ARDEALUL NOSTRU

Cu câţiva ani în urmă, cumpătata revistă care este “Transilvania” sibiană, a publicat o lungă serie de articole semnate de Adrian Riza, sub genericul Istorie şi fapte de limbă (vezi nr. 6/80 şi următoarele). Intenţia acestor studii, dacă am înţeles-o noi bine, era să mântuie lingvistica românească de obsesia raporturilor lingvistice sud-dunărene. Mai exact spus, aşa cum comparaţia românei cu albaneza a determinat o totală reconsiderare a istoriei limbii române, datorită asemănărilor mari dintre cele două limbi, aproape la fel, cu aceleaşi rezultate spectaculoase, s-ar putea să se încheie şi comparaţia românei cu unele limbi nordice – indo-europene, fireşte, şi în primul rând cu cele baltice: lituana şi letona, îndeosebi. Rezultatele cu care se încheie această comparaţie – asemănările numeroase dintre română şi cele două limbi baltice, ne impun anumite concluzii, nici pe departe noi. Atât numai că ne obişnuisem noi să nu le prea luăm în seamă.

Raportate la subiectul cărţii noastre, aceste concluzii au darul să întărească interpretarea asemănărilor româno-albaneze ca efect al unui substrat comun, deci fără nici o legătură cu o patrie comună, sud-dunăreană, a celor două limbi. Şi asta pentru că un astfel de substrat comun, indo-european (general sau dialectal – sic!), este pus în evidenţă şi de proiecţia limbii române în ariile lingvistice septentrionale. (Nu este exclus ca pe baza acestor rezultate, teza migraţionistă – atât de mult hrănită la argumentul “albanez” – în loc să expieze de moarte bună, să capete numai o vigoare nouă, printr-o simplă şi banală schimbare de sens cu privire la direcţia din care au “migrat” românii în Transilvania: nu – sau nu numai din sudul Dunării, ci (şi) din nordul spaţiului cuprins între Baltică şi Marea Neagră!… Căci nu contează de unde au venit românii, ci doar să fi venit de undeva! Să nu fie ei autohtonii în Transilvania!…

Cercetarea limbii române într-un context comparativ indo-european cât se poate de vast pare să mai ducă la câteva concluzii neaşteptate şi într-un alt capitol de istorie a limbii române, extrem de interesant: raporturile lingvistice români-maghiare. Situaţia este (ori pare a fi) următoarea:

Între română şi maghiară există un număr relativ mare de asemănări, (a) cuvinte şi (b) sufixe lexicale, derivative, comune celor două limbi. Cuvintele aflate în această situaţie, au fost etichetate fie ca împrumuturi din română în maghiară, fie – mai des, ca împrumuturi din maghiară în română. La rândul lor, acestea din urmă se împart în două categorii: (1) cuvinte maghiare cu răspândire numai în Ardeal şi (2) cuvinte maghiare cunoscute de toţi vorbitorii limbii române (mai exact spus, ai dialectului daco-român). Interesul nostru este atras, fireşte, de cuvintele din această ultimă categorie. Inventariate de Tamas-Treml la circa 150 de unităţi, aceste cuvinte ne surprind prin caracterul lor general românesc, ca şi prin calitatea unităţilor, dintre care multe sunt cuvinte extrem de bine instalate în lexicul românesc: cuvinte des folosite cu o polisemie bogată şi cu o familie numeroasă de derivate: fel, chip, neam, hotar, seamă, gând etc.

Precum am văzut mai sus, în capitolul titular, aceste aşa-zise cuvinte de origine maghiară, răspândite în tot spaţiul românesc, daco-român, par, în stadiul actual al cercetărilor, să dovedească intensitatea şi amploarea fenomenului de migraţie românească din Ardeal spre celelalte ţinuturi româneşti. Aceeaşi situaţie – răspândirea pe întreg teritoriul daco-român a unui important număr de cuvinte maghiare – căpătase în interpretarea istoricilor maghiari (bunăoară la acelaşi Tamas-Treml) o altă explicaţie: chipurile, întreg teritoriul românesc a fost cândva stăpânit de maghiari, care au dispărut din Moldova şi Muntenia prin românizarea lor lentă, dar “neiertătoare”, de pe urma acestor maghiari rămânând nişte toponime (în Moldova, îndeosebi) şi acele circa 150 de cuvinte maghiare amintite mai sus. Inutil să precizăm că această teorie nu are absolut nici un reazem istoric propriu-zis, fiind pură fantezie şi bucurându-se de o trecere foarte mică chiar printre istoricii maghiari înşişi… Ceea ce nu e neapărat o dovadă de netemeinicie, fireşte.

