Aurescu în genunchi în fața Moscovei! România, lipsită de reacție la atacul Rusiei împotriva jertfei luptătorilor pentru reîntregire națională!
Podul Memoriei
Eugen Cișmașu. Nov 1, 2021
La 103 ani de la Marea Unire, ministrul de externe al României, Bogdan Aurescu, a pus practic genunchiul în pământ în fața politicii externe post-sovietice de la Kremlin, îngăimând un răspuns formal, timid și cel puțin lipsit de sonoritate la mârlănia diplomatică pe care Kremlinul și-a permis să o comită, nederanjat, prin prelungirea sa numită Ministerul Rus de Externe.După cum se știe, pe 25 octombrie, de Ziua Armatei Române, la Chişinău a fost reinaugurat şi sfinţit monumentul „Cişmeaua General Georgescu P. Ion”, situat în parcul Valea Morilor, la eveniment fiind prezent şi ambasadorul României în Republica Moldova, Daniel Ioniţă.Momentul și declarațiile celor prezenți au constituit un prilej excelent, pentru propaganda rusă, de a mistifica din nou istoria națională și realitățile celor două bucăți de patrie – România și Moldova – încă despărțite de lașități, oportunism și neasumare.
Pentru Rusia, eliberatorii Moldovei din 1941 sunt ”ocupanți naziști români”
Falsificând prezentul, cu lejeritatea-I cunoscută, Ministerul rus de Externe a ”condamnat cu fermitate” manifestarea memorială catalogată, în cea mai stalinistă notă, drept o ”glorificare scandaloasă a nazismului”, anunțând opinia publică internațională, conform dogmelor standard de dezinformare, asupra faptului că ”evenimentul a fost întâmpinat cu mari resentimente de către publicul moldovenesc, întrucât moldovenii prețuiesc memoria eroismului sovieticilor””Am remarcat că la 26 octombrie 2021 a fost dezvelit, în centrul Chișinăului, un monument al soldaților armatei române care au luptat de partea Germaniei naziste, într-o ceremonie cu onoruri militare la care au participat reprezentanți de rang înalt ai Ministerelor Apărării și Culturii din Moldova. Este anul 2021. Nu mai suntem în fervoarea celui de-al doilea război mondial și nici nu așteptăm procesele de la Nürnberg. Momentul în care ne aflăm este acela în care verdictele proceselor de la Nürnberg sunt recunoscute ca fiind fundamentale pentru evaluarea acestor evenimente istorice și nu sunt supuse revizuirii. Pe placheta monumentului scrie că acesta ”comemorează împlinirea a 80 de ani de la eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către armata română. Aceasta este de fapt o referire la invadarea teritoriului sovietic de către ocupanții naziști români în 1941. Acesta este un act cinic. Un motiv pentru care in 1937 a fost instalat un memorial pe acelasi loc pentru comemorarea a 20 de ani de la bataliile din estul Romaniei langa Marasti si Marasesti cand trupele rusesti si romane au luptat impreuna impotriva armatei germane (…) Îndemnăm oficialii Chișinău să nu speculeze interesat forțele revanșiste cu încercările lor de a falsifica istoria și de a instaura toleranță față de propaganda flagrantă a ideilor naziste”, este comunicatul pe care Ministerul Rus de Externe și-a permis să îl arunce peste memoria eroilor României ca o ultimă lopată de pământ.
Aurescu, joc de glezne și replici din vârful pixului în fața ofensei bolșevice
Deși ne-am fi așteptat ca Ministerul de Externe al României să taxeze dur derapajul oficialilor ruși, în fapt o apologie caricaturală și bizară a bolșevismului suveran, ministrul Aurescu, devenit zilele acestea ”sinistrul” cu același nume, a plecat politicianist genunchiul în fața celor cărora le ”datorăm” jumătate de secol de comunism, sute de mii de rude, părinți și bunici, întemnițați în Gulag și zeci de mii de conaționali îngropați în pusta sovietică, replicând cuminte, doar de fațadă, confirmând faptul că, atunci când vine vorba de memoria națională și de asumare, instituțiile statului rămân la fel de mici precum oamenii care le conduc.”Ministerul Afacerilor Externe (MAE) își exprimă dezacordul ferm față de poziția Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse cu privire la ceremonia dedicată, la 25 octombrie 2021, de Ziua Armatei Române, reinaugurării și sfințirii monumentului dedicat Eroilor Armatei Române din Primul Război Mondial – „Cișmeaua general George P. Ion” din Chișinău. MAE român notează cu regret insistența MAE al Federației Ruse de a întreține retorica neconstructivă cu privire la evenimente istorice și de a le instrumentaliza în scopuri propagandistice. MAE subliniază că evenimentul a fost dedicat reinaugurării și sfințirii unui monument de război românesc de pe teritoriul Republicii Moldova, în condițiile în care există o practică internațională clară și consolidată cu privire la monumentele de război și comemorarea tuturor soldaților căzuți la datorie. MAE face un nou apel la MAE al Federației Ruse, în continuarea celor lansate până în prezent, să accepte ca problemele de natură istorică să fie dezbătute de istorici în cadrul Comisiei comune româno-ruse de istorie”, sună jenant și discret reacția diplomației de stat din România față de trompetele asurzitoare ale propagandei comunistoide a Kremlinului.
