Asociația catolică Internațională a Exorciștilor avertizează: Halloween-ul este demonic și păgân. Noaptea dintre 31 octombrie și 1 noiembrie marchează «începerea anului satanic».

TERORIZAREA SI MANIPULAREA
De CD

Încă din timpuri imemoriale a existat o fascinație pentru „groază”, astfel încât o mare parte din ceea ce ne entuziasmează astăzi nu este cu mult diferit de genul de povești populare spuse cu sute, dacă nu mii de ani în urmă.
Si tragediile lui Eschil erau terifiante dar ele erau un semnal de alarmă pentru pericole sociale de natură morală ce duc la descompunere socială si nu doar elemente de terifiere in sine, de dragul terorizării.

Privind înapoi la aceste capitole din timpurile străvechi, ceea ce am observat adesea a fost că poveștile care invocau frica coincideau adesea cu misterele naturii care nu erau încă înțelese. Frica era produsă de necunoscut, poate de magic si mister. De la norocul în recoltă până la norocul în război, zeii păgâni erau considerați judecătorii finali în astfel de chestiuni, dar si ei supusi soartei.

Frica de mânia zeilor a fost o temă recurentă timp de multe milenii. Era o frică care să ne indrepte pe căile morale ale acelor timpuri.

Este destul de ironic faptul că în epoca noastră, în mijlocul unei neîncrederi crescânde în Dumnezeu, încă nu putem scăpa de interesul pentru diavol.
Sau poate este doar un semn al vremurilor în care ne aflăm, că diavolul este mai ușor de înțeles?

În orice caz, se pare că, indiferent cât de „civilizați” am deveni, temerile și terorile noastre nu s-au schimbat niciodată atât de mult… adică, până relativ recent.

După cele două războaie mondiale, a bombei atomice și a progresului tehnologic în secolul al XX-lea, horror-ul și-a găsit un nou gen prin care își putea invoca coșmarurile: science-fiction-ul existențialist cu teme post-apocaliptice.

Dacă ne preocupă soarta omenirii, deoarece aceasta își asumă o responsabilitate tot mai mare pentru soarta altora, precum și pentru pământul pe care trăim, cred că este un punct de plecare relevant pentru a ne pune întrebarea: este natura umană în mod inerent bună sau rea, sau niciuna?

Dacă natura noastră este în mod inerent rea sau flagrant coruptibilă, atunci putem deduce că viitorul nu arată foarte promițător.
Cu toate acestea, dacă natura noastră este în mod inerent bună, ei bine, asta ar schimba totul.

În „Spiritul perversului”, Edgar Poe aduce în discuție „știința” frenologiei și, prin urmare, merită să spunem ceva despre ce a fost acest subiect și cum influențează prezentul nostru.

Frenologia a fost considerată o formă de știință și a atins apogeul popularității în perioada 1810-1840. Creierul era împărțit în 27-43 de „organe”, iar aceste „organe” individuale reprezentau atribute de personalitate/psihologice. Prin măsurarea dimensiunii craniului, zonele craniului care proeminau erau considerate atribute dominante, iar regiunile adâncite erau considerate atribute slabe.
Această „știință” terifiantă prin pretentiile ei era folosită în psihologie, în special pentru a identifica nebunii și criminalii.

În cartea lui Franz Joseph Gall, fondatorul frenologiei, „Naturalist al minții, vizionar al creierului”, Gall a afirmat că facultățile morale și intelectuale care guvernează impulsurile sunt înnăscute. Cu alte cuvinte, oamenii se nasc cu caracterul și inteligența lor morală. De exemplu, dacă erai hoț, era pentru că te-ai născut cu o predispoziție la un impuls de viclenie.

Frenologia era folosită nu doar în procese pentru a determina dacă cineva era vinovat, ci și cât de lungă ar trebui să fie pedeapsa cu închisoarea sa și dacă exista vreo posibilitate de reabilitare. A devenit destul de influentă și proeminentă și a fost folosită până în secolul al XX-lea în procese, atât de naziști, cât și de eugeniștii americani.

