ACTUALITATEA UNUI GÂNDITOR: AUREL C. POPOVICI

Ion PAPUC 
Convorbiri Literare  –  ianuarie 2021
Cum trebuie să-l privim pe un autor din trecut pentru a-i cântări valabilitatea în raport cu contextul de azi? 
 
Aurel C. Popovici, la opera căruia mă refer, își are legat numele de revista Sămănătorul pe care a condus-o un timp semnificativ, și atunci destinul său postum pare a fi condamnat în măsura în care în istoria literaturii sămănătorismul este mai degrabă un cuvânt de insultă. Aceasta dacă luăm respectivul curent literar în sensul lui strict beletristic și în acest caz se justifică criticile estetizante ale celor care au văzut în mișcarea respectivă doar un moment de retardare și de vid estetic. Dar dacă extindem cadrul de abordare, depășind limitarea literatorilor, vom da peste adevărate monumente de cugetare, dintre care cel mai de seamă este prezența între respectivele cadre ale revistei Sămănătorul a operei marelui bănățean, un mittel-european, adevărat vienez, un autor de o exemplară vigoare a gândirii, un gânditor politic de o anvergură considerabilă.
 
Așadar, un austro-ungar cu o solidă ținută intelectuală în măsura în care informația sa culturală, nu doar în epocă ci astăzi chiar, este amplă, semnificativă și valabilă. Interesul pentru gândirea lui îl pun în relativa actualitate a unei colecții de ideologie dirijată de doi timișoreni: Adriana Babeți și Cornel Ungureanu, și editată la Iași la finele secolului trecut, în care preocuparea pentru spațiul central european este extinsă și validată ca analiză politică, adusă la zi, colecție ale cărei apariții editoriale ne pot explica actualitatea bănățeanului care le-a fost precursor de maxim interes. 
 
Și este semnificativ faptul că întocmai cum Petre Pandrea, editorul și traducătorul Statelor Unite ale Austriei Mari, Editura Fundațiilor regale, 1939, a simțit nevoia nu doar să modifice titlul cărții ci și să ia distanță față de gândirea autorului în Prefața acesteia, și editorul de astăzi: Naționalism sau democrație, o critică a civilizației moderne, Editura Sens, Arad, 2020, merituosul Mihnea Moroianu, s-a văzut obligat să se detașeze de unele dintre opiniile lui Aurel C. Popovici, inclusiv de înțelesul cuvântului Naționalism din titlul cărții a cărei ediție recentă o îngrijește și face în postfață delimitări ferme. 
Căci există o lepră depusă pe coaja unora dintre cuvinte contaminate în timpul utilizării lor pe parcursul luptelor ideologice din trecutul istoric. Admițând aceasta, respectivele corecții sunt totuși precauții exagerate când mai simplu este să luăm acei termeni în accepțiunea lor genuină, cum face și acest autor, absolut nevinovat de faptul că ulterior lui cuvintelor sale li s-au atribuit înțelesuri de care a fost străin. Până și în cazul flagrant când utilizează o denumire a rasei celor la care se referă, el nu are în vedere chiar neamul acelora ci doar poziția ultragiantă a unora dintre ei.
Aurel C. Popovici a fost un conservator în sensul profund al noțiunii. Și este semnificativ faptul că îndatorat ca ideologie marilor ardeleni, întocmai cu Eminescu care i-a mitizat pe aceia, și tot asemeni poetului nu a ezitat să se alăture cu evlavie lui Titu Maiorescu, lui P. P. Carp chiar, în fapt: doctrinei Convorbirilor literare, renegându-și cel puțin până la un punct precursorii: Bărnuțiu, Cipariu, din mijlocul cărora s-a înălțat. Fiindcă el este asemenea junimiștilor un anti-pașoptist, deși față de poetul național are precauția de a-i menaja pe liberalii români, ne împărtășindu-i aceluia vehemențele. Identificat cu ideologia conservatoare din Regat, austro-ungarul refugiat la București dovedește, prin comparație cu confrații săi regățeni, o mult mai amplă perspectivă politologică, utilizând o documentație, o bibliografie amplu europeană, și o ridicare în abstract, pe deasupra luptelor de partid, vizionând problematica abordată în articulațiile ei de principiu. 
 