Ca pe o curiozitate, să menţionăm şi părerea lui Robert Roesler însuşi, cu care Tamas-Treml vine astfel în contradicţie: “Elementele ungureşti în limba română nu sunt multe: puţinul pare a fi luat din timpuri recente” (op. cit., p. 124).

Soluţia spre care năzuie o serie întreagă de cercetări mai noi – noi şi ca metodă de cercetare, printre care şi cea amintită mai sus, a lui Adrian Riza, pare a fi ceva mai bună decât toate: cele mai multe dintre aceste cuvinte au fost puse în mod greşit pe seama unei influenţe maghiare asupra românei. Motivele:

1. Mai întâi, ca şi în cazul cuvintelor “albaneze”, nu există nici o motivaţie externă a acestor împrumuturi. Bunăoară motivaţia prestigiului cultural ori politic sau economic, cu totul inexistent, ineficient, căci niciodată nu l-a avut limba maghiară în raport cu cea românească. Exact ca şi în cazul cuvintelor “albaneze”…

2. Mai apoi, cercetate în contextul lingvistic ugro-finic, aceste cuvinte se dovedeşte că nu aparţin fondului ugro-finic, deci nu e deloc probabil că maghiarii au venit cu ele din Asia.

3. O critică atentă a faptelor considerate strict în sine, ne pune în faţa unor constatări care nu rimează cu ceea ce, de bine, de rău, cunoaştem cu oarecare precizie. Bunăoară originea maghiară a lui oraş, pe care mizează în continuare lingvistica românească “oficială”, vine în contradicţie cu faptul elementar că o populaţie europeană nu prea are cum dobândi acest cuvînt de la o populaţie migratoare, venită din hăurile Asiei, atrasă tocmai de luminile şi promisiunile oraşelor europene. E drept, aceste oraşe nu supravieţuiseră în Dacia, dar amintirea lor e puţin probabil că se ştersese cu totul.

Fireşte, acest considerent nu este suficient pentru a renunţa la etimologia maghiară a cuvîntului oraş. Nici măcar nu l-am aminti dacă ar fi singurul, dar lui i se adaugă alte considerente, cu care concordă în sensul menţionat. Bunăoară cele de ordin fonetic, care pun în evidenţă dificultatea de a-l “deriva” pe oraş din varos. Altminteri, respingerea acestei etimologii contravine “intereselor” noastre. În fapt, această etimologie (ung. varos > rom. oraş) ar contrazice, cu puterile ei mai mici, teoria migraţionistă, căci dacă românii ar fi venit din sudul Dunării, unde viaţa orăşenească nu a încetat să înflorească, e foarte probabil că ar fi adus cu ei şi un nume sud-dunărean al oraşului… Aşadar, respingerea acestei etimologii maghiarizante, ca şi a altora asemănătoare, nu ar fi efectul unei supuneri la teze prefabricate, după formule acceptabile şi satisfăcătoare pentru niscai orgolii ori interese “naţionale” stupide, înverşunate împotriva oricărui împrumut lingvistic din limba maghiară. Ne îndoim de etimologia maghiară a lui oraş, din motive strict lingvistice, deşi această etimologie sprijină teza originii noastre nord-dunărene!

4. Observaţia cea mai importantă este că multora dintre aceste cuvinte asemănătoare în română şi maghiară nu li se găseşte vreun corespondent în alte limbi fino-ugrice, aşa cum ne-am aştepta, ci în limbi indo-europene cu care româna e sigur că n-a avut nici un contact: persană, afgană ş.a. Deci cum să explici aceste asemănări decât pe baza unei limbi autohtone, de origine tot indo-europeană?! Urme ale acestei limbi le găsim aşadar în limba română şi în limba maghiară, unde ele au pătruns prin autohtonii care s-au maghiarizat în câmpia panonică. Această limbă autohtonă Adrian Riza nu riscă să o numească foarte clar că este cea dacică – o facem noi în locul dumisale, dar numai pentru a simplifica lucrurile. Spre a le face mai clare. În acelaşi scop vom relua, mai în detaliu, întreaga chestiune:

