Decalogul junelui naționalist (2)
ANTI-ROMÂNISMUL CA POLITICĂ
Anti-românismul, adică adversitatea sistematică față de interesele națiunii române, este un fenomen care de ceva vreme produce politici și strategii de stat. Nu mai este de mult o atitudine subiectivă, a unor indivizi izolaţi, marcați de incidente din propria biografie, prin care își motivează adversitatea față de comunitatea românească. Anti-românismul a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. De acest adevăr trist și jenant trebuie să se pătrundă mintea fiecărui politician, a oricărui tînăr care încearcă să priceapă trecutul românesc și să imagineze viitorul nostru. Combaterea și contracararea anti-românismului trebuie să intre în preocupările curente ale fiecărui cetățean lucid, conștient de statutul său, de menirea sa.
Grija cea mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi din afara României. Identificarea şi contracararea acestor grupuri nu poate fi lăsată numai în sarcina instituţiilor statului specializate în acest sens. Acţiunea politică, a partidelor, a liderilor politici, a organizaţiilor non guvernamentale, a persoanelor particulare, a liderilor de opinie, poate fi mai eficientă în multe cazuri.
E timpul să elaborăm o strategie naţională de combatere şi contracarare a anti-românismului. O asemenea strategie lipseşte în momentul de faţă, dintr-un motiv pe care trebuie să-l conştientizăm cu maximă seriozitate, în regim de urgență: în decembrie 1989 în România a fost instaurat un regim de guvernare anti-românească. Acest regim anti-românesc guvernează şi azi.
Combaterea anti-românismului trebuie să înceapă prin demascarea caracterului anti-românesc, trădător de Ţară şi de Neam, al guvernărilor de care am avut parte după 1990, inclusiv al prestaţiei celor trei preşedinţi. Nu trebuie urmărită neapărat vinovăţia penală a celor acuzaţi. Mulţi dintre ei au participat la ruinarea Ţării din prostie şi incompetenţă, din lăcomie sau şantajaţi. Mai importantă decât stabilirea vinovăţiei este trecerea celor implicaţi pe o linie moartă a vieţii noastre publice, punerea lor în situaţia de a nu mai putea face rău cuiva. Combaterea anti-românismului nu trebuie să producă victime nevinovate.
A scoate pe cineva din funcţii de decizie, de guvernare, de răspundere politică, pentru vina sau suspiciunea întemeiată de a fi participat la realizarea unor proiecte şi politici anti-româneşti este un gest de legitimă apărare a societăţii româneşti. Astfel de persoane, aduse în situaţia de a supravieţui social strict prin exersarea profesiei lor, nu pot fi considerate victime ale combaterii anti-românismului. Numai aplicarea unor sancţiuni penale poate genera asemenea situaţii. Acţiunea social-politică pe care o avem în vedere se rezumă la epurări şi destituiri, şi se opreşte la poarta tribunalelor și a penitenciarelor. Felul cum acestea vor aplica legea ţine strict de organizarea Justiţiei. Iar ca naționaliști ne dăm seama cât de imperios necesară este ca în România să funcționeze o justiție corectă și independentă.
Problema poate cea mai grea este pusă de cei care contestă realitatea anti-românismului ca fenomen cu urmări grave în viaţa noastră de toate zilele. Nu sunt puţini scepticii şi „realiştii, lucizii”, deseori ironici, care refuză pur şi simplu să ia seama la dovezile existenţei active a anti-românismului. Nu este deloc exclus, ba este chiar foarte logic – e vorba de logica răului!, ca în strategia anti-românismului să intre şi preocuparea de a combate şi descuraja acţiunea de demascare a anti-românismului. Scepticii care fac o profesiune de credinţă din a se îndoi de realitatea anti-românismului trebuie să înţeleagă că se expun astfel unui risc major, acela de a face, fără voia lor, jocul adversarilor, al inamicilor noştri.