Un monument pentru începutul redobândirii memoriei naționale
În realitate, dincolo de falsificările propagate de Rusia și de rușinoasa lipsă de reacție conformă a României, monumentul de la Chișinău a fost instalat încă în anul 1937, în cinstea victoriilor purtate de Armata Română în luptele de la Mărăști și Mărășești, fiind azi un martor al recuperării memoriei noastre istorice. Cișmeaua era cunoscută pe vremuri ca „Izvorul generalului Pion” și asta pentru că generalul Pavel Ion Georgescu, care era numit prescurtat Pion, a fost inițiatorul amenajării acestui monument ulterior distrus de către ocupanții, și nu eliberatorii sovietici.Potrivit istoricului Anatol Petrenco, ”în spatele acestui monument sunt trei plăci pe care sunt evocate niște evenimente tragice din istoria noastră. Este vorba despre anul 1940 atunci când URSS a cotropit Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herța și în perioada din iunie 1940 până în iulie 1941, au fost capturate și torturate mai multe personalități istorice. Cadavrele acestora au fost găsite în gropi la ieșirea din parc”.În mod regretabil, diplomația românească s-a ferit să facă referire la ”memoria victimelor regimului Stalinist, executate în subsolul fostului consulat Italian, între 19 iulie 1940 și 27 iunie 1941”, adică la angajații publici, polițiștii din Chișinău, informatorii Siguranței, slujitorii Bisericii, politicienii, militarii, albgardiștii, refugiații și membrii organizației antisovietice Majadahonda, toți jertfiți pe altarul luptei anti bolșevice, justificând astfel, o data în plus, apelul Ministrul Culturii de la Chișinău, Sergiu Prodan, cel considera că restabilirea acestui monument este un pas în procesul de redobândire a memoriei naționale: „Istoria este o știință, noi acum vorbim despre memorie. Reiterez gândul că noi aici, la Chișinău, pe lângă Institutul de Istorie, avem nevoie stringent de un institut al memoriei. Istoria vorbește despre lucruri generale, în timp ce memoria vorbește despre oameni concreți, despre locuri concrete, despre întâmplări concrete pe care nu avem dreptul să le uităm. Acest monument este încă un pas în restabilirea memoriei noastre naționale”.
Ministrul Bogdan Aurescu are probleme mai importante de rezolvat. Tocmai a fost băgat în malaxorul spionilor. Să vedem cum iese.
https://www.national.ro/dezvaluiri/avem-dosarul-sie-gul-numele-de-centrala-al-lui-aurescu-744341.html
https://www.national.ro/dezvaluiri/creantele-fischer-jucate-de-sie-la-casino-de-monte-carlo-745165.html#comment-142026
O interesanta dimensiune anti Globalista, nationalizarea filozofiei.
ETNOSOFIA LUI PETRU URSACHE
Ionel NECULA
Am aflat, şi rămân îndatorat pentru asta d-nei Magda Ursache, de cartea valorosului cărturar Petru Ursache despre ETNOSOFIE, (Editura Eikon, Cluj-Napoca 2013) valorând cât o nouă perspectivă şi o nouă disciplină filosofică.
Petru Ursache a fost, şi rostesc cu mare mâhnire acest perfect compus, un spirit laborios, constructiv, cum mai rar de la Vasile Pârvan şi Mircea Vulcănescu încoace, am putut remarca în spiritualitatea românească.