Limba română, ca limbă romanică, face parte din familia de limbi indo-europene. Caracterul indo-european al limbii române s-a accentuat – am putea spune – prin contactul românei cu alte limbi indo-europene, din care a împrumutat multe cuvinte: limbile slave, greaca, germana etc., aşa cum şi caracterul romanic şi l-a accentuat prin împrumuturi din alte limbi romanice, franceza şi italiana, îndeosebi. Lingviştii români, ajutaţi şi de cei străini care au avut frumoase preocupări în acest sens, au stabilit, în linii mari, care sunt cuvintele româneşti de origine latină, de origine slavă, greacă etc. Au stabilit, de asemenea, că un mare număr de cuvinte sunt împrumutate din limbi aparţinând altor familii, nu celei indo-europene: turceşti, tătare, maghiare etc. Unui mare număr de cuvinte româneşti însă, nu i s-a putut stabili originea prin comparaţia limbii române cu acele limbi despre care se ştie că au intrat cândva, cumva, în contact cu româna. Sunt aşa-numitele cuvintele cu etimologie necunoscută. Câteodată însă, unele dintre aceste cuvinte cu etimologie necunoscută se dovedesc a fi foarte asemănătoare, ca înţeles şi aspect fonetic, cu cuvinte din limbi indo-europene despre care se ştie, cu maximă certitudine, că nu au fost niciodată în situaţia de a ne împrumuta cuvinte. Aşadar, cuvinte româneşti de origine indo-europeană, dar care n-au ajuns în română nici prin latină, nici prin împrumut din alte limbi indo-europene, slavă sau greacă etc. Care va fi originea acestor cuvinte, cum le vom considera deci? Rezolvarea cea mai acceptabilă este prin limba (sau una dintre limbile) autohtonilor din Dacia, din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Noi nu cunoaştem decât foarte, foarte puţin limba populaţiei autohtone, daco-getice. Prin comparaţia cu albaneza am identificat circa o sută de cuvinte comune, pe care le-am considerat a fi fost dacice. Dar limba acestor strămoşi daci, mai mult sau mai puţin înrudită cu albaneza, era totuşi, oricum, o limbă indo-europeană. Comparaţia limbii române cu albaneza nu poate epuiza fondul indo-european moştenit de română prin limba populaţiei geto-dace, autohtone. Chiar dacă limba acestora va fi fost foarte înrudită cu limba vorbită de strămoşii albanezilor. Aşa cum, bunăoară, prin comparaţia românei cu italiana (sau orice altă limbă romanică) nu este epuizat fondul latin al celor două limbi. Drept care este justificată orice comparaţie a limbii române cu alte limbi indo-europene, oricât de îndepărtate ar fi acestea din punct de vedere genetic (adică istoric) ori geografic faţă de limba română. Rezultatul la care am putea astfel ajunge nu e deloc neglijabil: să stabilim care dintre cuvintele româneşti cu etimologie până azi necunoscută au corespondenţi indo-europeni, aparţin deci fondului indo-european. Pasul următor: atribuirea acestor cuvinte moştenirii geto-dacice nu mai este nici obligatoriu, nici foarte important.

Cercetarea limbii române în contextul vast indo-european a fost iniţiată de B. P. Haşdeu, dar el nu a găsit la vremea aceea ecoul necesar pentru a angaja pe această cale lingvistica românească. După ce prin Densuşianu sau Puşcariu şi elevii acestora lingvistica istorică românească a obţinut cam tot ce se putea obţine din orizontul romanic şi balcanic în care s-a situat, revenirea la orizontul indo-european pare să fie azi singura cale de a avansa în chip sensibil. Această revenire se face destul de precaut – ca să nu zic timid – în lingvistica academică universitară (cu excepţia regretatului G. Ivănescu), dar este foarte “la modă” printre cercetătorii aşa-numindu-i neinstituţionalizaţi… Cele publicate de Adrian Riza în “Transilvania” ne conving de oportunitatea deschiderii sistematice spre orizontul indo-european în cercetarea limbii române. Nu numai pentru a rezolva problema cuvintelor cu etimologie necunoscută. Deja, această deschidere a corectat câteva etimologii pe care miza lingvistica românească. Aşa de pildă, numeralul sută nu “mai” este de origine slavă în limba română, ci, probabil, vine din substrat, concluzie la care s-a ajuns prin lărgirea ariei de comparaţie a românei cu alte limbi. Aşadar, această situare în context vast indo-european ne va pune, probabil, şi în situaţia de a relua discuţia asupra unor etimologii ce păreau definitiv rezolvate.