În acest sens, relatez din experienţa mea momentul când am descoperit cu stupoare că anti-românismul funcţionează ca strategie cu consecinţe dintre cele mai palpabile, la nivelul existenţei unor oameni nevinovaţi. Aveam cunoştinţă de anti-românismul, să zicem, al unor teorii istorice, susţinute de unii istorici împotriva bunului simţ şi a numeroase argumente istorice irefutabile. Cazul, bunăoară, al istoricilor care contestă şi azi continuitatea şi vechimea noastră în Nordul Dunării. Aveam cunoştinţă şi chiar oarecare înţelegere, compasiune mai exact spus, pentru acest soi de mercenariat, care se rezumă totuşi la lumea ideilor, a teoriilor istorice. S-a întâmplat însă ca imediat după 1990 să intru în posesia unor informaţii şocante cu privire la nivelul infestării cu Sida a copiilor din România. Am aflat astfel că, la acea dată, jumătate dintre copiii din Europa afectaţi de teribilul virus erau copii din România. Ca senator în legislatura 1992-96 am avut posibilitatea să adâncesc acest subiect, inclusiv prin sesizarea SRI-ului, dar şi prin discuţii cu specialişti, medici pediatri şi micro-biologi, care s-au sesizat singuri şi din proprie iniţiativă au cercetat cauzele care au dus la această situaţie. Numărul mare de copii români bolnavi de Sida nu se putea explica prin deficienţele sistemului nostru sanitar, cu nimic mai rău decât cel din multe alte ţări europene, ca Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Serbia, să zicem. Am aflat astfel, atât dintr-un raport al SRI nedat publicităţii, cât şi din comunicatul de presă al unui institut de farmaco-biologie din Iaşi, că îmbolnăvirea cu Sida a copiilor din România se produsese pe cale artificială, premeditată, printr-o acţiune criminală a unor persoane din Ţară, manevrate şi comandate din străinătate. Am înţeles că nu era greu, pentru procuratură, să identifice măcar în parte persoanele implicate în această acţiune criminală. Dezinteresul organelor de stat, sesizate de mine în acest scop, m-a pus cel mai mult pe gânduri. Ba mai mult, institutul din Iaşi unde s-au desfăşurat cercetările amintite a avut de suferit din partea autorităţilor. Ulterior, dovezile desfăşurării în România a unor ample scenarii şi strategii anti-româneşti s-au înmulţit. La fel şi dovezile că guvernanţii noştri de după1990 erau şi sunt programaţi să nu reacţioneze faţă de aceste pericole, ci mai degrabă să le oculteze.
Discreditarea și compromiterea ideii naționale la români este o preocupare de căpătâi a strategiilor anti-românești. Sarcina aceasta a intrat pe lista de preocupări specifice a unor organizaţii non guvernamentale, de tipul GDS, care s-au bucurat de susţinerea autorităţilor, a guvernelor ce s-au succedat după 1990. Nu întâmplător lista ONG-urilor care primesc subvenţii de la stat este secretă. Şi nu întâmplător printre aceste ONG-uri nu se află Uniunea Vatra Românească… O mulţime de publicaţii au pus și ele umărul în acest sens. Pe faţă sau în mod disimulat, toate posturile TV şi Radio participă la discreditatea ideii naţionale.
Cel mai mare rău îl fac ideii naţionale acele organizaţii care se declară naţionaliste, patriotice, dar în fapt se folosesc de propaganda naţionalistă pentru a dobândi pentru lideri felurite câştiguri şi avantaje materiale sau politice, subordonându-şi cu cinism interesul public, naţional. Veleitari ai ideii naţionale, patri(h)oţii de după 1990 au ştiut să se strecoare la vârf în mai toate organizaţiile şi partidele politice cu program naţionalist, şi să profite din plin pentru a-şi făuri o frumoasă stare materială, eventual şi faima de luptător pentru cauza Neamului. Unii din liderii acestor organizaţii au fost infiltraţi din afară în cadrul unui program de diversiuni menite să discrediteze organizaţiile şi partidele naţionaliste. Mă refer astfel în mod special la Uniunea Vatra Românească, la Partidul Unităţii Naţionale a Românilor – PUNR şi la Partidul România Mare – PRM, despre care ştiu destul de multe. În ciuda unor reuşite, a unei contribuţii istorice a acestor organizaţii la salvgardarea unor interese româneşti majore în momente de grea cumpănă, situaţia în care se află azi reprezentarea politică a ideii naţionale este catastrofală. PUNR a fost desfiinţat de mai multe ori prin trădare la cel mai înalt nivel, al preşedintelui. Iar PRM a ieşit din Parlament prin greşelile repetate la acelaşi nivel, al preşedintelui. Din aceeaşi pricină, a greşelilor preşedintelui PRM, în ciuda prezenţei sale în Parlament în patru legislaturi, PRM nu a reuşit niciodată să intre la guvernare. Astfel că politica interesului naţional nu a avut acces la guvernarea României. Dar trebuie spus că liderii PRM nu au refuzat anumite avantaje personale de pe urma prezenţei PRM în Parlament. La fel cum şi lideri din PUNR nu s-au sfiit să profite, deseori în mod ruşinos, de pe urma prezenţei PUNR în Parlament sau la guvernare. Din păcate, imensa majoritate a membrilor PRM şi PUNR nu au avut instrumentul politic, democratic, prin care să impună în partid politica interesului naţional, ideea pentru care cele două partide s-au înfiinţat şi, o bună perioadă de timp, au activat.