Ideea din spatele frenologiei era că nu poți schimba în cele din urmă atributele psihologice ale unei persoane și, prin urmare, impulsurile sale. Se pune in dubiu, serios dacă s-ar putea redirecționa comportamentul „defect”, astfel încât acesta să poată deveni util în societate.

Așadar, suntem mult mai avansați în gândirea noastră astăzi cu privire la ceea ce guvernează impulsivitatea umană?
Ei bine, din păcate, răspunsul este că nu s-au schimbat prea multe în filosofia neuroștiinței moderne. De fapt, mulți neurocercetători îl consideră incă pe Dr. Gall fondatorul lucrării “fundamentale” despre mintea și creierul uman.

De exemplu, „Proceedings of the 2013 National Academy of Sciences” sugerează că prognozarea comportamentului criminal viitor ar putea deveni realitate în viitorul apropiat. Conform studiului lor, au găsit primele dovezi că scanările cerebrale ar putea fi folosite atât pentru a prezice cine va fi probabil să comită o infracțiune, cât și pentru cât timp va trece până când acea persoană va comite o infracțiune. Această predicție se bazează pe activitatea dintr-o regiune a creierului numită cortexul cingular anterior.

În timpul scanării, subiecților li s-a cerut să apese un buton ca răspuns la un stimul de pe un ecran, cu excepția cazului în care apărea și un anumit simbol, caz în care trebuiau să se abțină de la apăsarea butonului. S-a constatat că infractorii nu se puteau abține să apese butonul și că erau mai impulsivi decât o persoană obișnuită.

Din aceste rezultate, s-a concluzionat că partea din creierul lor responsabilă de oprirea unei acțiuni poate fi deficitară, adică, odată ce o persoană impulsivă începe o acțiune criminală, chiar dacă își dă seama de potențialele consecințe negative, nu se poate opri singură.

Nu se poate opri singură! Gândiți-vă cu adevărat la consecințele unei astfel de afirmații. Dacă acest lucru este adevărat, atunci nu există „salvare pentru cei condamnați”, ca să spunem așa. Nu există nicio posibilitate de răscumpărare și nicio evitare a propriei tragedii predestinate. Soarta a fost aleasă pentru tine la naștere și nu poți face nimic pentru a o evita sau a schimba acel curs. Liberul arbitru, remușcarea și iertarea sunt aproape non-ențialități în această linie de gândire.

Acest oameni de “stiinta” nu pot intelege ei insisi rolul si rezultatele fenomenale ale educatiei, invatamantului si instructiei nici in sens pedagogic si nici practic.
Mereu tinuti in teroarea vinovătiei inăscute, de rit catolic.

De asemenea, în anii 1960 și 1970 exista ideea populară conform căreia cariotipul XYY anormal, în care un bărbat poartă un cromozom Y suplimentar era considerat a fi cauza genetică a sociopaților și a criminalilor în serie, idee care a fost complet infirmată de atunci, însă nu înainte de a ruina multe vieți.

Astfel, se pare că întrebarea este încă valabilă și astăzi, așa cum era acum două secole: „Are un individ dreptul de a alege dacă să comită o crimă sau nu?”
Este adesea singura forță de neînvins care ne împinge și singura care ne împinge spre a o practica.

Nici această tendință copleșitoare de a face rău de dragul de a face rău nu va admite analiză sau rezoluție în elemente ulterioare. Este un impuls radical, primitiv – elementar.
În cazul acelui lucru pe care îl numesc perversitate, dorința de a fi bine nu numai că nu este excitată, dar există un sentiment puternic antagonist.

“Rezultă că dorința de a fi bine trebuie să fie excitată simultan cu orice principiu… dar în cazul acelui lucru pe care îl numesc perversitate, dorința de a fi bine nu numai că nu este excitată, dar există un sentiment puternic antagonist.”
Asa ne explica malthusianul eugenist H.G.Wells.

