Toponimia românească, adică denumirile ce românii le dau locurilor: oraşe, sate, râuri, munţi etc., este un capitol cheie pentru disputa în care suntem angajaţi cu aceste pagini. Adversarii continuităţii româneşti, aducând în discuţie acest subiect, remarcă cu vădită satisfacţie “faptul că nici un toponim latin nu a fost păstrat la nord de cursul inferior al Dunării”, ceea ce “nu este, desigur, favorabil pentru afirmaţia că până la venirea slavilor pe acest teritoriu a persistat o populaţie romanică” (Du Nay, op. cit., p. 166). Nu vom contesta, deocamdată, afirmaţia că “nici un toponim latin nu a fost păstrat la nord de cursul inferior al Dunării”, adică în Dacia de odinioară, dar nu vom trece mai departe de această frază care, deşi nu minte, deformează totuşi adevărul! Îl ascunde! Ci ne vom opri asupra ei pentru a pune de la bun început ordine în această discuţie.
Vom preciza astfel că nu este vorba de păstrarea unei toponimii latine, semn al continuităţii românilor în Dacia, în nordul Dunării, ci în discuţie se află toponimia antică! (Confuzia latin-antic nu pare mare şi nu este exclus ca anonimul american s-o fi făcut fără vreo intenţie, ci doar din instinct alegând termenul care se potrivea mai puţin adevărului şi ceva mai mult intereselor pentru care a intrat în joc.) Toponimie antică înseamnă şi toponimie geto-dacică sau, în orice caz, acea toponimie autohtonă pe care cucerirea romană nu avea cum s-o facă să dispară. Aşadar, trebuie să ne întrebăm dacă s-a pierdut “în nordul Dunării inferioare” orice amintire a toponimiei antice, fie ea latină, fie ea autohtonă! That’s the question!…
Mai apoi, trebuie să precizăm în ce fel stabilim vechimea din antichitate a unor toponime. Procedura cea mai simplă pare următoarea: întocmim lista toponimelor de odinioară, menţionate în documentele şi scrierile antice, şi căutăm care dintre aceste toponime mai funcţionează şi azi. Două toponime, unul antic şi unul modern, le vom considera că sunt unul şi acelaşi atunci când (1) deosebirile formale dintre ele se explică prin legile de evoluţie fonetică specifice limbii române şi (2) când ele denumesc acelaşi “topos”, acelaşi oraş, munte etc. Deci, trebuie să începem cu alcătuirea listei de toponime din Dacia înregistrate în scrierile antice, în care vom aduna deci tot ce ştim azi despre toponimia Daciei.
Apelând în acest scop la primele două volume din Fontes Historiae Dacoromanae, publicate la Bucureşti în 1964, respectiv 1970, în care sunt cuprinse cam toate textele de până în secolul al X-lea privitoare la Dacia, vom obţine lista dorită. Vom spune, de la bun început, că înseşi dimensiunile acestei liste sunt foarte importante pentru întreaga discuţie. Vom constata astfel că toponimia Daciei antice ne-a fost transmisă într-o proporţie dezolant de mică! Abia vreo 150 de toponime…
Dezamăgirea noastră sporeşte băgând de seamă că multe dintre aceste toponime – circa 30 – sunt din Dobrogea, adică un teritoriu “de dincolo de Dunăre” în care continuitatea românească nu este pusă în discuţie de nici un interes politic. Să remarcăm totuşi că dintre aceste toponime dobrogene câteva s-au păstrat: Oltina (‹ Altina), Hârşova (‹ Carsium). Pentru mobilul discuţiei noastre, adică pentru continuitatea românească în Transilvania, n-ar avea vreo relevanţă nici dacă s-ar fi păstrat toate toponimele antice din Dobrogea.
Câteva, vreo douăzeci de toponime de pe lista noastră, sunt din Moldova, în spaţiul cuprins între Siret şi Nistru: nume de oraşe şi de râuri. S-au păstrat până azi trei hidronime: Siret (‹ Gerasus), Prut (‹ Porata), Nistru (‹ Danastris) şi numele unei localităţi, Piatra (Neamţ) (‹ Petrodava).
Toponime din Dacia propriu-zisă ar fi cele din Oltenia, Banat şi Transilvania, la care, pentru a simplifica lucrurile, le-am adăugat şi pe cele din Muntenia, precum şi numele unor localităţi, râuri şi munţi încă neidentificate pe hartă. Cu toată generozitatea noastră, nu reuşim să ajungem nici măcar la o sută de toponime, ceea ce reprezintă mai puţin chiar de unu la sută din ce va fi fost toponimia Daciei în antichitate. Inutil să precizăm că o asemenea situaţie ne obligă la prudenţă în orice comentariu am face.
În măsura în care Dacia a fost un teritoriu intens locuit – aşa cum rezultă din numărul mare de inscripţii şi din datele arheologice – e de presupus că a avut o toponimie mult, infinit mai bogată decât cea pe care au consemnat-o scrierile antice ajunse până la noi. Unde sunt atunci celelalte toponime antice?
Fireşte, cele mai multe dintre ele se vor fi pierdut, au fost uitate, aşa cum ştim că s-au petrecut lucrurile şi prin alte părţi, unde puţine sunt toponimele din antichitate ce s-au transmis numai pe cale orală. Detaliul că în sprijinul păstrării toponimelor vechi româneşti a funcţionat numai tradiţia orală este foarte important pentru a înţelege de ce nu s-au păstrat anumite toponime, îndeosebi numele de localităţi, de oraşe, în condiţiile specifice Daciei. Admiţând că, totuşi, un oarecare număr de toponime antice trebuia să se păstreze – trebuia zic, dacă acceptăm ipoteza continuităţii româneşti în Dacia – ne punem întrebarea în ce fel, după ce ar putea fi ele recunoscute printre toponimele azi în funcţiune!
Vom proceda pe dos, pornind de la lista toponimelor de azi sau vii măcar în secolul al XIII-lea. De pe această listă vom elimina toponimele a căror origine slavă (Bistriţa, Târgovişte, Ialomiţa etc.), maghiară (Odorhei, Făgădău, Chişinău etc.), turcică (Bugeac, Caracal, Caraiman etc.) ş.a.m.d. ne este cunoscută. De exemplu: limba română a împrumutat multe cuvinte slave. Un toponim românesc va fi considerat slav, adică folosit prima oară de o populaţie de limba slavă, numai dacă provine de la un cuvînt slav care nu a intrat în limba română: Slatina, bunăoară. Ocnă e un cuvînt slav intrat în limba română. De aceea, toponimele în care apare cuvîntul ocnă vor fi considerate româneşti: Ocna Sibiului, Ocna Mare etc. Să ne întrebăm acum în ce fel am recunoaşte un vechi toponim latin păstrat în Dacia!… Dacă româna n-ar fi fost o limbă romanică, aceste toponime ne-ar sări în ochi: Frumoasa, Fântânele, Capra, Adâncata, Râul Mare, Rotunda, Satu Lung etc.