Câteva precizări epistemice. S-a tot spus, şi n-am nici un motiv de îndoială, că filosofia, ca disciplină şi ca act de gândire liber şi neîncartiruit vreunei prejudecăţi apriorice, ca reprezentare conceptuală a existării şi ca sistem articulat de gândire este aşa de generoasă că poate primi sub autoritatea ei orice nouă abordare a lucrului gândit, orice nouă achiziţie, idee sau teorie, fără nici un pericol de saturaţie. Obiectul filosofiei l-a constituit din totdeauna universalul, raţionalizarea existării din perspectiva totalităţii ei şi s-a dovedit atât de pântecoasă şi dispusă a se redefini că poate primi în substanţa sa orice nouă procesare a gânditului, câtă vreme respectă cele două principii imperative ale gândirii sistemice – a completitudinii şi non-contradicţiei.
Insist. Vorbesc aici despre posibilităţile constructive arătate de harnicul cărturar, de aptitudinea lui de a gândi lumea structurat, articulat şi perspectivant, cum numai spiritele mari şi vizionare din istoria gândirii s-au încercat.
Dar cum poate filosofia să epuizeze cunoaşterea existării, altfel decât asociindu-se cu disciplinele particulare? Procesul e vechi şi nimeni nu s-a neliniştit când a-nceput să se vorbească despre filosofia istoriei, a dreptului, a religiei ca despre nişte discipline autonome şi articulate. In cadrul acestor dualităţi filosofia avea rol fundamental, dar nu s-a exclus nici formarea unor cupluri metodologice în care rolul dirijoral să revină unei alte discipline ştiinţifice, cel mai adesea matematicii, cum a arătat destul de convingător Lucian Blaga într-o lucrare specială, Experimentul şi spiritul matematic, aşezată de gânditor în fruntea trilogiilor sale. Cunoaşterea modernă s-a complicat.
A devenit evident că după Einstein nu se mai poate gândi în termeni galilo-newtonian. Considerată gen proxim, filosofia a fost cuplată şi cu alte discipline particulare şi-a dus la apariţia unor tandemuri disciplinare noi, cu sporite posibilităţi epistemice atât pentru filozofie cât şi pentru disciplinele aduse în cuplu epistemic. La drept vorbind, orice ştiinţă, de la matematică la biologie, simte nevoia unei metode, a unor fundamente sau principii prime care să servească de temei şi de indicator al locului ce-i revine într-o dispunere gnoseologică.
Petru Ursache vorbeşte despre Etnosofie, ca despre o nouă disciplină filosofică având ca obiect realitatea românească, aşa cum se irizează din perspectiva eposului românesc, a creaţiei populare, dar şi a ideilor ce s-au cumulat în timp asupra modului românesc de fiinţare. Acolo unde C. Rădulescu-Motru vorbea despre Românism – catehismul unei noi spiritualităţi, acolo unde Blaga a introdus conceptul Spaţiului mioritic, acolo unde Mircea Vulcănescu a fundamentat Dimensiunea românească a existenţei, Ralea folosea sintagma de Fenomen românesc, iar Cioran a născocit conceptul de neant valah, Petru Ursache introduce termenul nou de Etnosofie, de departe mai oportun pentru cuprinderea integrală a spaţiului carpatin circumscris.
Încă o precizare. Marea majoritate a gânditorilor români, – de la Cantemir la Constantin Noica – şi-au articulat discursul metafizic pe ideea de românism, de specific etnic şi-au adoptat ca pretext metafizic modul românesc de fiinţare. Mulţi gânditori români accesau universalul din perspectiva particularului, a specificului românesc. După ce Wilhelm Wund, prin masiva sa lucrare Psihologia popoarelor (10 volume, 1900-1920) a lansat ideea naţionalizării filosofiei a devenit o obsesie, o fobie pentru mulţi gânditori Europeni de a identifica buchetul de însuşiri şi ansamblul de invarianţi care să configureze identitatea etniei pe care o reprezentau, dar poate niciunde mai pronunţat ca la noi n-a antrenat atâtea spirite dispuse să se prindă în hora specificului naţional.
Să observăm însă că în timp ce majoritatea gânditorilor care s-au implicat în această problemă a specificului etnic au privit realitatea românească din diferite unghiuri şi perspective factice şi contingente, Petru Ursache coboară cu demersul în substanţa eposului românesc, la bază, la categoria socială care a conservat cel mai bine specificul modului românesc de fiinţare. În cătune şi colibe, prevăzuse Eminescu, acolo, la brazdă, la talpa ţării trebuiesc căutaţi fermenţii eternului românesc.
