Comunitățile de aromâni răsfirate din Grecia și până în Dobrogea sunt printre cele mai vechi grupări de păstori din Europa. Deși despărțiți de peste 90 de ani, în cadrul statelor naționale apărute în secolul 19 și la începutul secolului 20 păstorii vlahi, aromâni, reprezintă un caz surprinzător de unitate culturala, în ciuda faptului că sunt împărțiți pe teritoriul a  șase țări, Grecia, Albania, Bulgaria, Serbia, Macedonia și România. Aceast paradox poate fi explicat, cred eu, făcând apel la ceea ce Claude Levi-Strauss numea „societe a maison”, organizare socială care a permis triburilor de păstori transmiterea și retransmiterea capitalului simbolic, de-a lungul generațiilor prin diferite procese creare și recreare a rudeniei, în care casa a jucat un rol activ.

Păstori „in illo tempore”, cum ar spune Eliade, aromânii nu vorbesc despre apartenența la un stat anume ci mai degrabă cântecele lor moștenite din bătrâni amintesc de sate, de orașe făloase mistuite de flăcări și de un trecut în care sunt glorificați eroi care se pierd în negura timpului. În Evul Mediu aromânii au creat în 1186 în bazinul Dunării de jos și al Vardarului Regnum Bulgarorum et Valachorum cunoscut și ca Țaratul vlaho-bulgar. Au mai existat și comunități semi-autonome pe teritoriul actualei Grecii, cum ar fi Vlahia Mare sau Vlahia Mică, din sec. XII, dar cu excepția acestora aromânii nu au creat, nici revendicat state, deși în timpul celui de-al doilea război mondial a existat o încercare susținută de Italia, care purta numele de Principatul Pindului[1]. Istoricii care au studiat comunitățile de aromâni spuneau despre aceștia că au o organizare tribală, „fălcarea”,în frunte căreia se află un conducător înzestrat cu putere executivă și militară „celnicul”.  O „fălcare” este o un grup de familii care în unele cazuri putea aduna până la 100 la număr. Fiecare familie era strânsă în jurul casei, iar în cazul păstorilor fârșiroți, în locul casei era căliva (coliba) sau tenda (cortul). Cortul, coliba și casa reprezentau pentru aromâni organizarea socială de bază, care s-a perpetuat până în zilele noastre.   

Din acest motiv consider că teoria ”societe a maison” dezvoltată de Levi Strauss se dovedește a fi un instrument folositor în cazul aromânilor, în care casa este văzută ca purtătoare de agency, având un rol activ în crearea relațiilor de rudenie printre păstorii aromâni și în perpetuarea capitalului simbolic[2].

(…) Interesul lui Claude Levi-Strauss în studiul rudeniei l-a condus spre descoperirea unor „anomalii” în anumite societăți, care nu se încadrau în clasificările rudeniei. Pentru a explica aceste anomalii, el a dezvoltat conceptul de „societes a maison”, unde casa devine principiul cheie al organizării sociale și un element de importanță majoră în aproape toate societățile. (Levi-Strauss, 1982). Levi-Strauss vede casa ca fiind „o persoană morală care deține un bun care conține bogăție materială și imaterială care se perpetuează de la sine prin transmiterea numelui pe o linie imaginară sau reală considerată legitimă atât timp cât această continuitate se poate exprima prin limbajul rudeniei și al afinității și de cele mai multe ori prin ambele”.

Acum că v-am stârit curiozitatea, mă opresc. Despre ceea ce am descoprit în studiul pe care de curând l-am dedicat aromânilor, într-o postare viitoare, până atunci vă invit pe teren. O puteți face pe cont propriu sau organizat. Pentru cei care preferă puțină anarhie organizată le recomand să înceapă să cunoască muntele românesc să noteze ceea ce observă și să facă apoi comparații.