Acesta pare a fi şi cazul cuvintelor maghiare intrate în limba română. Cercetarea atentă a acestor cuvinte duce la concluzia – probabil corectă – că, de cele mai multe ori, avem de-a face cu cuvinte indo-europene, păstrate în română graţie autohtonilor romanizaţi în Dacia şi intrate în maghiară prin autohtonii din Panonia care s-au maghiarizat. Aşa s-ar explica bunăoară faptul că adeseori aceste cuvinte “maghiare” au în limba română o situaţie mai bună ca în maghiară: polisemie mai bogată, familie de derivate şi compuse mai numeroase etc.* În ce măsură aceşti autohtoni – aceiaşi în Dacia şi Panonia sau îndeaproape înrudiţi – erau tot daci, e, deocamdată, greu de precizat. Desigur, va avea haz să dovedim vreodată că dacii n-au pierit exterminaţi de Traian – cum s-au străduit să demonstreze câteva generaţii de istorici unguri, ci dacii – parte din ei, cei din Panonia, vor fi “pierit” prin… maghiarizare! De această concluzie se pare că ne apropiem prin cercetările întreprinse în ultimii ani!

Aceste cercetări au meritul de a deschide (sau redeschide) o perspectivă până azi aproape complet ignorată de toţi cei care s-au angajat în vreun fel în disputa româno-maghiară în jurul Transilvaniei. Anume, este vorba despre rolul autohtonilor panonici în constituirea limbii maghiare şi, deci, a poporului maghiar. Mi se pare neîndoios că aceşti autohtoni au existat şi că au contribuit cu ceva la plămada etnică maghiară. Aspectul somatic european, pe care îl au foarte mulţi maghiari, este o dovadă şi, în acelaşi timp, o realitate ce nu poate fi altfel explicată. Ne putem întreba chiar despre proporţiile acestui amestec, iar răspunsul s-ar putea să fie descumpănitor pentru fanaticii şovinismului maghiar. Istoricii din ultima vreme, care au cercetat migraţia barbară, sunt cam cu toţii de acord că năvălitorii barbari, puşi pe jaf cum erau, îşi atingeau scopul îndeosebi în măsura în care se putea deplasa mai iute decât localnicii. Erau o forţă de şoc, relativ puţini la număr, iar nu un puhoi uman revărsat din stepă. Astfel că numărul maghiarilor propriu-zişi, adică asiatici, va fi fost relativ mic, de ordinul zecilor de mii. În compensaţie, numărul localnicilor autohtoni pare să fi fost mult mai mare. După părerea unora, Europa era populată, în urmă cu o mie de ani şi mai bine, de un efectiv uman care, apoi, a sporit până în zilele noastre de vreo 4-5 ori, nu mai mult. Luând în calcul chiar raportul de 1 la 10, tot acolo ajungem: numărul localnicilor autohtoni a fost mult mai mare decât al năvălitorilor războinici.

De asemenea, se ştie că aportul la sporul demografic este mult mai mic la războinici decât la celelalte categorii sociale şi mai ales inferior faţă de aportul ţăranilor, al celor cu îndeletniciri mai tihnite… Încercând să reconstituim, cât de vag, acest raport, trebuie să avem în vedere şi modul de viaţă al autohtonilor, risipiţi în comunităţi social-economice restrânse, deşi numeroase, dar neputând face faţă atacului de jaf barbar din pricina dificultăţii cu care aceşti autohtoni sedentari comunicau între ei, a dificultăţii de a se organiza cu repeziciune împotriva atacatorilor. Astfel că era cu putinţă pentru un grup puţin numeros de războinici năvălitori, jefuitori, să se înstăpânească asupra unei populaţii sedentare mult mai numeroase. O stăpânire care nu dura, de obicei, prea mult. Cea maghiară n-a avut aceeaşi soartă, din pricini excepţionale. Una din ele a fost concursul favorabil acordat de papalitate statului ungar, după creştinarea maghiarilor. Dar nu trebuie confundată instituţia politică cu realitatea demografică, etnică, întru nimic afectată de supravieţuirea statului ungar, ca expresie a unui raport favorabil iniţial năvălitorilor maghiari şi urmaşilor acestora, care alcătuiau o pătură etnic relativ omogenă. Această omogenitate se va dilua mereu, prin maghiarizarea autohtonilor…