Nu există niciun motiv pe care să-l putem folosi pentru a justifica un astfel de impuls. Și mai degrabă suntem tentați să acționăm specific pentru motivul pentru care nu ar trebui.
Ceea ce mulți cititori înțeleg greșit despre „Spiritul perversului” este că nu este vorba despre o crimă macabră de la care personajul nu se poate abține să o comită, ci mai degrabă despre actul “mărturisirii” căruia personajul său este neputincios să-i reziste.
Criminalii simt impulsul de a avea ocazia de a povesti, de a impresiona, epata pe altii este SETEA DE POPULARITATE, boala secolului XX.

Astfel, oricine este capabil să comită acte odioase, dacă se desprinde de impulsul unei ratiuni educate, morale în interiorul său. Este o decizie, este decizia lui, care este relația lui cu conștiința sa.

Cu toții ne naștem cu o conștiință. Este busola umanității noastre, care ne arata fără greseală ce este Bine si ce este Rău.. Devenim inumani doar atunci când respingem binele cu care ne-am născut. Dar este întotdeauna acolo în noi, această voce a binelui, iar pentru cei care o resping cel mai mult, o astfel de voce poate deveni o bântuire teribilă.
Nu ne putem niciodată despărți complet de conștiința noastră, ea este cu noi până la sfârșit, indiferent dacă alegem să trăim în armonie sau în dizarmonie cu ea.

Si aceasta teorie falsă a frenologiei a fost folosită spre intimidare si terorizare in toate variantele ei pe drumul manipulării.

Sistemul etic prezentat în cartea lui Wells, „Noua Republică”, interzice creșterea în continuare a ceea ce el numește „Oamenii Abisului”. În trecut, Natura a ucis această „fecunditate” nedorită, iar în unele cazuri, uciderea va fi în continuare necesară. Și nu ar trebui să fim îngroziți de această sarcină, conform spuselor lui Wells. Moartea pentru astfel de oameni va însemna doar „sfârșitul amărăciunii eșecului, ștergerea milostivă a lucrurilor slabe, prostești și fără sens”,
malthusianism clasic.

Evident, conform lui Wells, efectul acestui lucru va fi justificabil din punct de vedere moral:
„Noua etică va considera viața un privilegiu și o responsabilitate, nu un fel de refugiu nocturn pentru spiritele josnice din vid; iar alternativa în conduita corectă între a trăi pe deplin, frumos și eficient va fi moartea. Pentru o mulțime de creaturi disprețuitoare și prostești, mânate de frică, neajutorate și inutile, nefericite sau pline de ură, fericite în mijlocul unei dezonoare sordide, slabe, urâte, ineficiente, născute din pofte nestăpânite și care cresc și se înmulțesc prin pură incontinență și prostie, oamenii Noii Republici vor avea puțină milă și mai puțină bunăvoință.” ~ H.G. Wells, The New Republic pg 298-299.

În 1938, „Războiul lumilor” de Wells a fost difuzat ca dramă radiofonică la New York, fiind narat de Orson Welles. Deși la început s-a anunțat că este o dramă, narațiunea din Partea 1 trebuia să sune ca o serie de buletine de știri, astfel încât cei care au venit să o asculte mai tarziu au considerat-o drept o stire propriu-zisă. Este suficient să spunem că relatarea unei invazii extraterestre devoratoare de oameni a provocat panică în cartierele din New York și sunt sigur că Biroul Britanic de Propagandă a chicotit satisfăcut. A fost o veste grozavă pentru ei, deoarece a arătat cât de ușor este să controleze narațiunea chiar dacă ar fi dusă la bun sfârșit într-un mod absurd.
Le-a confirmat că publicul terifiat si terorizat va crede orice.

