tot pe el sã-l conducă pe Miti Dumitrescu pe acelaşi drum la întoarcerea lui în România. Pentru mai mare siguranţă, l-am rugat pe Victor Silaghi sã-i însoţească pe amândoi pânã la frontierã, deoarece vorbea la perfecţie limba maghiarã, fiind nãscut în Satul Mare. Trecerea din Germania în Ungaria s’a fãcut cu paşapoarte, iar de aici, cu oarecare peripeţii, Miti Dumitrescu şi-a luat sborul spre România.
Din acest moment, eu nu am mai avut nici un contact cu Miti Dumitrescu. Nici n’am auzit nimic de mişcările lui. Am aflat din surse ulterioare, cã a încercat sã punã în aplicare planul lui Papanace, de a executa în acelaşi timp pe Armand Cãlinescu şi pe Rege. În acest scop alesese ca loc al atentatului Biserica de la Curtea de Argeş, unde în Iulie, avea loc solemnitatea obişnuită a pomenirii Regilor Carol I şi Ferdinand I. Deşi s’a pus în marş cu echipa lui spre Curtea de Argeş, Miti Dumitrescu n’a reuşit sã se apropie de locul ceremoniei, unde erau concentraţi Regele cu demnitarii Statului, încât a trebuit sã se retragã precipitat, pentru a nu fi descoperiţi.
Miti Dumitrescu s’a concentrat atunci pe atentatul contra lui Armând Cãlinescu, care era mai uşor de înfãptuit. În lunile August-Septembrie l-a urmãrit pas cu pas, pentru a-i descoperi punctul vulnerabil. A constatat cã era urmat permanent de o escortă de agenţi, în maşini, dela Ministerul de Interne la domiciliul sau.
Când a putut Miti Dumitrescu să-şi execute planul? Cu câteva zile înainte de săvârşirea lui, Armând Cãlinescu era aşa de sigur pe sine cã nu mai e în primejdie, încât a renunţat la escorta ce-l însoţea pânã atunci. Informaţiile ce le primise erau cã legionarii nu mai erau capabili sã întreprindã ceva, iar cei periculoşi erau controlaţi de Siguranţă prin agenţii infiltraţi între ei. Ordinul ce l-a dat de a nu mai fi însoţit de agenţi, în traseul dela Ministerul de Interne la casa lui, i-a fost fatal. Miti Dumitrescu, care îl urmãrea cu maşina zi de zi, a observat schimbarea ce-a avut loc în paza lui Cãlinescu şi atunci s’a decis sã-l doboare.
Eu nu l-am vãzut în aceastã perioadã pe Miti Dumitrescu, care a acţionat exclusiv din proprie iniţiativă. Este adevãrat cã la 15 August m’am strecurat în ţarã, dar cu totul alte obiective. Presupunând cã Miti nu poate sã întreprindã, nimic, că zăboveşte prea mult şi cã expediţia lui s’a împotmolit, ca atâtea altele, am revenit la ideea revoluţionară. În acest scop, am reluat contactele cu camarazii liberi şi am început sã fac primele pregãtiri.
În mijlocul acestui început de pregãtire am aflat de atentat, ca toatã lumea, dela Radio. Mă aflam în casa profesorului Mihãilescu, fratele camaradului nostru dela Berlin, Virgil Mihãilescu. Nu am mai putut face altceva, dupã valul de masacre săvârşite în ţarã, decât sã mã retrag cât mai repede dela Bucureşti în Banat şi de aici sã apuc drumul spre Jugoslavia, de unde am trecut mai departe în Germania, pela Maribor.
Constantin Papanace, într’o conferinţa ţinută la Berkenbrück, la 21 Septembrie 1941, în fata camarazilor de surghiun de aici, a rostit o emoţionantă evocare a lui Miti Dumitrescu, recunoscându-şi paternitatea în plecarea acestuia spre tarã, pentru a rãzbuna pe Cãpitan.
Aceastã memorabilã conferinţa poate fi cititã în colecţia de conferinţe dela Berkenbrück, editatã în 1952.
VI. CRIZA COMANDAMENTULUI LEGIONAR DELA BERLIN. RETRAGEREA PĂRINTELUI BORŞA DIN FRUNTEA LUI
Când am ajuns din nou la Berlin, în ajunul Crãciunului din 1939, am constatat cu uimire şi durere cã Comandamentul Legionar, în componenţa lui de atunci, aşa cum l-am lãsat la plecare, nu mai exista. Membrii acestui Comandament se rãsleţiserã, care încotro. Nu se mai întruneau, pentru a trata în comun problemele Legiunii. Masacrul din ţarã i-a sdruncinat şi nu mai vedeau nicio perspectivã pentru Mişcare. Fiecare se retrãsese în intimitatea sufletului sãu, dar fãrã sã mai existe între ei coeziunea necesarã continuãrii luptei şi fãrã sã se mai gândeascã de a elabora o nouã strategie a Mişcării.
