Aurel Coja (2) Rezistența din munți și Elisabeta Rizea
15 decembrie 2022|Doctrină naţionalistă, Legionarii în eternitate
Aurel Coja (2) Rezistența din munți și Elisabeta Rizea
Despre „partizanii din munți” aflasem ceva pe la începutul anilor 1950. Unul din frații Bucur făcuse armata la Securitate și umblase prin munți după partizani. Ne-a povestit ce știa, ce auzise, cu mult respect pentru faptele și isprăvile partizanilor. Mai apoi frate-meu, numitul AUREL COJA, în 1955 a ajuns student la Cluj, la Medicină. Din câteva mii de candidați, a ieșit pe locul 3! La deschiderea anului școlar în toamna acelui an, directorul Zaharia, un director de mare prestigiu, în cuvîntarea festivă rostită în fața tuturor elevilor, deci și a subsemnatului, s-a lăudat cu reușita elevului Aurel Coja. Liceul Mircea cel Bătrân dăduse un asemenea exemplar!… Exemplarul respectiv, când a venit acasă în prima vacanță, prin februarie 1956, a venit și cu povești extraordinare despre partizanii din munți, povești auzite de la colegii din Făgăraș. Printre altele m-a învățat cum să caut pe unde ultra scurte un post de radio al partizanilor, avea emisiuni scurte, trebuiau să schimbe mereu unda ca să nu fie localizați de stațiile de radiolocație ale Securității. Emisiunile cuprindeau mesaje pentru populație, mesaje codificate pentru echipele de partizani și mesaje pentru ocupantul comunist. Emisiunea se deschidea și se închidea cu „Deșteaptă-te, române!” Așa am învățat melodia și prima strofă! În vara aceluiași an, 1956, ajungând cu o tabără de elevi din Constanța la Sibiu, am făcut și excursii în Făgăraș, la cabanele Suru și Bâlea, lac și cascadă! La fiecare cabană era cazată o grupă de militari al cărei rost l-am înțeles imediat: lupta cu partizanii! Deci în zona respectivă te puteai întâlni cu vreun partizan dacă te rătăceai ceva mai departe de cabană. Drept care am încercat de câteva ori să forțez destinul depărtându-mă de cabană și fluierând de zor Deșteaptă-te, române… Mă gândeam ce tare ar fi fost să am ce povesti la Constanța despre întâlnirea mea cu partizanii!… Poveștile cu partizanii însuflețeau deseori discuțiile dintre copilandrii ce eram. Nota bene, militarii care „păzeau” cabanele erau toți vorbitori de limba maghiară, vorbeau foarte prost românește sau deloc. După aceea am aflat că printre partizani toți au fost români, ortodocși sau greco-catolici, niciun maghiar sau alt „minoritar”. Ca orientare politică, cei mai în vârstă dintre partizani au fost legionari, un singur țărănist, Aurel Șeitan. Cei mai mulți tineri, din Frățiile de Cruce… Niciun liberal!
Când am ajuns și eu student, în dormitoarele de la căminul din Drumul Taberei subiectul a fost discutat cu însuflețire. Așa am auzit o versiune stranie: deoarece militarii români nu se arătau prea destoinici în confruntările cu partizanii, autoritățile ar fi apelat la trupe chinezești! Abia așa ar fi fost lichidată rezistența anti-comunistă din munții României! Versiune neconfirmată până acum!
Cum am mai spus pe acest blog, în 1984, când l-am întâlnit pe Virgil Ierunca la Paris, i-am reproșat că la Europa Liberă nu se pomenește nimic de rezistența românească din munți! I-am mai reproșat că se vorbește foarte rar despre Basarabia și, principalul reproș, că Europa Liberă nu relatează corect scandalul provocat de Moses Rozen în legătura cu reeditarea publicisticii politice a lui Mihai Eminescu. Menționez un detaliu ciudat: Ierunca m-a invitat la o discuție la cafeneaua CLUNY, pe bulevardul St Michel, parcă. Alți patru români, foști colegi, care aleseseră libertatea, când a fost să mă întâlnesc cu ei, au ales același loc: Cafe de Cluny… Salonul de la parter, aceeași masă, undeva pe stânga!… Cu unul dintre ei, SS, m-am întâlnit în față la Notre Dame și de acolo m-a târît literalmente vreo doi kilometri până la Cafe de Cluny. Ce coincidență! Nu?!
După 1990 subiectul rezistenței românești din munți a intrat cât de cât în discuția publică. Așa am aflat cu toții de existența unei femei emblematice, ELISABETA RIZEA, supraviețuitoare a luptei din munți, la care a participat ajutându-i pe partizani în diverse chipuri. Trecuse prin anchetele Securității, prin închisorile bolșevice. Au dat-o la TV, a avut câteva întâlniri publice la București, organizate, dacă nu mă înșel, de Liga Studenților! Am cunoscut-o în acest fel, o femeie spontană, inteligentă, avea multe de povestit din viața ei, din încercările prin care trecuse. Făcea o impresie extraordinară prin aparițiile ei.