De aceea gândirea sa depășește cu mult epoca istorică în care a fost formulată, și astăzi când, de exemplu, ne lovim de un încă și mai evident globalism, poziția sa politică se dovedește de o flagrantă actualitate. Putem învăța de la el mai mult și decât au avut de învățat contemporanii săi. Ca să înțelegem cât mai bine și în sens profund naționalismul și conservatorismul autorului, faptul că acestea nu sunt chiar deloc poziții reacționare, este necesar ca în prealabil să admitem că omenirea este continuu acțio-nată de două forțe contrarii, chiar diametral opuse: una centrifugă și alta centripetă, prin mișcarea cărora se obține un echilibru provizoriu, do-vedind o preocupare continuă pentru un centru de stabilitate, la care oamenii mereu aspiră și totuși rămas în provizorat definitiv. Să ne imaginăm umanitatea ca fiind echivalentă cu un pendul uriaș care balansează mereu dintr-o extremă într-alta. Căutându-și o structură care să-i garanteze pacea, omul se zbate pentru includerea tuturor semenilor săi într-un imperiu ideal, extinzând tot mai mult realitatea care îl conține și îl definește, fie și tot mai palid, sperând deci o globalizare ideală – pe de o parte, iar pe de altă parte, ca împins de spaima de a cădea într-un hău egal cu încremenirea morții, același ins uman se mișcă în căutarea unei individualități, a unei formațiuni minime, a unei eventuale patrii mai adecvate, fie și dacă a uneia provizorii, care în absolut este egală exclusiv individului. 
 
Ceea ce știe Aurel C. Popovici și ceea ce mulți dintre noi înțelegem abia acum, după trecerea unei complete sute de ani, este că proclamatele drepturi ale omului presupun vidarea conceptului om, transformarea acestuia într-un gol, simplu de mânuit, rămas la îndemâna manevranților de sfori, din spatele oricărei păpușerii, Mummenschanz, pretins democrate. În critica democrației, curajoasă, sinucigașă cel puțin în aparență și doar de moment, stă marea forță și actualitatea acestui autor. 
 
Faptul că dintre formele de guvernământ aceasta este, din disperarea de a nu avea alta, singura totuși cât de cât acceptabilă, ceea ce nu exclude observația de rezervă ci chiar impune analiza ei critică. Așa se și explică realitatea că marile spirite, cugetătorii problematicii politologiei au fost întotdeauna, încă începând cu marii greci din antichitate, acerbi critici ai democrațiilor succesive. 
Fiind-că, împreună cu precursorii noștri, ne putem întreba: oare chiar are vreo șansă poporul, demosul, să se conducă el singur pe sine, sau nici nu are altă șansă decât să se constituie într-o butaforie a unui parlamentarism pretins repre-zentativ pentru ca în spatele lui, în secret și întuneric, sforarii oligarhiilor diverse și neștiute să manevreze pârghiile conducerilor așa-zis democrate. Din acest punct de vedere Aurel C. Popovici se situează într-o companie selectă. Aceasta în cea mai vastă perspectivă, și numai judecat în politica mică, de etapă îngustă, el cade sub vreo condamnare. Un concept politic, precum naționalism, care după al doilea război mondial a prins, cel puțin pentru un timp, conotații funeste, fusese la finalul precedentei conflagrații mondial sinonim al democrației eliberatoare a popoarelor. 
 
În absolut judecând lucrurile, Aurel C. Popovici are întotdeauna dreptate deși trebuie să recunoaștem că judecățile sale nu se suprapun perfect, până la micron, peste cele în care ne încredem noi, cei de astăzi. Fenomenul este similar cu nepotrivirea dintre două sisteme de măsură diferite, a căror corespundere dă mereu o minimă diferență a unui rest. 
Ceva precum în cazul în care am avea de echivalat o măsură din sistemul britanic cu cel continental european, egale în fond cu deosebire minimă totuși. Este chiar aparenta diferență de opinii politice din volumul său publicat în anul 1906, Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich și Naționalism sau Democrație din 1910. 
 
La o primă vedere nimic nu pare a fi mai diferit decât aceste  două poziții care în fapt sunt nu doar complementare ci într-o organică completare. El este naționalist cu măsură și bun simț, și pledează tot cu măsură și bun simț pentru integrarea într-o structură inclusivă, pe care o vedea atunci că aceasta ne-ar fi fost mai la îndemână, dacă ar fi fost o proiectată formațiune a Statelor Unite ale unei Austrii Mari, iar viitorul nu doar că l-a confirmat ci i-a amplificat mult proiectul, înlocuind-o pe cea imaginată de el cu Uniunea Europeană!
Categoric mai convenabilă pentru noi, românii, și mai adecvată ca echilibru geografic ar fi fost punerea capitalei europene nu la Bruxelles ci în Viena mai central europeană, mai a noastră. Și atunci este normal să ne întrebăm cum se face că un patriot și un naționalist cum a fost acest Aurel C. Popovici, care a fost condamnat cu asprime la închisoare pentru poziția sa favorabilă românilor, să fi pledat într-o lucrare de o atât de fastuoasă amploare ideologică, cum este Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich, pentru includerea într-o structură multietnică?! 
 