Procedeul de care ne folosim pentru a stabili originea slavă a unui toponim nu mai este aplicabil însă toponimelor latineşti, căci lor le corespund cuvinte păstrate în limba comună, ca termeni ai lexicului românesc, drept care nimic nu ne poate indica vechimea acestor toponime. Nimic în afara menţionării lor în textele antice!… Aceste texte lipsesc însă. Astfel că toponimele româneşti care sunt de origine latină puteau fi date şi pe vremea lui Traian, la fel de bine ca şi pe vremea lui Cuza! După aprecierile lui G. Giuglea, în Transilvania 70% din toponimia românească se constituie pe baza unor cuvinte româneşti de origine latină. Vechimea acestor toponime este însă, din această pricină, greu de precizat!
Vom conchide că:
1) Nu putem demonstra că s-au păstrat din antichitate până azi decât acele toponime pe care le consemnează şi documentul antic. Din păcate, aceste documente menţionează extrem de puţine toponime. Pentru Transilvania abia vreo 30 de toponime au ajuns la noi prin menţiunea scrisă, a documentului. Din întâmplare, nu au ieşit din uz toate aceste treizeci de toponime. Dar chiar să fi dispărut cu toatele, 30 este un număr atât de mic faţă de numărul toponimelor ce vor fi fiinţat în Dacia, încât n-ar fi trebuit să mire pe nimeni că “nici un toponim latin nu a fost păstrat”… Nici unul din cele treizeci!…
2) În general, despre toponimele româneşti care au la bază un cuvînt latinesc nu putem demonstra cât sunt de vechi, dat fiind că latina se continuă prin limba română. Ele pot fi foarte vechi, dar şi foarte noi. În aceeaşi situaţie sunt şi toponimele care au la bază un cuvînt din substrat: Bradu, Stâna din Vale, Malu etc.
3) Numeroasele toponime româneşti cu etimologie necunoscută (Jiu, Vedea, Bucegi etc.) menţin în discuţie ipoteza unei toponimii autohtone, fiind această ipoteză cea mai plauzibilă, deşi nedemonstrabilă. Fireşte, nu orice toponim de origine necunoscută este antic. Problema ar fi să distingem între cele antice şi cele din epoci mai apropiate, ceea ce însă nu ne pricepem să facem. Dar această insuficienţă, această carenţă este a lingvisticii, a metodei, iar nu a situaţiei de fapt care, din această pricină, ne rămâne parţial inaccesibilă.
Pe de altă parte, trebuie precizat că lingviştii români au construit diverse ipoteze cu privire la originea romană, antică, a unor toponime. Din motivele arătate mai sus, argumentarea acestor ipoteze nu s-a putut face într-un mod ireproşabil. Dar trebuie spus că dacă acelaşi examen sever al argumentaţiei lingvistice l-am aplica şi ipotezelor care stabilesc originea slavă sau maghiară a unor toponime, atunci lista toponimelor româneşti cu etimologie neclară ar spori cu zeci de termeni. S-ar putea chiar spune că în lingvistica românească funcţionează următoarea regulă: pe cât de uşor se acceptă originea slavă sau maghiară ori turcică a unui toponim, pe atât de greu acceptăm originea antică – autohtonă sau romană – a altor toponime!…
Aşadar, în situaţia în care ne aflăm, singura concluzie pe care putem miza e că afirmaţia lui André Du Nay: “nici un toponim latin nu a fost păstrat la nord de cursul inferior al Dunării” este în mai multe feluri neadevărată!
Pe de altă parte, dispariţia din limba română, din folosinţa românilor a tuturor sau aproape a tuturor numelor de localităţi antice din Dacia ar dovedi, într-adevăr, cu destul de mare probabilitate, părăsirea, abandonarea, dar nu neapărat a Daciei, ci doar a localităţilor respective, aproape toate oraşe, sau castre sau numai staţiuni intermediare…
Salvarea fiinţei naţionale (dar şi umane propriu-zisă) a locuitorilor acestor oraşe, câţi vor fi rămas după retragerea aureliană, presupunea peste tot aceeaşi stratagemă: părăsirea oraşelor, ţintă predilectă a năvălitorilor barbari şi retragerea în zone mai puţin accesibile bandelor migratoare. Cine nu recurgea la această stratagemă pierea. Şi-ntr-un caz şi într-altul, uitarea numelui antic al localităţilor devine o consecinţă inevitabilă.
În concordanţă cu această părăsire a oraşelor pentru un trai rusticizat, stau mărturie câteva fapte lingvistice: amintim, astfel, cuvîntul latinesc pavimentum – “pardoseală cu lespezi, pavaj, mozaic” – care ajunge să însemne pe româneşte “pământ”, evoluţie semantică extrem de grăitoare cu privire la soarta ce a avut-o viaţa orăşenească în Dacia, după retragerea administraţiei imperiale. Viaţa orăşenească practic încetează. În aceste condiţii, odată cu oraşele, nu e de mirare că dispar şi denumirile oraşelor.
Ce mai cunoaştem din toponimia antică a Daciei? Cunoaştem bine numele unor ape; mai întâi Donaris, apoi Marisia, Aluta, Samus, Porata etc. Specialiştii au stabilit că următoarele nume româneşti de apă continuă, repet: continuă denumiri care funcţionau şi în antichitate: Dunăre, Mureş, Olt, Someş, Prut, Buzău, Ampoi, Argeş, Criş, Motru, Cerna, Timiş ş.a. Nistru şi Tisa, de asemenea, sunt legate de vechi denumiri, pe care le continuă până azi. Aşadar, dintre numele de localităţi antice, practic nu s-a păstrat nici unul. În schimb, dintre hidronimele pe care le menţionează izvoarele antice, aproape jumătate au ajuns până în zilele noastre.
Înfăţişarea acestor hidronime le arată a fi autohtone, ceea ce îl absolvă pe André Du Nay de vina de a le fi ignorat atunci când a afirmat că “nici un toponim latin (s. n.) nu a fost păstrat la nord de cursul inferior al Dunării”. Constatând acum numărul mare de toponime antice care s-au păstrat la nord de cursul inferior al Dunării, vom spune, odată cu anonimul citat şi corectat, că această situaţie, totuşi, “este favorabilă pentru afirmaţia că până la venirea slavilor pe acest teritoriu a persistat o populaţie romanică”.