Etnosofia Petru Ursache reabilitează predicţia eminesciană şi mută accentul cercetării de la realitatea ontologică (Unanumo) la arheitatea creaţiei populare şi-şi centrează discursul etnosofic fixându-şi ca punct agonal vechile credinţe şi superstiţii, ansamblul de proverbe, zicători şi parabole din care extrage liniile de sens ale identităţii româneşti şi, fireşte, cadrul conceptual pentru noua disciplină filosofică. Nu trebuie să ne mire că lucrarea sa este împănată cu tot felul de credinţe, tradiţii şi obiceiuri, care configurează înţelepciunea poporului român, constituie suportul epistemic al demersului şi articulează structura epistemologică a noii discipline propuse.
Etnosofia, ca disciplină filosofică are, printre altele, menirea de a circumscrie filosofia populară a românilor, de a continua cu alte mijloace şi cu alte posibilităţi tradiţia şcolii monografice de la Bucureşti, aşa cum a organizat-o Dimitrie Gusti şi de a oferi armătura logică pentru extragerea celor mai oportune concluzii despre identitatea românească. De altfel, în demersul său regăsim menţionate, ca surse bibliografice, cercetările celor mai reputaţi discipoli ai fondatorului şcolii monografice, cum ar fi Ernest Bernea şi Henri H. Stahl.
Nu-i deloc uşor să se izvodească o nouă disciplină filosofică, să i se articuleze cadrul logic-conceptual şi toată schelăria algoritmică, să se instituie întregul ansamblu de reguli şi operatori care să-i asigure o finalitate şi o eficientizare a obiectului său. Nu i-a fost uşor nici cărturarului Petru Ursache, doar că autorul dispune de toate resursele trebuincioase unei astfel de misiuni liber-asumate. Lucrarea sa abundă în trimiteri şi explorări prin doctrinele unor gânditori, bine aşezaţi în istoria gândirii filosofice – de la Aristotel la Heidegger – de unde extrage noimele necesare populării tărâmului nou, netocmit şi gol, pe care autorul şi-a propus să-l aducă sub o lege, sub o logică, sub o paradigmă.
Gestul său are o măreţie adamitică, pentru că, neavând anterioritate a trebuit să ia totul de la capăt, de la început.
Etnosofia este a doua disciplină, după Etnoestetica publicată în 1998, pe care Petru Ursache o fundamentează, o infuzează cu teze, cu operatori epistemici şi cu criterii sigure, care să-i asigure eficienţa, productivitatea şi finalitatea ce i-au fost imprimate aprioric. Ca disciplină şi obiect de studio Etnosofia lui Petru Ursache este structurată în trei diviziuni importante (a patra este consacrată felului în care pot fi omologate alte discipline colaterale şi complementare etnosofiei – etnobotanica şi etnolingvistica – amândouă concurând la eficientizarea cercetărilor etnosofice). Primul capitol statuează principiile logice şi epistemologice cu care operează disciplina etnosofiei în cercetarea realităţii româneşti, pentru a-i detaşa buchetul de invarianţi care să-i confere identitatea de sine şi-o distinge de alte popoare şi etnii.
Cel de al doilea capitol al lucrării este consacrat problemelor morale, luptei dintre bine şi rău, tipurilor de comportament adoptate de om, dar tot aşa, ilustrând fiecare predicţie cu un bogat material selectat din mitologia noastră populară precreştină sau din parabolele izvodite în marginile învăţăturilor evanghelice. Descinderile autorului în problemă sunt aşa de ample, convingătoare şi aplicate că nu mai rămâne nici o îndoială în privinţa oportunităţii acestui ansamblu tematic al culturii populare în corpul noii discipline etnosofice.