Nu insistăm! Dar credem că este foarte important pentru discuţia noastră să se lămurească bine această chestiune, a raportului numeric dintre populaţia autohtonă panonică şi cuceritorii maghiari veniţi din Asia. Ipoteza că aceşti autohtoni erau indo-europeni, înrudiţi cu autohtonii din Dacia, n-ar fi de mirare să se confirme şi la un examen amănunţit al datelor, când ştim ce zicea Herodot, despre traci, anume că ar fi fost poporul cel mai numeros din Europa. Fireşte, nu ne apucăm noi să identificăm acest fond tracic, indo-european, al limbii şi al poporului maghiar. Dar ni se pare neîndoios că el există. Iar acest fapt e cu neputinţă să nu marcheze în vreun fel oarecare discuţia în care ne-am angajat!… Personal, înregistrez această situaţie ca o lumină neaşteptată venind din întunericul acelor secole îndepărtate şi purtând în ea pentru noi, cei de azi, promisiunea unei soluţii cu totul nescontată.

Până atunci, să ne mai aducem aminte că dintotdeauna statul ungar a dus sistematic o politică de maghiarizare. Ar merita şi acest fenomen să fie cercetat cu rigoare, sine ira et studio, chiar dacă el a declanşat multe drame, la care nu poţi să rămâi insensibil. Să cunoaştem proporţiile şi condiţiile în care s-a produs această maghiarizare în regiunile locuite de români – şi asta ne duce până dincolo de Tisa, în vestul acesteia – este important în discuţia noastră din mai multe motive. Nu neapărat pentru a ne afirma nişte drepturi astfel sporite, cât pentru a ne putea explica, pentru a putea “înţelege” lucruri care pentru noi sunt, deocamdată, de neînţeles.

De ce mi-e de neînţeles această politică de maghiarizare? Pentru că ea a culminat în secolul trecut, în deceniile următoare instaurării dualismului, când devine, precum spuneam într-un capitol anterior, politică de stat, cu instituţii şi practici legiferate, specializate în “maghiarizare”. Şi când, rezumând întreaga chestiune, circula laitmotivul “Ungaria va deveni maghiară sau nu va mai fi deloc” sau, în formularea lui Kostenszky, “ori noi vom fi nimiciţi, ori naţionalităţile trebuie să se contopească cu noi: tertium non datur” (în “Nemzeti Politika”, p. 25. Textul Vagy mi semmiülünk meg, vagy a nemzetiségeknet kell belénk olvadinok: “tertium non datur”. Apud Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 38). Comentând acest “silogism”, Aurel C. Popovici nu reuşeşte nici el să-l înţeleagă, numindu-l, pe drept cuvânt, “o idee de-a dreptul patologică”… Ciudat e că o lansase revoluţionarul L. Kossuth: “Să ne grăbim, să ne grăbim să ungurim pe toţi croaţii, românii şi slavii, că, de nu, pierim!”… Acelaşi Kossuth care, în focul revoluţiei de la 1848 se adresa conaţionalilor săi cu aceste cuvinte, într-adevăr memorabile: “Când am pierde cuvintele limbii materne, ne-am pierde şi sufletul. A pierde naţionalitatea este a muri ca popor, fără naţionalitate viaţa este de prisos… De aceea naţionalitatea şi limba e mai scumpă decât libertatea, căci libertatea se poate recâştiga, dar naţionalitatea niciodată.” Câtă valoare aveau însă aceste vorbe pentru Kossuth însuşi, ca şi pentru urmaşii săi, de vreme ce salvarea naţiei maghiare ei o aflau în maghiarizarea croaţilor, românilor şi slavilor, pe care le era atât de uşor să-i vadă părăsindu-şi limba, “pierzându-şi sufletul” adică, şi devenind peste noapte maghiari?! Ce fel de maghiari? Fără suflet?… Evident, avem de-a face cu o confuzie, dintre cele mai nefireşti în condiţiile Ungariei dualiste: confuzia dintre naţiune şi stat, între naţiunea maghiară şi statul ungar multinaţional.

(…….)

Fragment din Transilvania Invincibile Argumentum, în curs de reeditare