Păstrarea unor nume de ape curgătoare nu intră în contradicţie cu modul de viaţă ce e de presupus că l-au dus românii în mileniul “întunecat” al istoriei lor. Dimpotrivă! Mişcările de retragere, de la câmpie la munte, dinaintea cetelor de prădalnici migratori, mişcări cu caracter pendulator, de revenire după trecerea momentului critic, este cel mai probabil că au urmat cursul apelor, al văilor, al căror nume, acelaşi fiind şi la câmpie şi la munte, românii nu mai aveau cum să-l fi uitat. Dacă limba română n-ar fi păstrat amintirea vechilor hidronime, atunci într-adevăr ne-ar fi fost greu să ne explicăm continuitatea românească în nordul Dunării.
Adversarii continuităţii româneşti aduc obiecţia că aspectul fonetic al acestor hidronime este specific slav, ceea ce ar indica un intermediar slav, deci. Chiar dacă într-adevăr unele hidronime ar avea aspect fonetic slav, asta nu înseamnă decât că pronunţia slavă a unor toponime româneşti a fost preluată şi de români. La fel cum în Spania, de pildă, numele latineşti ale unor localităţi s-au păstrat până azi în forma modificată de arabi…
Românii au mai luat de la slavi şi toponime propriu-zis slave: Dâmboviţa, Ialomiţa, Bistriţa etc. Nu e clar motivul pentru care au fost preferate aceste toponime. Avem de-a face, foarte probabil, cu mai multe motive ce au acţionat în acelaşi sens. Dar că aceste toponime slave nu exclud prezenţa românilor se vede, printre altele, şi din faptul că ajung toponime româneşti cuvinte slave care au înţelesul de “ţinuturi (aşezări) locuite de români: Vlăsia, Vlaşca, Vlăhiţa etc. De la cine provin aceste toponime şi când au fost date?
Evident, ele sunt slave, toponime slave aşa cum mai sunt o sumedenie în România. Erau sau nu români în nordul Dunării când slavii au imaginat aceste toponime? În cazul toponimelor de tipul Vlaşca şi Vlăsia, este de la sine înţeles că românii se aflau în aceste locuri când slavii le-au numit aşa. Şi, la fel, e de la sine înţeles că existau şi denumiri româneşti, ale acestor ţinuturi ori aşezări. De ce românii le-au preferat, uneori, pe cele slave, nu e însă uşor de înţeles.
Printre motivele probabile merită a fi amintit faptul că un toponim străin este, deseori, mai comod şi mai clar, ca toponim, decât unul în limba proprie. Iată, de curând, în ziarele româneşti s-a vorbit mai mult, cu ocazia construirii unei hidrocentrale, despre un curs de apă numit Râul Mare. Această denumire este, pentru orice român, evident mai incomodă decât o denumire care să nu însemne nimic în limba comună, care, deci să funcţioneze numai ca toponim: Cerna, Sebeş, Timiş etc.
Cel mai înalt vârf de munte din România este Moldoveanu din Făgăraş. Dar când cineva vrea să spună despre o clădire sau persoană că este deosebit de înaltă, va spune că e “cât Negoiu” sau “cât Caraimanul”, cuvinte cunoscute numai ca nume proprii, ca nume de munţi, ele nu au şi o semnificaţie “comună”, propriu-zisă, precum Moldoveanu, care are înţeles şi ca substantiv (adjectiv) comun, fiind îndeobşte folosit cu acest din urmă înţeles: cutare este moldovean. De aceea, cuvinte ca Negoiu. Caraiman, Bistriţa, Crasna etc, faţă de Moldoveanu, Repedea, Frumoasa, sunt, ca toponime, mult mai precise, sunt univoce şi, de aceea, mai comode, preferabile toponimelor provenite din limbajul comun.
În această ordine de idei este de luat în seamă şi incomoditatea resimţită de orice român în manevrarea recentului toponim Victoria, pe care îl însoţim mereu cu precizarea oraşul: oraşul Victoria, şi asta întrucât fără asemenea precizări se pot ivi enunţuri echivoce, ambigue, ceea ce nu se întâmplă când toponimele sunt fără “omonime” în limbajul comun, când nu sunt folosite ca apelative. [43]
Să mai ţineam seama şi de situaţia generală a limbii române, care a împrumutat din limba slavă – şi din altele – cuvinte care îşi aveau deja în română sinonimul: praf / colb / pulbere; hrană / nutreţ / mâncare; duh / suflet; vrajă / farmec etc. Prin natura sa, un toponim nu suportă sinonime şi deseori sinonimia astfel ivită s-a rezolvat prin abandonarea termenului vechi, românesc. Căci, să nu uităm, influenţa slavă înseamnă o populaţie slavă care s-a românizat păstrând anumite trăsături lingvistice. Cu timpul, acestea, parte din ele, s-au generalizat la toţi vorbitorii limbii române. Că printre elementele de limbă slavă intrate astfel în limba română s-au aflat şi multe toponime, aceasta este o situaţie dintre cele mai fireşti!
Uneori, totuşi, denumirea preslavă, românească(sau stră-românească!), a supravieţuit alături de cea nouă, slavă. Şi avem astfel, pentru acelaşi curs de apă, două denumiri: una românească, alta slavă: Repedea şi Bistriţa [44]. Detaliul revelator e că denumirea românească e dată de locuitorii aflaţi mai aproape de izvoare, adică mai la munte, unde, cum spune şi cântecul, trăiesc de predilecţie românii: “Românaşului îi place sus la munte, la izvor”… Această etajare de toponime ilustrează straturi de vechime distincte: în munte românii, retraşi astfel dinaintea noilor veniţi, slavii, stabiliţi în ţinuturile mai accesibile, de câmpie. Dintre cele două hidronime, când au alcătuit hărţile, geografii români au dat prioritate, în consemnările lor, denumirii slave: Bistriţa. Exact pentru aceleaşi motive pentru care, cu mai bine de o mie de ani în urmă, strămoşii românilor au preferat, în multe cazuri, toponimul nou, slav. Acesta – nu este deloc exclus, ci, dimpotrivă, cel mai probabil – de multe ori va fi reprezentat traducerea toponimului românesc: Frumoasa = Dobra, Piatra = Camena ş.a.
(În paranteză la cele de mai sus, pentru cine s-ar adânci în toate detaliile toponimiei româneşti ne îngăduim să insistăm, atrăgând atenţia asupra rolului, cu totul neaşteptat, pe care, în vremurile moderne, l-au jucat geografii şi cartografii români, rolul acestora în impunerea unei toponimii… neromâneşti în România! Consemnările acestora au avut deseori de ales între mai multe denumiri ale aceleiaşi ape, ale aceluiaşi masiv muntos etc. Aproape totdeauna alegerea lor s-a orientat după criteriul descris mai sus, adică preferând toponimul în stare să particularizeze cel mai bine.