Cunoaştem bine loviturile dinafară pe care cele două partide naţionaliste le-au primit. Dar eşecul aproape total al ideii naţionale în politica românească cade în primul rând în vina celor două partide, a liderilor îndeosebi. Aceştia au ocupat pe eşichierul politic o anumită poziţie, la care avea dreptul electoratul naţionalist, şi practic au trădat aşteptările acestui electorat. Nu e întâmplător că printre cei 50% dintre românii care nu se prezintă la vot, majoritatea sunt naţionaliştii care nu se regăsesc în niciun program politic, în niciun partid!
Bilanţul politicii naţionaliste este atât de negativ, de jalnic, încât niciun lider PUNR sau PRM nu are dreptul să ne amintească şi partea bună a activităţii sale, reuşitele prestaţiei sale. Contează rezultatul final, tristul adevăr că pe scena politică românească lipseşte cu desăvârşire conştiinţa interesului naţional. Şi asta nu de ieri, de azi, ci de ani de zile. În fond, această conştiinţă a interesului naţional nu produce niciun efect politic important încă din ziua de 22 decembrie 1989… Este ziua în care în România a fost abolit românismul ca politică de stat.
Esența proceselor social-economice din România de după 1990 o constituie așa zisa privatizare a economiei. În realitate nu s-a produs numai privatizarea econmiei, ci șidistrugerea economiei. Toată lumea vorbește de jaful și hoția de după 1990. E adevărat că s-a furat enorm, ca niciodată în istoria noastră. Dar nu înstrăinarea și schimbarea de proprietar produce efectele cele mai dureroase, ci dispariția prin distrugere a rețelei de irigații, a mii de kilometri de cale ferată, a sute de fabrici și uzine, a mii de gospodării agricole colective etc.
Fac deosebire între hoțul care îmi intră în casă și îmi fură de pe perete un tablou de valoare, pentru a-l vinde altcuiva sau pentru a-l păstra, căci îi place! Pot spera, ca proprietar păgubit, că, mai devreme sau mai târziu voi recupera tabloul furat. Am de-a face în acest caz cu un hoț normal, aș zice chiar un hoț onorabil, stimabil, în comparație cu cel care îți intră în casă și îți taie tablourile de pe perete, le distruge, de nu mai ai ce alege din ele. Nu le ia cu el, ci pe nemernic îl interesează să te lase pe tine fără niciun tablou! El nu fură ca să câștige ceva, ci ca să te păgubească pe tine, cetățean român, pe tine, popor român! El nu este un hoț ordinar, ci îți este dușman de moarte! Te urăște! Probabil că, dacă nu s-ar teme de lege, te-ar ucide cu seninătate…
Legea privatizării, care a dezlegat haitele de câini nesătui, este opera a două persoane: Silviu Brucan și Petre Roman. Un fost ministru al privatizării, dl Mircea Coșea, a povestit la OTV cum a adus Silviu Brucan proiectul legii 15 din 1991 și i l-a pus pe birou lui Petre Roman. Evident, nu Silviu Brucan a stat să redacteze acel text, ci alții au făcut această treabă, specialiști de marcă, care au știut cum să ne îmbrobodească, să creeze aparența unei privatizări, iar în fapt să dea o lege a distrugerii și a hoției. Este evident că avem de-a face cu anti-românismul unei întregi structuri oculte, avându-l ca exponent public pe Petre Roman! Noi dacă vrem acum să re-etatizăm, să naționalizăm tot ce am privatizat aiurea după 1990, constatăm că foarte puține obiective mai pot fi recuperate. Acolo unde au fost cândva uzine și fabrici, acum este câmp gol, hale dezafectate sau cartier de vile în construcție…
Prestația lui Petre Roman este exemplară pentru ideea de anti-românism. Cine ar avea timp să se documenteze ar putea face un studiu de caz elocvent în sensul celor de mai sus. Petre Roman, spre deosebire de alți demnitari, nu a fost interesat de jaf, ci de distrugere. A mers personal în diverse unități ale industriei de armament pentru a asista la casarea propriu zisă a unor agregate de mare performanță, unele unice în Europa de Est. Părea că Petre Roman trebuie să raporteze cuiva că a văzut cu ochii săi fărâmițarea acelor mașini!… Personal, eu unul am sentimentul că Petre Roman a lucrat după un program de distrugere, cu o listă de obiective precise, pe care le-a urmărit punct cu punct. Așa am interpretat informația că în ultima zi a prezenței sale în fruntea Guvernului, când minerii îl căutau prin tot Bucureștiul să dea socoteală pentru actele guvernării sale dezastruoase, Petre Roman și-a găsit timp să se ocupe de destituirea directorului de la Arhivele Naționale!… De ce trebuia acesta destituit? Pentru că era cunoscut ca un veritabil patriot, un naționalist, care, dacă rămânea în post, nu ar fi permis prădarea arhivelor naționale, dorită și în parte efectuată de cei care, puțin mai apoi, au început să reclame așa zisul Holocaust din Transnistria, din România.
