Aurel Coja și Aurel Munteanu

Aurel Coja, adică fratele meu, teribilul meu frate, medic pe la Polizu, Tulcea, Hârșova și Mangalia.

Și Aurel Munteanu, fostul fotbalist de la „legendara” echipă Sportul Studențesc. I-a fost pomenit numele de mai multe ori la o emisiune TV dedicată banilor negri agonisiți de Johanis al dumneavoastră. Al meu în niciun caz. Așa mi-am adus aminte de o veche întâmplare care i-a avut protagoniști pe cei doi Aurel.

Primul, Aurel Coja, cavaler fără lege înainte de 1990, îl sună pe Mac Popescu, colegul său de bancă din liceu, ajuns președintele clubului Sportul Studențesc. Era în preziua unei etape în care echipa studențească urma să joace împotriva echipei din Scornicești, ajunsă în divizia A prin jocul …întâmplării, care-i meșter mare. Așadar Aurel, zis și Bilă, îl sună pe Mac Popescu, zis și Emil, și-l roagă să le comunice jucătorilor de la Sportul care vor intra pe teren că vor primi de la el, doctorul Aurel Coja din Tulcea, un premiu de 1000 de lei pentru fiecare gol înscris în poarta echipei adverse. Și că premiul se va repeta la fiecare meci cu „cea mai iubită echipă din fotbalul nostru”.

Meciul se joacă și Sportul câștigă cu 1-0, gol marcat de Aurel Munteanu, care primește astfel marele premiu. Cei doi Aurel aveau să se cunoască în persoană mult timp după aceea. …Această este versiunea mea, dacă domnul Aurel Munteanu are ceva de adăugat îi ofer paginile acestui site pentru detaliile suplimentare pe care le poate oferi.

Eu am de adăugat câteva comentarii. Din povestea de mai sus cititorii, îndeosebi cei mai tineri, pot înțelege că înainte de 1990 nu s-a trăit în teroarea de care vorbesc azi o mulțime de așa ziși martori. Sigur că Securitatea a aflat de „premiul Aurel Coja”, dar Aurel Coja nu a avut nimic de suferit. Se practica cultul deșănțat al personalității, dar era o chestiune foarte formală. Cunosc mai multe cazuri de persoane care ajungând în sediul Miliției și dând peste portretul tovarășului de pe perete l-au copleșit cu înjurături în auzul tovarășilor milițieni și n-au pățit nimic. Unul dintre ei, poetul Virgil Mazilescu, a făcut gestul acesta de mai multe ori sperând să fie arestat și să stârnească astfel protestele cuvenite la Europa Liberă. De fiecare dată însă era lăsat să-și revină din beție, iar miliția suna la Uniunea Scriitorilor să trimită pe cineva să-l ia de la secția respectivă. De cele mai multe ori era trimis Damian Necula, ca secretar UTC al Uniunii…

De la frate-meu cunosc povestea următoare: mergea cu prietenii să bea la Zorile, inclusiv cu o gașcă de actori și artiști plastici, în frunte cu Ilie Gănțoiuși David Sert. După ce se așezau la masă, invariabil apărea un civil la o masă cât mai aproape de a grupului de cheflii a cărui menire au înțeles-o imediat. Azi așa, mâine iar, până la urmă au intrat în vorbă cu individul, ba i-au trimis și băutură la masă. După o vreme, agentul secret s-a așezat la masa lor și le-a povestit că fusese dat afară din Securitate deoarece băiatul său, angajat marinar pe un vas, rămăsese în Occident… Bietul om, obligat de serviciu să petreacă ore în șir la Zorile și alte lăcașuri binecuvîntate din vechiul Tomis, devenise alcoolic…

Acum mă gândesc că aș avea mai multe de povestit despre „prea fratele” nostru, cum i-am zis într-o dedicație. Dacă Dumnezu mi-a dat zile mai multe decât am sperat, e cazul să arăt că le merit.

Aștept un semn de la dl Aurel Munteanu. Nu știu cum l-aș putea contacta. M-ar interesa versiunea domniei sale. Povestea este prea frumoasă ca să n-o lungim puțin.

Pe curând, așadar.

Ion Coja