Sigur, se spune că această reacție a fost de fapt din teama unei invazii germane, ceea ce este adevărat într-o oarecare măsură, dar nu este adevărul deplin al problemei. Ceea ce însemna aceasta era că o stare de stres crescută, indusă fie natural, fie artificial, însemna că individul are o stare de sugestibilitate sporită și că divertismentul juca un rol important în această formă de condiționare mentală.

Tema războiului cu rusii care este prezentă lnoi pe media cel putin din 2022, are si ea meritul de sensibiliza poppulatia si o o predispune anumitor influente dorite de interesele străine, eram să spun de guvern, dar guvernul nostru este pentru interesele străine nu pentru popor.

Adică, linia dintre science fiction și o realitate fezabilă, dintre o invazie extraterestră mâncătoare de oameni din spațiul cosmic și cea a unei invazii germane era puternic estompată într-o stare de constrângere preexistentă.

Nu este o coincidență faptul că industria noastră de divertisment de astăzi, atât de puternic saturată de influența „viziunilor” lui Wells, este obsedată de tema unei lumi science fiction post-apocaliptice, jocul morții în continuă rotație, unde avatarele sale sunt testate în ceea ce privește capacitatea lor de a supraviețui cu orice preț. Prin aceste aventuri, noi, publicul, suntem atrași și învățați cum să simțim fiorul vânătorii, catharsisul loviturii finale, eliberarea care vine din haos.
Căci suntem copiii revoluției supreme… zorii Marii Epurări.

Ar trebui să reevaluăm producția în masă a temelor de divertisment post-apocaliptice sub această perspectivă. Este aceasta pur și simplu o formă de terorizare, de condiționare pentru a accepta în cele din urmă un viitor în care nu mai ești tratat sau considerat o ființă umană

Teoria jocurilor nu reprezintă motivațiile din spatele naturii umane, ci mai degrabă impune astfel de limitări, deoarece, așa cum își recunosc ele însele, este mai ușor să prezici și să controlezi comportamentele egoiste alese, care sunt încurajate și recompensate cu „stimulente”, ca într-un joc video.

Este un sistem de înrobire care își încurajează sclavii săi să se lupte între ei pentru „resturile de la masă” și să nu pună niciodată la îndoială autoritatea necrutătoare. Sistemul care creează o falsă penurie și promovează antagonismul față de factorii de stres artificiali.

Suntem învățați să nu punem niciodată la îndoială regulile care ne sunt date în aceste scenarii ale teoriei jocurilor, ci să reacționăm în consecință la ceea ce ne-a fost definit ca un set limitat de opțiuni într-un scenariu artificial.

Într-un astfel de scenariu artificial, suntem condiționați social, precum o haită de câini pavlovieni care salivează, să credem că este doar o chestiune de timp până când lumea se va sfârși și că, la un sunet de clopoțel al stăpânului nostrum să ne batem unii cu alții.

Totuși, dacă am crede la inimaginabil, că suntem buni în mod inerent și, prin urmare, cea mai bună strategie de „supraviețuire” este să respingem regulile jocului și să cooperăm, în loc să ne întoarcem unul împotriva celuilalt, putem să construim un viitor care este în sfârșit al nostru. Un viitor care nu este predestinat sau impus de un set limitat de alegeri, precum un labirint care ne conduce către un punct de destinație controlat malthusian, ci mai degrabă un viitor în care astfel de ziduri pot fi dărâmate, lăsand la vedere linia orizontului.

Hollywood, ca deobicei, nu iartă ocazia
Filmul „O casă din dinamită”, acum pe Netflix, ajunge pe crane într-un moment în care amenințarea nucleară a devenit zgomot de fundal permanent în conștiința noastră colectivă – o relicvă îndepărtată a Războiului Rece pe care o învățasem să o ignorăm la un moment dat.

Filmul, ne obligă să confruntăm ceea ce am reprimat decenii întregi: ficțiunea elaborată a controlului care stă la baza doctrinei nucleare americane.