Eram deja senator, deci după toamna lui 1992, când fratele meu mă sună și mă întreabă dacă mă pot ocupa de Elisabeta Rizea, să iau legătura cu dînsa prin cei ce o cunoșteau și să-i propun să se interneze la sanatoriul Siemens din Mangalia, unde să-și îngrijească reumatismele și ce suferințe mai avea. Totul pe cheltuiala fratelui meu, la acea dată proaspăt director al Spitalului din Mangalia! Așa a ajuns Elisabeta Rizea să-și petreacă aproape jumătate de an în cel mai bun sanatoriu din România, cu tratamentele de care avea nevoie. Dar mai presus de orice, rezerva din sanatoriul unde era cazată femeia a devenit curând loc de pelerinaj, venea lumea s-o cunoască, să-i asculte amintirile și povețele. Presa din Constanța nu a lipsit. Persoană extrem de sociabilă, Elisabeta Rizea s-a simțit foarte bine să se vadă în centrul atenției unor oameni deosebit de omenoși cum s-au arătat gazdele de pe malul mării! Impresia lăsată de românca din Argeș a fost copleșitoare pentru cei care au cunoscut-o! De neuitat! Iar Elisabeta Rizea a avut atunci parte de expresia recunoștinței la scară națională pentru lupta ei, pentru suferințele îndurate cu gândul la drepturile neamului românesc! O recunoștință sinceră, spontană, bine meritată!
Fratele meu a insistat ca în presă să nu apară nici o mențiune privind rolul jucat de el, de frații Coja, în frumoasa poveste cu atenția binemeritată ce i s-a arătat vajnicei femei care fusese la viața ei Elisabeta Rizea. Un nume care are dreptul să nu fie uitat de români!
Ion Coja
In 1984, m-am dus la Sectia de Militie sa-mi scot al doi-lea Buletin de Identitate. Cind am intrat in Sectie am gresit drumul si am luat-o pe niste scari in sus…..pe scarile care duceau la etaj si la etajul 1, peretii erau acoperiti cu tablori-portret alb-negru, de dimensiuni mai mari decit cele dela scoala cu CEAUSESCU, care infatisau lucratori din Ministerul de Interne in uniforma de gala; erau zeci de portrete. Mi-am dat seama ca erau portretele celor cazuti la datorie. Dar unde cazusera acestia, ca in Bucureti si in Tara era liniste si pace….Un gind mi-a strafulgerat mintea: acesti ofiteri cazusera la datorie in ciocnirile cu Luptatorii din Munti! Nu-mi inchipuisem ca Rezistenta Anti-Sovietica avusese asemenea dimensiuni….In 1964 Regimul National-Colectivist condus de Gheorghe GHEORGHIU a dat un Decret de Amnistie Generala si Rezistenta a incetat, Detinutii Politici au fost eliberati si s-a instaurat Pacea Sociala in ROMANIA. Toata Viata lor, au asteptat Luptatorii din Munti sa Vina Americanii! Americanii au venit. Daca astia nu se cara mai repede la ei acasa peste Ocean, noi ROMANII disparem ca Natie!
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Istoricii si jurnalistii care comenteaza si au comentat in spatiul public Actul de la 23 AUGUST 1944 omit cu buna stiinta una dintre premisele fundamentale ale acestuia : Declaratia dela Casablanca din Ianuarie 1943. Prin Declaratia dela Casablanca, Natiunile Unite reprezentate de SUA, Marea Britanie si Guvernul Francez aflat in exil la Londra, au decis sa nu permita Puterilor Axei si acelora aliate cu acestea iesirea din Razboi decit prin Capitulare Neconditionata. La aceasta Declaratie a aderat imediat si Guvernul U.R.S.S. chiar daca reprezentantii lui nu au fost prezenti la Casablanca. Inainte de 23 AUGUST 1944, Declaratia de la Casablanca fusese deja aplicata de Regele Victor Emmanuel care l-a demis si apoi arestat pe Primul Ministru Benito Mussolini in Iulie 1943 pentru a putea scoate Italia din Razboi printr-un armistitiu negociat care sa ofere anumite garantii Tarii sale, dincolo de cele oferite de Conventia de la Geneva si de Legile Obisnuite ale Razboiului. In vara lui 1944, ROMANIA nu putea fi scoasa, asadar, din Razboi de Guvernul condus de Generalul Ion Antonescu decit prin Capitulare Neconditionata care nu ar fi oferit Tarii nici un fel de protectie Constitutionala ca accea a continuarii existentei statului si a formei de guvernamint. Singura posibilitate prin care ROMANIA putea obtine un armistitiu negociat, avind in vedere situatia
de pe Frontul de Est, era demiterea Guvernului Antonescu si numirea unui Guvern acceptabil pentru Aliati. De aceea, decizia Regelui Mihai I de a-l demite pe Generalul Ion Antonescu la 23 AUGUST 1944 a fost in temeiul Declaratiei dela Casablanca, a precedentului Italian din anul 1943 si in concordanta cu situatia militara ireversibila in care se aflau Tara si Puterile Axei. Mai trebuie amintit ca Puterile Aliate au continuat sa aplice in mod consecvent Hotaririle Declaratiei dela Casablanca si in cazul Bulgariei, Finlandei, Ungariei, Germaniei dar mai ales in cazul Imperiului Japonez pentru care SUA a folosit argumentele definitive din 6 si 9 AUGUST 1945.