Fireşte, nu le reproşăm nimic geografilor, dar e de datoria lingviştilor să înregistreze toate datele aflate în joc şi să nu se lase influenţaţi de imaginea simplificată a toponimiei consemnate de cartografi. Din păcate, adeseori nu se mai poate şti care sunt toate aceste date, multe dintre toponimele cândva în funcţiune, româneşti deseori, dispărând sub presiunea celui impus de autoritatea cartografiei. Iată un exemplu chiar foarte recent. Ani de zile, lacului din dreptul Mamaiei i s-a spus pe hartă şi în presă Siut-Ghiol, cu un nume pe care nici un constănţean autentic nu-l folosea. Pentru localnici, în marginea Constanţei se aflau două lacuri, două ghioluri: Ghiolul Mic şi Ghiolul Mare! Înşişi turcii din Constanţa spuneau aşa! Hărţile însă au înregistrat până de curând numai toponimul Siut-Ghiol, de nimeni folosit dintre riverani. Mai de curând, lacului i se spune – cu o denumire iarăşi dată de cartografi – lacul Mamaia, iar Ghiolului Mic i se spune lacul Tăbăcăriei, după numele fostului cartier. Prestigiul cuvîntului tipărit slăbeşte poziţia vechilor toponime, de care azi nu mai ştiu decât vechii constănţeni.
O situaţie asemănătoare a înregistrat, în anchetele sale, şi Sever Pop: localnici care nu cunoşteau toponimul Arieş, ce apare în toate hărţile româneşti, pentru aceştia Arieşul fiind Râul sau Râul Mare!… [45] Oricum, înfăţişarea toponimiei româneşti sugerează de la bun început complexitatea factorilor chemaţi s-o explice. Deducţia imigraţiei româneşti, la care ajung istoricii unguri, contrazice prin simplismul ei această stare de lucruri.)
Întâmplarea face ca unui râu din Ardeal să i se dea chiar trei denumiri: Frumoasa, Bistra, Sebeş. Prima denumire este românească, a doua slavă (denumeşte un afluent al Sebeşului), a treia maghiară. Ele se înşiruie în această ordine, de la izvoare până la vărsare, precizând, cât se poate de sugestiv, ordinea vechimii celor trei limbi în Ardeal.
Cu acest detaliu atingem un aspect dintre cele mai semnificative ale toponimiei româneşti din Ardeal: numărul mare de toponime ungureşti, care se dovedesc a fi de origine română, reprezentând fie denumiri româneşti traduse în maghiară, fie denumiri româneşti adaptate la sistemul fonetic maghiar. Iată câteva toponime româneşti traduse în maghiară: Blidăreşti devine la 1507 Talosfálva (“satul farfuriei”), Câmpenii de Jos ajung Also Kimpány, Apşa de Mijloc devine şi ea Közéapsa, Dragoteneşti, atestat la 1464, devine în 1470 Dragotenfálva. Un bogat material a fost adunat şi comentat de lingviştii români, privind “maghiarizarea” toponimiei Ardealului, prin traducerea toponimelor slave şi româneşti: Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, I-II, Bucureşti, 1967, Emil Petrovici, Toponimia ungurească în Transilvania medievală, în “Transilvania”, Sibiu, 1943, p. 113-130, Sever Pop, Toponimia Transilvaniei, în Siebenbürgen”, Bucureşti, 1943, p. 319-348, sunt numai câteva din lucrările care au pus în lumină, pentru oricine, fenomenul amintit.
Unul dintre documente, comentat de E. Petrovici în studiul amintit, conţine toponimul maghiar Teglavar, urmat de precizarea: Teglavar vulgariter secundum vero Olachos Charamida, “Teglavar,de fapt, în mod obişnuit, după români, Cărămida”… Asemenea documente sunt foarte multe, ilustrând procesul constituirii unei toponimii maghiare a Ardealului prin traducerea celor deja existente deci, româneşti şi slave. În felul acesta nu se putea maghiariza însă întreaga toponimie a Ardealului. Traducerea sau simpla adaptare fonetică a toponimelor româneşti şi româno-slave nu putea atinge decât toponimia de largă circulaţie, în primul rând numele de localităţi. Dar toponimele de care se folosesc locuitorii din aceste localităţi, toponime ce desemnează detalii de teren numai pentru ei interesante, aşa-numitele “microtoponime”, rămân netraduse, rămân româneşti.
Aşa a demonstrat E. Petrovici că stau lucrurile cu satul Petrid (devenit după 1920 Petreştii de Jos), având un nume cu aspect maghiar, dar în raza căruia aproape toate celelalte toponime aflate în uzul localnicilor erau româneşti: Valea Neagului, Pârâul Lăptoşii, Valea Mare, Pârâul Izvoarelor, Su Munte şi tot aşa. Cazul Petridului şi al văii Hăjdatei, în care e situat satul, arată E. Petrovici, “se repetă de sute de ori în Ardeal, Banat, Crişana, Sălaj şi Maramureş”. [46] Studii ulterioare au confirmat că microtoponimia Ardealului este predominant românească. [47] Or, după cum arată W. Meyer-Lübke, cu privire la “germanizarea” toponimiei din Elveţia, atunci când numele unei localităţi aparţine unei limbi, iar microtoponimia din raza acelei localităţi aparţine altei limbi, putem considera că, în general («in weitaus der Mehrzahl»), mai veche este populaţia ce vorbeşte limba aflată la baza microtoponimiei”. [48]
Se mai poate întâmpla ca toponimul originar românesc să fie doar adaptat fonetic la limba maghiară, devenind astfel de nerecunoscut chiar pentru români, care apoi îl preiau din maghiară ca pe un cuvînt străin. Aşa, bunăoară, ar sta lucrurile cu Gilău, care ar reprezenta un originar Dealu, devenit în maghiară* Gyalu, reluat de români sub forma cunoscută. [49]
Oarecum asemănătoare este şi povestea toponimului Ardeal însuşi, petrecută însă nu în realitatea limbii, ci pe masa de lucru a lingviştilor, români îndeosebi, care s-au grăbit să vadă în Ardeal forma românizată a maghiarului Erdely. Cercetări ulterioare, mai atente, au demonstrat că, dimpotrivă, toponimul Erdely reprezintă o maghiarizare a lui Ardeal (vezi mai jos, p. 153), fiind încă unul din numeroasele toponime româneşti cărora li s-a dat o formă maghiarizată, ceea ce nu e decât un lucru absolut firesc, ciudată fiind doar ideea – nedemonstrată în nici un fel, ci doar afirmată, că lucrurile ar sta exact invers!…
Situaţia acestor numeroase toponime româneşti maghiarizate nu demonstrează continuitatea românească în Dacia, ci doar amănuntul că românii se aflau deja în Ardeal în momentul sosirii ungurilor. De o lună, de un an sau de un secol ori chiar de un mileniu, asta nu ne-o mai spune toponimia maghiară din Ardeal! Dar că erau acolo românii asta ne-o spune foarte răspicat!