Mai penibilã era situaţia Preotului Dumitrescu-Borşa, deoarece fusese şeful acestui Comandament şi purta rãspunderea principală pentru soarta lui. Acesta, dupã ce aflase de uciderile în masã ale legionarilor din închisori, din lagãre şi din judeţele ţãrii de sbirii Regelui Carol, cãzuse într’o stare de desnãdejde profundã, din care nu mai vedea altã ieşire decât sã renunţe chiar la şefia Comandamentului Legionar dela Berlin.
De aceastã decizie, luatã în forul sãu interior, nu a dat socotealã nimãnui. N’a convocat Comandamentul, pentru a explica membrilor lui motivele cari îl determină sã se retragã dela conducere. Nici cel puţin nu a luat contact individual cu ceilalţi camarazi din Comandament, pentru a-şi justifica atitudinea, între patru ochi. A lãsat, cum s’ar zice, lucrurile baltã. S’a retras la locuinţa lui, refuzând sã se mai întâlnească cu alţi camarazi din grup, deşi erau peste 20 în acel moment la Berlin.
Eu fusesem bun prieten cu Preotul Borşa. Când m’am întors din ţarã şi am auzit de starea lui sufleteascã disperatã, l-am vizitat de câteva ori, pentru a-l ruga să-şi revizuiascã atitudinea şi sã revinã în fruntea Comandamentului. Eu veneam cu urmãtoarele argumente, cu care speram sã-i ridic moralul:
– tocmai în aceste clipe, când în ţarã au fost ucişi atâţia camarazi, între cari şi elita Legiunii, este necesar ca el, figurã de primul rang al Mişcării, a doua dupã Vasile Christescu, sã dea dovadã de hotărâre şi curaj, demonstrând prin ţinuta lui inflexibilã cã bucuria duşmanilor este prematurã, cã ei n’au distrus Mişcarea şi cã lupta va continua;
– mã refeream apoi la starea de spirit din tarã, a legionarilor în viaţă şi a populaţiei în genere. Masacrele din tarã au creat goluri imense în cadrele legionare, dar -un fapt paradoxal- a mãrit popularitatea Legiunii şi încrederea în destinele ei. Eu vin din ţarã cu aceastã impresie sguduitoare, a dârzeniei ce-am constatat-o atât în rândurile legionarilor cât şi în masele largi ale poporului.
Am stãruit, cu mult pathos, pe lângã Preotul Dumitrescu-Borşa sã stea ferm pe poziţie, reluându-şi şefia Comandamentului. E de mare importanţã ca în ţarã, legionarii rămaşi acolo sã ştie cã la Berlin camarazii lor refugiaţi, grupaţi în jurul Preotului Borşa, continuã lupta.
Toatã stăruinţa mea n’a servit la nimic. Preotul Dumitrescu era dãrâmat sufleteşte. Nu mai avea altã dorinţă decât sã fie lãsat în pace, departe de grijile ce le avusese pânã atunci.
În hotărârea lui de a se izola de grup şi a renunţa la funcţiunea ce-o exercitase până atunci, am descifrat şi temerea lui ca sã nu fie tras la rãspundere de supravieţuitorii din ţarã pentru cele întârnplate, deoarece el fusese şeful Comandamentului Legionar care a aprobat trimiterea dela Berlin a lui Miti Dumitrescu. Retrãgându-se din fruntea Comandamentului, gestul lui se putea interpreta ca un semn de nemulţumire pentru cele întâmplate, cu care el nu a fost de acord. Rãspunderea lui se va diminua sau va fi împãrţită cu a altora şi putea chiar insinua cã el n’a avut niciun amestec în aceastã operaţie.
Vojen şi Constant au urmat acelaşi drum. S’au ţinut deoparte şi n’au mai participat la viaţa Comunităţii Legionare din Berlin. Ei aveau legãturile lor cu anumite cercuri germane de importanţã, dar nu s’au mai angajat intr’o acţiune comunã cu restul camarazilor. Teza lor era cã salvarea Legiunii nu poate veni decât dela Berlin, când se va produce ciocnirea între politica Regelui Carol, înfeudat democraţiilor occidentale şi interesele Axei, ciocnire ce va produce o schimbare de regim în România, din care nu va lipsi nici grupul refugiat la Berlin. Aceasta ar fi fost aşa zisa soluţie politicã, cum îmi explica Constant.
Victor Silaghi era abãtut. Ducea o viaţă singuraticã, dar n’a rupt legãturile cu grupul.
(va urma)