“Oamenii din vechime, de când au început să fie stăpâni pe forme de judecată, s-au arătat amatori de spectacol şi de naraţiune. Dar în închipuirea acestor jocuri fantasmatice pâlpâiau însăşi năzuinţele lor, cu bucurie şi tristeţe. Tocmai de aceea s-a spus adesea că naraţiunile mitice şi basmele înfăţişau cu naivitate şi primitivism lupta dintre bine şi rău. Se întrezăreau cele două mari principii şi capete de serie ale moralei, suportul dintotdeauna al dualismului enunţat.” conchide autorul, p.87
Şi mai notăm, măcar frugal, telegrafic şi fugos că paralela autorului între Etica Nicomahica a lui Aristotel, a textelor mărturisitoare semnate de Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ion Scăraru, Toma d’Aquino şi de alţi gânditori creştini cu paremiologia şi cu credinţele strămoşeşti dovedeşte o deplină armonizare şi o perfectă compatibilitate a eposului românesc cu învăţăturile biblice, chiar înainte de creştinare. Aşa se şi explică faptul că atunci, când creştinismul a ajuns în spaţiul românesc lumea era deja pregătită să primească noua învăţătură.
Spune autorul:
“Paremiologia îndeplineşte în mare parte, aşadar, funcţia de învăţătură de credinţă. Este adevărat, multe microtexte au fost prefabricate de către slujbaşii inspiraţi ai Bisericii, dar trebuie să se ţină seama de următoarele trei aspecte determinante: a) autorii, preoţi modeşti de ţară aveau cultură predominant folclorică. Ei au transpus idei şi credinţe religioase în forme poetice îndătinate, fie după litera versetelor biblice, cum se va vedea îndată, fie după tiparele oralităţii; b) autorii s-au cufundat în marea masă anonimă, iar microtextele s-au folclorizat după mecanismele obişnuite ale tradiţiei. Ele şi-au găsit locul în repertoriul comun şi în colecţii. Cu mare dificultate mai pot fi depistate astăzi semnele cărturăreşti; c) beneficiarii şi-au dat acordul în cunoştinţă de cauză, atât în calitate de deţinători ai fondului cultural propriu, cât şi de participanţii la oficiile liturghice, duminică de duminică.” p.141
Capitolul al treilea al discursului readuce omul în cadrul familial şi în cel socio-cosmic. Abudenţa şi varietatea microtextelor paremiologice aduse în partitură exegetică au menirea de a certifica moralitatea sănătoasă a românului în raporturile lui cu partenera/ partenerul de viaţă, cu lumea şi cu universul. Pentru cei familiarizaţi cu ideea proverbială de lenevie românească pare ciudat, cel puţin la prima vedere, dar aspectul dominant în raporturile omului cu mediul său de viaţă este munca, adică actul de supunere şi de subordonare a naturii nevoilor sale.
Autorul refuză să se ralieze uneia sau alteia dintre opiniile exprimate în această privinţă şi-i apreciem eleganţa disimulării:
“Nu ştiu dacă românii sunt harnici sau leneşi, în comparaţie cu alte etnii, după legile morale, după impresiile noastre. Poate ar trebui să mă exprim altfel: ştiu că li se pot atribui amândouă caracteristicile. Nu-mi dau seama care predomină şi cum se explică situaţia la baza ei. Nu aş avea încredere într-o eventuală cercetare de teren, fie şi după toate regulile ştiinţei pentru că satul de astăzi are alt conţinut demografic şi înţeles socio-uman.” p.192
Prin trudnicie, prin acţiunea asupra naturii, omul ajunge mai direct la divinitate şi la o conştiinţă morală. Glisează pe firul tainic al relaţiei cu divinul, dar glisarea poate urca până la suprafire, sau poate coborî până la subsolurile ei. Urcă de la concret la universal, dar şi coboară de la general în subteranele Sinelui.
E un fel de dialectică a viziunii lui Blaga despre anabasic şi catabasic.
Aceasta e cartea. Speranţa noastră este că Etnosofia astfel configurată, va putea figura ca obiect de studiu în programele viitoare ale învăţământului universitar. Din păcate, atunci când ideea va prinde viaţă şi va căpăta statut de curs universitar, ctitorul ei, cel care a stâlpit-o. Petru Ursache şi-a asumat în cultura românească i-a statuat principiile şi i-a furnizat toate articulaţiile rezolubile, va lipsi de la ceremonie. Petru Ursache şi-a asumat în cultura românească funcţii euristice neîncercate până la el. A fost – şi rostesc cu durere acest perfect compus – un descălecător. Dar poate, de-acolo din ceruri, privind râvna cu care tinerii învăţăcei – pe care i-a îndrumat şi i-a iubit necondiţionat – vor întoarce paginile cursului izvodit de el se va declara mulţumit.
”Să nu dai, Doamne, omului cât poate să ducă.”
Dar cât poate să ducă? Aiasta, vorba Eminescului, este o problemă foarte greu de înţeles.