O precizare: cei ce continuă să susţină teza roesleriană mizând pe argumentele deduse din toponimia Ardealului, încă nu s-au ostenit să răspundă rezervei formulate de autorii români, precum că toponimia maghiară din Ardeal ar dovedi anterioritatea toponimelor româneşti. Ei bat monedă mai departe pe acelaşi argument: absenţa din toponimia românească a numelor de localităţi antice, fără să ţină seamă nici de datele arheologice, care nu consemnează locuri de neîntreruptă vieţuire în mediul urban. Pretutindeni, avem localităţi care, mai devreme sau mai târziu, au fost abandonate sau distruse. Deseori, de mai multe ori!…
În asemenea condiţii nu e de mirare că nu s-a păstrat nici numele iniţial, antic, al acestor aşezări. Însă, în disputa de interese dintre români şi maghiari, toată discuţia se reduce la întrebarea: erau sau nu românii în Ardeal la venirea ungurilor?
Repet: toponimia Ardealului – şi în primul rând toponimele maghiare – dovedeşte cu prisosinţă anterioritatea românilor. Chestiunea continuităţii românilor nu are nici o relevanţă pentru maghiari de vreme ce este lesne de dovedit că la venirea lor românii se aflau deja în Transilvania.
Interpretarea în acest fel a toponimiei maghiare din Ardeal a fost propusă, în mod convingător după părerea noastră, în lucrările unor lingvişti români, precum Drăganu, Puşcariu, Petrovici şi alţii. Credem că era de datoria roeslerienilor să răspundă demonstraţiei făcută de lingviştii români, înainte de a continua să-şi susţină teza. Căci, dacă la o privire superficială a lucrurilor există oarecari motive să punem la îndoială continuitatea românească în nordul Dunării, în schimb nu există niciun temei pentru ideea că vreuna din populaţiile ce trăiesc azi în nordul Dunării, inclusiv în Ardeal, s-ar fi stabilit aici înaintea românilor. Măcar atât şi ar fi suficient ca să discutăm separat: (1) continuitatea românilor în Dacia şi (2) prezența românilor în Ardeal, ba chiar și în Pannonia, la data când maghiarii descind venind din Asia.
Fireşte, e cazul să ne punem întrebarea: de ce maghiarii se ocupă aşa de insistent de discontinuitatea românească în Dacia în loc să se mărginească a dovedi că ei au venit în Ardeal înaintea românilor?
Bănuim că maghiarii nu disting aceste două chestiuni pentru a întreţine astfel o confuzie extrem de convenabilă pentru ei: impresia că prin demonstrarea discontinuităţii româneşti se va deduce, cu necesitate, şi precedenţa maghiară în Ardeal.
Or, lucrurile stau cu totul altfel: despre venirea maghiarilor în Ardeal înaintea românilor nu există nicio mărturie, nicio dovadă, niciun argument serios. Tot ce se poate invoca în această chestiune a dreptului primului ocupant dovedeşte, dimpotrivă, că românii se aflau în Ardeal la venirea ungurilor!
În legătură cu continuitatea românilor în Dacia dovezile nu mai sunt aşa de limpezi, aşa de clar univoce. Greutatea pentru istoricul român – atâta câtă e – este să dovedească continuitatea în Dacia, iar nu precedenţa în Ardeal faţă de maghiari.
Toponimia este foarte instructivă în această privinţă. Ea pare – şi s-a văzut că nu este chiar simplu de înlăturat această aparenţă – a dovedi că în istoria limbii şi a poporului român a existat o etapă sud-dunăreană. Dar tot toponimia dovedeşte, fără putinţă de a se înşela, că la venirea maghiarilor în Ardeal aici trăia deja o comunitate românească bine dezvoltată, bine înfiptă în aceste locuri.
Repetăm: ceea ce îi interesează propriu-zis pe maghiari să demonstreze este faptul că au venit în Ardeal înaintea românilor. Atât! Atât să facă dacă le e cu putinţă! Mai mult nu au nevoie! Căci restul, faptul că românii au venit sau nu din sudul Dunării este o problemă de istorie românească! N-au decât românii să dovedească de o mie de ori că retragerea aureliană n-a fost decât formală, că i-a afectat doar pe oficiali etc., etc., demonstraţia lor e fără nici o relevanţă dacă maghiarii vor reuşi să demonstreze că au venit ei primii în Transilvania! Că la venirea lor în Transilvania nu exista picior de român!
Deocamdată însă…
*
Câteva cuvinte încă despre hidronimele antice păstrate în perimetrul Tisa – Nistru – Dunăre până în zilele noastre. Aceste hidronime denumesc atât ape mari, cum sunt cele trei de mai sus, la care se adaugă Oltul, Mureşul, Siretul, Prutul, cât şi ape mici: Buzău, Ampoi, Timiş, Criş, Argeş ş. a. Împreună, ele acoperă un spaţiu geografic relativ unitar. Continuitatea lor din cea mai veche antichitate până azi şi de la Nistru până la Tisa e greu de imaginat fără a accepta continuitatea unei populaţii relativ statornice, omogenă etnic şi lingvistic. Dacă această populaţie nu sunt românii, va trebui să ni se spună atunci cine sunt cei ce au asigurat păstrarea acestor toponime, a acestor hidronime, numai prin limba vorbită.
Hidronimul Dunăre ne poate da un răspuns greu de contestat: acest cel mai mare fluviu din Europa a avut în antichitate mai multe denumiri, astăzi la fel. În limba geţilor, era numit Donaris, cu sufixul -aris, certamente daco-getic şi care, în antichitate, nu mai e întâlnit la alte popoare. În prezent, românii zic Dunăre, silaba finală, -re, lipsind şi ea din toate celelalte denumiri de azi (Dunai, Duna, Danube, Donau etc.). Aşadar, este evidentă continuitatea de la geto-daci la românii de azi în felul de a denumi Dunărea. Mutatis mutandis…
Cât priveşte obiecţia că hidronimele româneşti ar avea un aspect fonetic slav, această obiecţie nu este întemeiată deoarece:
- Nu avem siguranţa că scrierile vechi, în alfabet latin sau grecesc, au notat corect pronunţia autohtonă, antică, a acestor hidronime, drept care exerciţiul etimologic nu se poate efectua în condiţii perfecte, singurele care să permită observaţii de fineţe precum presupusul interludiu slav.