Răspunsul îl dă chiar el în scrierea pentru care a și fost condamnat de autoritățile statului al cărui cetățean era. Respectând ortografia originală, citez din Cestiunea română în Transilvania și Ungaria.
Replica junimei academice române din Transilvania și Ungaria la „Respunsul” dat de junimea academică maghiară „Memoriului” studenților universitari din România. Cu o hartă etnografică a Austro-Ungariei și a României. Edițiunea a doua revĕȡuta, Viena, Budapesta, Graz, Cluj. Proprietatea autorilor. 1892. pag.150: „Cel din urmă Român scie, că în fața Rusiei populate de 100 de milioane de locuitori și în mijlocul altor 30 de milioane de Slavi, Maghiarii și Românii ar trebui să stee în relațiuni de sinceră prietenie.”
Aceasta este concluzia opusculului pe care lugojeanul nu îl semnează dar pe care îl va plăti în mod tragic jertfindu-i viața sa întreagă. Așadar, tocmai pentru că ești naționalist, din spirit de prevedere trebuie să imaginezi soluții pentru că ai tăi să fie la adăpost de vicisitudinile istoriei prin punerea lor în contexte istorice care să le fie favorabile, incluziunea în mari structuri politice fiind soluția.
Nu izolarea în autarhie ci existența în mari comunități îți garantează șansa supraviețuirii. În măsura în care te postezi într-o structură înglobatoare, chiar acest fapt te eliberează pentru a te consacra unui mai mare, mai profund naționalism. Replica, prin evoluția istorică ulterioară, rămâne a fi o lucrare definitiv anacronică, exclusiv un document istoric de etapă. Și dincolo de acest caz dintr-un timp revolut, e ceva patetic în existența acestui autor, continuul sacrificiu pentru o cauză a neamului său, de la procesul său politic care îi zădărnicește încheierea studiilor universitare și îl aruncă în exilul definitiv, sfârșit cu moartea sa în Elveția, țară pe care a admirat-o atât de mult ca organizare administrativă.
În tot ceea ce a scris și a publicat Aurel C. Popovici, din tot ceea ce ne este astăzi accesibil, căci unele texte pare-se că s-au pierdut sau nu ne mai sunt accesibile, există o fluență și o abstracție a stilului său intelectual, cam de peste nivelul și a celor mai prestigioși dintre contemporanii săi români. El scrie teoretic și convingător, chiar în ton avântat poetic uneori. Și dincolo de oricare alte aparențe este al nostru al celor de azi și din viitor. Înțelegem aceasta dacă ne amintim că la conciliabulele din Palatul Cotroceni, care au decis intrarea noastră în primul război mondial, dintre cei trei politicieni mai importanți care s-au opus noii politici a țării, Titu Maiorescu a stăruit îndârjit și absurd, ireconciliabil, exasperându-i pe toți cu insistențele sale ca armatele române să nu atace conglomeratul german de la granița de Apus a țării noastre de atunci.
El susținea un punct de vedere care era fără îndoială și al marelui exilat, autorul comentat în acest articol. Pentru bărbații aceștia Viena era o cetate, supremă și intangibilă, pentru care au militat văzând în ea bastionul civilizației. Numele ei astăzi este Uniunea Europeană, fapt care îi confirmă definitiv.
Editură Sens din Arad, o instituție care și-a luat ca deviză îndemnul lui Constantin Noica: „Nu citiți cărți, Citiți autori!”, iar în acest caz putem oare spera că vor tipări și Statele Unite ale Austriei Mari, fie și doar astfel într-o traducere în limba română? Nu s-ar pune problema unor drepturi bănești căci Petre Pandrea, tălmăcitorul ei, a fost remunerat regește pentru munca sa de Alexandru Vaida Voevod, care i-a încredințat misiunea respectivă, cel puțin așa spuneau bătrânii, contemporanii lor.
Ion PAPUC 
Convorbiri Literare  –  ianuarie 2021