Aurel Coja (2) Rezistența din munți și Elisabeta Rizea

 

Despre „partizanii din munți” aflasem ceva pe la începutul anilor 1950. Unul din frații Bucur făcuse armata la Securitate și umblase prin munți după partizani. Ne-a povestit ce știa, ce auzise, cu mult respect pentru faptele și isprăvile partizanilor. Mai apoi frate-meu, numitul AUREL COJA, în 1955 a ajuns student la Cluj, la Medicină. Din câteva mii de candidați, a ieșit pe locul 3! La deschiderea anului școlar în toamna acelui an, directorul Zaharia, un director de mare prestigiu, în cuvîntarea festivă rostită în fața tuturor elevilor, deci și a subsemnatului, s-a lăudat cu reușita elevului Aurel Coja. Liceul Mircea cel Bătrân dăduse un asemenea exemplar!… Exemplarul respectiv, când a venit acasă în prima vacanță, prin februarie 1956, a venit și cu povești extraordinare despre partizanii din munți, povești auzite de la colegii din Făgăraș. Printre altele m-a învățat cum să caut pe unde ultra scurte un post de radio al partizanilor, avea emisiuni scurte, trebuiau să schimbe mereu unda ca să nu fie localizați de stațiile de radiolocație ale Securității. Emisiunile cuprindeau mesaje pentru populație, mesaje codificate pentru echipele de partizani și mesaje pentru ocupantul comunist. Emisiunea se deschidea și se închidea cu „Deșteaptă-te, române!” Așa am învățat melodia și prima strofă! În vara aceluiași an, 1956, ajungând cu o tabără de elevi din Constanța la Sibiu, am făcut și excursii în Făgăraș, la cabanele Suru și Bâlea, lac și cascadă! La fiecare cabană era cazată o grupă de militari al cărei rost l-am înțeles imediat: lupta cu partizanii! Deci în zona respectivă te puteai întâlni cu vreun partizan dacă te rătăceai ceva mai departe de cabană. Drept care am încercat de câteva ori să forțez destinul depărtându-mă de cabană și fluierând de zor Deșteaptă-te, române… Mă gândeam ce tare ar fi fost să am ce povesti la Constanța despre întâlnirea mea cu partizanii!… Poveștile cu partizanii însuflețeau deseori discuțiile dintre copilandrii ce eram. Nota bene, militarii care „păzeau” cabanele erau toți vorbitori de limba maghiară, vorbeau foarte prost românește sau deloc. După aceea am aflat că printre partizani toți au fost români, ortodocși sau greco-catolici, niciun maghiar sau alt „minoritar”. Ca orientare politică, cei mai în vârstă dintre partizani au fost legionari, un singur țărănist, Aurel Șeitan. Cei mai mulți tineri, din Frățiile de Cruce… Niciun liberal!

Când am ajuns și eu student, în dormitoarele de la căminul din Drumul Taberei subiectul a fost discutat cu însuflețire. Așa am auzit o versiune stranie: deoarece militarii români nu se arătau prea destoinici în confruntările cu partizanii, autoritățile ar fi apelat la trupe chinezești! Abia așa ar fi fost lichidată rezistența anti-comunistă din munții României! Versiune neconfirmată până acum!

Cum am mai spus pe acest blog, în 1984, când l-am întâlnit pe Virgil Ierunca la Paris, i-am reproșat că la Europa Liberă nu se pomenește nimic de rezistența românească din munți! I-am mai reproșat că se vorbește foarte rar despre Basarabia și, principalul reproș, că Europa Liberă nu relatează corect scandalul provocat de Moses Rozen în legătura cu reeditarea publicisticii politice a lui Mihai Eminescu. Menționez un detaliu ciudat: Ierunca m-a invitat la o discuție la cafeneaua CLUNY, pe bulevardul St Michel, parcă. Alți patru români, foști colegi, care aleseseră libertatea, când a fost să mă întâlnesc cu ei, au ales același loc: Cafe de Cluny… Salonul de la parter, aceeași masă, undeva pe stânga!… Cu unul dintre ei, SS, m-am întâlnit în față la Notre Dame și de acolo m-a târît literalmente vreo doi kilometri până la Cafe de Cluny. Ce coincidență! Nu?!

După 1990 subiectul rezistenței românești din munți a intrat cât de cât în discuția publică. Așa am aflat cu toții de existența unei femei emblematice, ELISABETA RIZEA, supraviețuitoare a luptei din munți, la care a participat ajutându-i pe partizani în diverse chipuri. Trecuse prin anchetele Securității, prin închisorile bolșevice. Au dat-o la TV, a avut câteva întâlniri publice la București, organizate, dacă nu mă înșel, de Liga Studenților! Am cunoscut-o în acest fel, o femeie spontană, inteligentă, avea multe de povestit din viața ei, din încercările prin care trecuse. Făcea o impresie extraordinară prin aparițiile ei.

Eram deja senator, deci după toamna lui 1992, când fratele meu mă sună și mă întreabă dacă mă pot ocupa de Elisabeta Rizea, să iau legătura cu dînsa prin cei ce o cunoșteau și să-i propun să se interneze la sanatoriul Siemens din Mangalia, unde să-și îngrijească reumatismele și ce suferințe mai avea. Totul pe cheltuiala fratelui meu, la acea dată proaspăt director al Spitalului din Mangalia! Așa a ajuns Elisabeta Rizea să-și petreacă aproape jumătate de an în cel mai bun sanatoriu din România, cu tratamentele de care avea nevoie. Dar mai presus de orice, rezerva din sanatoriul unde era cazată femeia a devenit curând loc de pelerinaj, venea lumea s-o cunoască, să-i asculte amintirile și povețele. Presa din Constanța nu a lipsit. Persoană extrem de sociabilă, Elisabeta Rizea s-a simțit foarte bine să se vadă în centrul atenției unor oameni deosebit de omenoși cum s-au arătat gazdele de pe malul mării! Impresia lăsată de românca din Argeș a fost copleșitoare pentru cei care au cunoscut-o! De neuitat! Iar Elisabeta Rizea a avut atunci parte de expresia recunoștinței la scară națională pentru lupta ei, pentru suferințele îndurate cu gândul la drepturile neamului românesc! O recunoștință sinceră, spontană, bine meritată!

Fratele meu a insistat ca în presă să nu apară nici o mențiune privind rolul jucat de el, de frații Coja, în frumoasa poveste cu  atenția binemeritată ce i s-a arătat vajnicei femei care fusese la viața ei Elisabeta Rizea.  Un nume care are dreptul să nu fie uitat de români!

 

Ion Coja