- Aspectul fonetic slav se reduce practic la obsesia unor lingvişti că orice trecere a luia la o indică prezenţa unor vorbitori slavi. Aşa cum am văzut mai sus, la capitolul dedicat bădiţei Traian, trecerea lui a la o se poate explica şi în interiorul altor limbi, chiar şi în română.
- Chiar dacă vom considera că pronunţia românească a acestor hidronime antice prezintă urmele unei pronunţii intermediare slave, aceasta impune teoriei migraţioniste obligaţia de a preciza de la cine au aflat slavii cum se numeau aceste cursuri de apă la câteva secole bune ce se scurseseră de la părăsirea Daciei de locuitorii ei! Să fi lăsat aceştia, pe marginea fiecărui râu, o plăcuţă indicatoare?! Altfel cum?
Aspect fonetic slav se consideră că ar avea şi hidronimul Olt, înregistrat în antichitate sub numele Alutus, nume destul de asemănător cu alt hidronim antic, Almus, sud-dunărean. Preluat de slavi, Almus devine Lom, întru totul în concordanţă cu maniera slavă de a modifica unele sunete. Ceva asemănător nu se întâmplă însă cu Alutus › * Altus › Olt, care ar fi devenit * Lot în pronunţia slavă.
Să amintim, concluziv, şi părerea lui Emil Petrovici: “Se susţine despre hidronimia păstrată din antichitate pe teritoriul României că ea a fost transmisă de slavi, deoarece prezintă schimbări fonetice proprii limbilor slave. Dar, unele din aceste rîuri au un ş final (Timiş, Criş, Mureş, Someş) greu de explicat prin slavă. Trecerea aceasta a lui s la ş a fost apropiată de fenomenul asemănător albanez. E aşadar de presupus că daco-moesica de la nord de Dunăre prezenta aceeaşi tendinţă de a schimba pe s în ş ca daco-moesica de la sudul marelui fluviu (cf. Naissus › Niş)… În ceea ce priveşte numele românesc al anticului Maris (la Herodot), trebuie remarcat că acesta se deosebeşte prin u din prima silabă, deocamdată neexplicat, de forma slavo-maghiară cu o Moriš, păstrată sub această formă în graiul sârbocroat vorbit în câteva localităţi pe cursul inferior al rîului şi devenită în maghiară, datorită armoniei vocalice Moruš (scrisă Morus în documente), apoi Moroš (în grafia oficială Maros)”. [50] Adică numele românesc Mureş (Murăş) nu provine dintr-un intermediar slav, precum numele maghiar Moruš (Maros).
Toponimia este un compartiment al limbii române care a dat multă bătaie de cap lingviştilor. Cele de mai sus încearcă să simplifice, pe înţelesul tuturor şi fără să denatureze sensurile, contribuţia pe care o aduce toponimia în discuţia asupra continuităţii româneşti în Ardeal. Această continuitate este dovedită prin permanenţa denumirilor antice ale principalelor râuri din Dacia. Absenţa toponimelor antice denumiri de localităţi nu contravine continuităţii, se explică cel mai bine prin rusticizarea populaţiei din întreaga Dacie.
(N.B. Romaniştii vorbesc de o „rusticizare” a limbii latine vorbite în Dacia. Termenul este aşadar adecvat şi pentru toponimie…)
Toponimele de origine slavă, atunci când dovedesc ceva dovedesc că slavii i-au aflat aici pe români, în nordul Dunării (cf. Vlaşca, Vlăsia etc.). Toponimele maghiare, la fel, când pot fi atent “citite”, ilustrează aceeaşi anterioritate a românilor.
Alte toponime sunt de origine cumană, turcă etc. Cele mai multe toponime sunt însă de origine română. Precum Parâng, Retezat, Piatra-Neamţ, Predeal, Piatra Mare, Săcele, Răşinari, Fundata, Rotunda, Omul, Bucura, Dealul Mare, Dealu etc. Despre ele nu ştim însă cât sunt de vechi. Faţă de numărul actual de toponime din România, toponimele cunoscute din Dacia antică reprezintă o parte aproape infimă. E foarte probabil că, dacă am cunoaşte toponimia Daciei la fel de bine cum o cunoaştem pe cea de azi a României, legăturile de continuitate ce le-am putea stabili ar fi mult mai multe.
Un mare număr de toponime, în frunte cu Ardeal, sunt încă de origine necunoscută. Această situaţie, de a avea etimologia greu sau chiar imposibil de stabilit, se întâlneşte îndeosebi la cuvintele vechi, străvechi chiar. Putem fi siguri că dintre toponimele cu etimologie necunoscută cele mai multe sunt toponime foarte vechi, atestând deci continuitatea unei populaţii, a unui suport uman ce va trebui identificat. Fie, nu românii sunt atât de vechi în Ardeal! Dar cine atunci?
Toponimia oferă aşadar un bun pretext teoriei imigraţioniste numai în măsura în care cunoaştem extrem de lacunar toponimia din Dacia antică. Toponimia românească, îndeosebi prin toponimele a căror origine n-o putem stabili, ne trimite la un strat lingvistic străvechi. Cel mai probabil e ca acest strat să reprezinte un idiom preromanic, probabil tracic, adică geto-dacic, autohton.
La formularea acestei probabile explicaţii ne îndeamnă numărul mare de toponime de origine necunoscută. Fireşte însă că nu vom cere nimănui să ia aceste toponime drept argument al continuităţii. Ele dovedesc doar că toponimia românească e departe de a da un răspuns atât de simplist precum cel dedus de adepţii teoriei imigraţioniste. Din tot ce susţin aceştia, adevărat e numai că toponimia românească nu a păstrat decât câteva nume de localităţi antice din Dacia. Mai departe însă, explicaţia acestei situaţii nu poate fi numai părăsirea Daciei, căci tot limba română păstrează foarte bine denumirile a aproape toate râurile despre care ştim cum se numeau în antichitate.
Încheiem aceste consideraţii, citându-l din nou pe Emil Petrovici: “Dacă după aşa-zisa teorie a lui Roesler românii ar fi venit abia în secolul al XIII-lea din Peninsula Balcanică, cum se face că numele de localităţi şi de rîuri nu le-au luat de la unguri, care erau stăpânii ţării, ci de la slavi? Se ştie doar că aceştia din urmă dispăruseră complet până în secolul al XIII-lea, căci documentele cancelariei ungureşti din acel veac şi chiar din cel precedent, nu-i amintesc deloc.” Întrebarea aceasta, accesibilă înţelegerii oricui, E. Petrovici a pus-o în urmă cu aproape o jumătate de secol. [51] Răspunsul se mai lasă şi azi aşteptat din partea roeslerienilor.