Premisa este înșelător de simplă. O rachetă balistică intercontinentală neidentificată este detectată în timpul zborului deasupra Pacificului, destinația fiind continentul american. Ceasul pornește: optsprezece minute până la potențialul impact. Cine a lansat-o? Rusia lui Putin? Coreea de Nord? Iranul? China care desfășoară o operațiune sub steag fals?
Și poate cel mai terifiant: mai contează cine?

Ceea ce urmează nu este doar un thriller – deși are un succes strălucit la acest nivel – ci o critică devastatoare a mentalității imperiale care a guvernat politica externă americană din 1945.

Filmul este structurat ca un triptic, arătând aceleași 18 minute de trei ori de la niveluri ascendente ale ierarhiei de comandă: operatorii de la Garda de Pază Natională, factorii de decizie la nivel de cabinet și, în final, președintele însuși.

Scenaristul Noah Oppenheim înțeleg ceva fundamental care scapă majorității tratamentelor hollywoodiene ale crizei geopolitice: inamicul nu este „acolo afară”. După cum notează însăși regizoarea Kathryn Bigelow, „Antagonistul este sistemul pe care l-am construit noi isine pentru a pune capăt lumii,.”

Acesta este un film despre instabilitatea inerentă a teoriei descurajării, fragilitatea comenzii și controlului nuclear și iluzia periculoasă că o astfel de putere catastrofală poate fi gestionată rațional.
Dar spectrul Gazei ne dovedeste ca la nivele superioare nu mai există rational.

Verosimilitudinea tehnică a filmului este atât impresionantă, cât și tulburătoare. Cinematografia documentară a lui Barry Ackroyd ne introduce în mașinăria de răspuns – jargonul încărcat cu acronime, videoconferințele criptate care eșuează în momente cruciale, realizarea că „a nimeri un glonț cu un glonț” nu este doar dificil, ci poate imposibil. Protocoalele menite să prevină catastrofa devin, în mâinile lui Bigelow, o dovadă a aroganței noastre.

Nu aflăm niciodată cine a lansat racheta – și poate aceasta este cea mai sinceră afirmație pe care o face filmul. Într-o epocă a proliferării nucleare, atribuirea devine academică atunci când alegerea este între anihilare și imobilizare.

Excepționalismul american s-a bazat mult timp pe presupunerea că americanilor, spre deosebire de adversarii lor li se poate încredința puterea apocaliptică. Regizoarea Kathryn Bigelow demontează sistematic această presupunere.
Ceea ce face ca „O casă din dinamită” să fie deosebit de relevant este critica implicită a teoriei descurajării în sine.

Descurajarea funcționează doar dacă toate părțile sunt actori raționali care operează sub presupuneri comune. Dacă înlături aceste condiții, nu vei mai rămâne decât cu posibilitatea unei extincții reciproce.
„O casă din dinamită” este mai puțin despre războiul nuclear și mai mult despre mitologia competenței americane. Este un mit pe care l-au vândut lumii și lor înșisi – că sistemele americane funcționează, liderii americani sunt pregătiți, puterea americană poate fi exercitată responsabil.
Ecranul mare amplifică claustrofobia, senzația că zidurile se închid.

Și apoi să te simți cu disconfortul pe care îl generează. Acest disconfort este de fapt idea, scopul – terifierea, terorizarea.

Și poate că aceste povești post-apocaliptice vor fi private candva, peste secole, ca fiind doar puțin diferite de alte povești populare din trecut, într-o epocă a ignoranței arhaice.

Atlanta 03/11/2025

Lovitura de Stat din Dec. 1989 a fost data de Oculta Mondiala Satanica pentru a ne sterge pe noi, romanii ca popor, neam si tara de pe fata Pamantului. Ce ne-a facut Oculta Modiala Satanica nou romanilor sa se intoarca insutit si inmiit pe capul celor din Oculta Mondiala Satanica. Asa sa fie, Gata, S-a implinit.