În sprijinul celor care se vor îndura să dea totuşi răspunsul aşteptat, vom preciza, colegial, că este vorba de unele toponime ardeleneşti, precum Târnava, care, în limba slavilor transilvăneni însemna “rîul sau valea cu mărăcini”. Acest toponim slav a fost tradus de maghiari prin Küküllö, cuvînt preluat şi de saşi: Kokkel. Se ştie că în secolul al XIII-lea slavi nu mai existau în Transilvania. Deci întrebarea ar fi următoarea: denumirea Târnava, şi altele asemănătoare, tot slave, de care se folosesc până azi românii, de unde le-ar fi luat ei dacă ar fi adevărat, aşa cum susţine istoriografia maghiară, că românii au apărut în Transilvania abia în secolul al XIII-lea?
Numărul mare de toponime slave în nordul Dunării nu trebuie să ne mire atât de mult, dacă vom lua aminte la numărul mare de cuvinte slave folosite de populaţia locuitoare în acest Nord al Dunării, românii deci, care, de asemenea, folosesc ca nume de persoane un mare număr de cuvinte slave: Bogdan, Mircea, Dan, Radu etc. Inclusiv numele de persoane din calendarul creştin sunt, majoritatea, intrate în obişnuinţa românilor prin filieră slavă. Toate acestea – toponime, onomastică şi lexic românesc de origine slavă – au, în principal, o singură explicaţie: numărul relativ mare de slavi care s-au stabilit în Dacia şi care, cu timpul, s-au românizat, însă nu înainte de a apuca să dea denumiri slave unor locuri, denumiri care, din felurite motive, s-au păstrat şi după dispariţia limbii în care fuseseră concepute aceste toponime.
De asemenea, românizându-se după o anumită perioadă de bilingvism slavo-român, aceşti slavi au păstrat un mare număr de cuvinte slave, care au fost acceptate şi de vorbitorii limbii române cu care slavii s-au amestecat, dând poporului şi limbii române ocazia de a-şi accentua individualitatea faţă de celelalte limbi romanice: componenta slavă pe care o dobândim astfel.
Acest adstrat slav al limbii române nu este foarte omogen. El se stratifică, în funcţie de vechime şi de felul în care elementele respective au pătruns în limba română. În mare, distincţia cea mai importantă de făcut este cea dintre elementele slave datorate epocii de bilingvism slavo-român şi cele datorate altor surse (biserică, cultură slavonă, contactul cu limbile slave învecinate etc.).
Până acum nu s-a găsit mijlocul de a distinge în chip convingător între (1) cuvintele slave datorate epocii de bilingvism slavo-român prin care au trecut slavii românizaţi şi (2) cuvintele slave intrate ulterior în limba română. Lingviştii, români şi străini deopotrivă, sunt de acord asupra acestei epoci sau perioade de bilingvism slavo-român. Majoritatea dintre ei au încercat să stabilească şi ce limbă slavă vorbeau participanţii la această inedită simbioză slavo-romanică. Cam toţi au considerat că e vorba de o limbă sud-slavă, asemănătoare celor din grupul sud-dunărean, ceea ce nu dovedeşte nimic cu privire la venirea românilor din sudul Dunării, căci numai în nordul Dunării perioada de bilingvism slavo-român se putea încheia cu aplecarea balanţei în favoarea limbii române.
Toponimia slavă, de nuanţă sud-slavă, din nordul Dunării, şi absenţa astăzi a unei populaţii de limbă slavă din acest spaţiu dovedeşte că a existat aici o populaţie slavă îndeaproape înrudită cu slavii din sudul Dunării, populaţie care a dispărut, cel mai probabil prin deznaţionalizare, prin românizare.
Structura limbii române, la rândul ei, în al cărei lexic există multe cuvinte slave, dovedeşte că românii au deznaţionalizat un mare număr de slavi. Câştigarea unui mare număr de slavi pentru limba română nu e de conceput decât în nordul Dunării, căci în sudul Dunării condiţiile existente au determinat producerea fenomenului în sens invers: deznaţionalizarea, prin slavizare a unui mare număr de români. Situaţie pentru care depune mărturie limba bulgară, binişor marcată de elementul românesc, şi unele, câteva, toponime româneşti din sudul Dunării, din ţinuturi în care azi nu mai vorbeşte nimeni româneşte.
Conjugând cele două argumente roesleriene, luând deci în considerare împreună aceste două situaţii bine cunoscute, bine ştiute: (a) toponimia slavă din nordul Dunării şi (b) numărul relativ mare de cuvinte slave “populare” din structura lexicului românesc, rezultă în chip logic că în Dacia a existat o populaţie slavă importantă, care, cu timpul, s-a deznaţionalizat, s-a românizat. Această românizare a slavilor – pe care o putem numi şi rumânire, exact în înţelesul cu care acest cuvînt apare în actele de cancelarie medievale – efect al unei lungi perioade de bilingvism slavo-român, explică atât dispariţia slavilor din nordul Dunării, cât şi adstratul slav al limbii române. Că aceşti slavi vor fi fost de acelaşi neam, de aceeaşi limbă cu slavii sud-dunăreni, e foarte probabil. Dar asta nu mai dovedeşte nimic pentru locul de formare a limbii române!
Să recapitulăm:
– elementele slave din structura limbii române dovedesc că s-a produs un amestec de populaţie slavo-romanic, încheiat cu câştigarea slavilor pentru limba română, pentru o conştiinţă etnică românească;
– toponimia slavă din nordul Dunării dovedeşte că aici, cândva, în orice caz înainte de venirea ungurilor şi după retragerea aureliană, a locuit o populaţie de limbă slavă, ulterior dispărută. În secolul al XIII-lea slavi nu se mai aflau în Ardeal!
Nu ştim cum şi unde a dispărut această populaţie. Cel mai probabil e că n-a dispărut fizic, prin exterminare sau prin abandonarea acestor locuri. Dimpotrivă, trăinicia toponimelor slave e de înţeles prin persistenţa populaţiei care a dat aceste toponime. Această populaţie mai putea să dispară numai din punct de vedere lingvistic, adoptând deci o altă limbă, deznaţionalizându-se. Dar adoptarea de către slavi a unei limbi noi nu impunea părăsirea toponimiei slave, care, dimpotrivă, se dovedea mai utilă în cadrul limbii române, dând mai mare exactitate, precizie, comunicării lingvistice.
Întrebarea este următoarea: slavii care au dat toponimia slavă din nordul Dunării sunt aceiaşi cu slavii care s-au românizat, făcând ca limba română să se îmbogăţească cu un număr însemnat de cuvinte slave?
Dacă vom da acestei întrebări un răspuns afirmativ, totul devine coerent. În caz contrar va trebui să explicăm (1) ce altceva s-a întâmplat cu slavii care au trăit în Dacia şi de la care avem toponimia slavă nord-dunăreană şi (2) unde în altă parte s-a produs deznaţionalizarea slavilor care au “optat” pentru limba română?
Unii susţin că românii vin din sud, deoarece elementele slave din limba română dovedesc că slavii participanţi la bilingvismul româno-slav vorbeau o limbă slavă de tip sud-dunărean. Repetăm: caracteristicile de structură ale componentei slave a limbii române, adică numărul mare de elemente slave bine integrate limbii române (ca şi datele etnografice, bunăoară), poate fi explicat numai printr-o perioadă de bilingvism. Încât toată discuţia o putem rezuma la altă întrebare: unde e de imaginat că o perioadă de bilingvism româno-slav se putea încheia în defavoarea slavilor: în sudul Dunării, unde azi se vorbeşte o limbă slavă, sau în nordul Dunării, unde azi se vorbeşte o limbă neslavă, românească? Îi lăsăm pe cititori să dea răspunsul la această întrebare…
Sigur că aceşti slavi aparţineau unuia sau altuia dintre grupurile slave! Dar dacă asimilarea lor s-a produs în Dacia, această apartenenţă a slavilor “daci” la o ramură sau alta nu mai are nici o relevanţă pentru locul de formare al limbii române, ci, ne spune doar – şi asta numai nouă, românilor! – cu care dintre slavi să ne simţim mai înrudiţi. Exact asta şi atât!
Aşadar, interpretată corect, toponimia slavă din nordul Dunării ne arată locul în care s-a produs simbioza româno-slavă, locul în care s-au stabilit slavii care, prin românizarea lor ulterioară, au dat limbii române o componentă preţioasă din perspectiva a ceea ce limba română a devenit cu timpul: o limbă de o expresivitate deosebită. Dacă n-ar fi existat această toponimie slavă în Dacia abia atunci ne puteam întreba dacă nu cumva componenta slavă a limbii române ne trimite la un alt loc de formare a limbii române, într-un alt spaţiu decât cel în care românii trăiesc azi. Astfel, această componentă slavă a limbii române, corelată cu toponimia slavă din Dacia, devine un argument extrem de serios pentru formarea limbii şi a poporului român în nordul Dunării.
Aşadar, caracterul meridional al celui mai vechi strat slav al limbii române se explică prin apartenenţa la grupul slav de sud a slavilor ce s-au stabilit în Dacia şi care s-au românizat aici, în Dacia, “detaliu” pentru care depune mărturie caracterul sud-slav al toponimiei slave din Dacia.
Despre vechimea contactului în Dacia dintre români şi slavi avem preţioase mărturii şi din partea slavilor aflaţi la nord şi răsărit de teritoriul dacic, românesc. Astfel, mai întâi de toate, faptul că populaţia ucraineană din Maramureş şi Bucovina îi numeşte şi azi pe români volóxy (cu polnoglasie), iar nu vlaxy este un indiciu că slavii de est erau în contact cu românii încă din acea perioadă foarte veche, când se presupune că s-a produs polnoglasia est-slavă, secolul VIII sau IX.
Tot despre vechimea contactelor dintre români şi slavii aşezaţi în teritoriul nord-carpatic, ucraineni în primul rând, vorbesc anumite cuvinte româneşti pătrunse în aceste limbi cu o formă românească străveche: de ex. kl’ag “cheag”, cu kl’ netrecut încă la k’. De menţionat că vechi împrumuturi româneşti din slavă conservă nealterat grupul consonantic kl: clădi, cleşte, clean, ceea ce dovedeşte că la data intrării lor în limba română îşi încetase acţiunea “legea” fonetică a trecerii lui kl’ la k’: clavem > cheie, clamare > chema. Forma intermediară kl’, a lui kl’ag, cuvînt ucrainean împrumutat din română, presupune deci un cuvînt românesc *cl’ag¸ vechi, cu siguranţă anterior datei la care Roesler & comp. acceptă să-i stabilească pe români în nordul Dunării. [52]
Cam în acelaşi fel suntem obligaţi să interpretăm şi faptul că dz, de mult dispărut în limba română – se păstrează în unele cuvinte ucrainene şi polone de origine românească (dzeama, dzer, bryndza, etc.), atestând deci vechimea foarte mare a contactelor lingvistice dintre români şi slavii din nordul spaţiului carpato-danubian, ceea ce dovedeşte prezenţa timpurie a românilor nu numai la nord de Dunăre, ci chiar la nord de munţii Carpaţi.
Nota redacției – Textul de mai sus este un fragment din cartea Transilvania Invincibile Argumentum publicată cu ceva ani în urmă.
Nu văd de ce azi mai simțim nevoia să ne argumentăm existența la nord și sud de Dunăre în fața străinilor seau direptul istoric asupra unor teritorii în fața ungurilor ori a slavilor. Toponimia este interesantă ca subiect de discuție colocvială.
Nu cred c-am avut vreo trecere unanimă a lui ‘s’ la ‘ș’ ca în proto-albaneză, ci era o lege fonetică RUKI care se aplica pentru majoritatea limbilor din grupul satem. Bănuiesc că mai exista o transformare fonetică *k’s > ș.
Timiş, Criş, Mureş/Moreș, Someş sau nordicul Moriș provin din forme unde *s urmează unui /i/ seau /u/.
Legat de Porata mă întreb dacă nu cumva penultimul /a/ era un *ā (lung) de avem acest Prut cu sincopare vocalei atone și transformarea *ā > *o > u, la fel ca în hidronimul Dunărea.
Toponimia noastră am putea s-o românizăm și în acest ceas. Nu spune nimeni că nu putem face asta când toți vecinii noștri asta fac în mod repetat în ultimii 150 de ani. De exemplu acel lac/ghiol din Constanța ar fi putut fi denumit după insula lui Ovidius (Publius Ovidius Nassō), păstrat în mitologia locală sub un nume (Vida Nasîn?).
M-am întrebat dacă nu cumva și Constanța avea o denumire arhaică populară printre Români, nu turcizatul Kiustenge.
PS : „seau” (lat. sive) și dirept (lat. directus) sunt formele corecte dpdv etimologic.