Bănuiala mea că Petre Roman a acționat în cadrul unui program anti-românesc, foarte probabil de alții gândit (ceea ce nu exclude și inițiativa personală…), mi-a fost întărită în mod decisiv de dezvăluirea de către istoricul Gheorghe Buzatu a faptului că la încheierea celui de al II-lea Război Mondial tatăl lui Petre Roman, cominternistul Valter Roman, a cărui limbă maternă era maghiara, a făcut parte din grupul de bezmetici și ticăloși care au încercat să-l convingă pe Stalin că singura soluție valabilă pentru problema Transilvaniei ar fi ca aceasta să devină stat de sine statător. Cu alte cuvinte, Valter Roman a gândit față de România în termeni mai dușmănoși chiar și decât autorii Diktatului de la Viena. După mintea și inima lui Valter Roman, România de după 1945 ar fi avut întinderea de dinainte de Primul Război Mondial!… În perfectă concordanță cu ce se hotărîse la al V-lea Congres al Partidului Comunist din România, prin anii 1930, într-un cadru populat numai cu tovarăși alogeni.
Când l-am cunoscut pe Petre Roman, în februarie 1990, a încercat să mă convingă de taică-su, ce mare patriot a fost. L-am crezut, a fost destul de convingător, mai ales că era căsătorit cu colega mea de catedră Mioara Roman, pentru a cărei bună credință aș fi pariat oricât, cu oricine!… Dacă într-adevăr, așa cum cred eu, Petre Roman, bine crescut și îndrumat de taică-su, cunoscut ca agent KGB, a dus o activitate anti-românescă conștient asumată, ca agent al anti-românismului KGB-ist sau de altă sorginte, sunt sigur că Mioara Roman nici azi nu știe nimic de această poveste urîtă, mizerabilă. Sunt însă prea multe coincidențe, prea multe circumstanțe incriminatorii, ca să credem că Petre Roman a acționat atât de contrar intereselor românești din incompetență sau iresponsabilitate. Nu se explică prin incompetență sau iresponsabilitate ascensiunea sa fulgerătoare din decembrie 1989! Ci numai prin apartenența la structurile anti-românești care au organizat lovitura de stat prin care au fost readuși la putere comuniștii cominterniști sau fiii acestora, aflați dintotdeauna sub ascultarea Moscovei bolșevice. Iar când spun Moscova bolșevică denumesc o entitate profund anti-românească, dar și anti-rusească…
Despre anti-românismul individului Petre Roman mai găsim o confirmare: Petre Roman a susținut, ca președinte al Senatului, oficializarea în România a cuvîntului rom (sau rrom). Acest cuvînt intră într-o paronimie supărătoare și inadmisibilă cu cuvintele român și roman, atât de importante pentru conștiința noastră identitară. Nu este Petre Roman atât de dobitoc (sic!) încât să nu-și fi dat seama că acest cuvînt trebuia evitat, dacă nu chiar interzis în lumea românească. Prin gestul său atât de potrivnic, la care nu a fost împins de nimeni, Petre Roman își dovedește adversitatea nu numai față de lumea românească, ci și o jenantă indiferență, poate chiar ranchiună, resentimente etc, față de numele pe care tatăl său și l-a luat ca să-și ascundă originea ne-românească. De la Neulander la Roman… Altminteri,insistența cu care mass media a folosit și susținut cuvîntul rom este o dovadă dintre cele mai spectaculoase privind existența unor scenarii și strategii anti-românești. Înlocuirea cuvîntului românesc țigan, vechi de sute de ani, prin cuvîntul inventat rom, este o dovadă jalnică de colaborare a ziarștilor și publiciștilor români la scenariile anti-românești. În mod normal mass media trebuia să reacționeze împotriva folosirii cuvîntului rom. Numai cu sprijinul unui astfel de scenariu se putea impune un cuvînt atât de nepotrivit pentru limba română. În limba lor țiganii își pot spune oricum, dar în limba românățigan este numele lor!
Cum numele pe care îl poartă Petre Roman nu îl reprezintă propriu-zis, nu-i aparține, nu ne mirăm că îi este indiferentă descalificarea numelui său, a numelui de roman și român prin confuzia cu rom... Altminteri, lansarea în circuitul internațional a etnonimului rom, se pare că o datorăm altui evreu, american, care a inventat pur și simplu acest cuvînt în urmă cu câteva decenii… Împotriva cui?
…Firește, se pune întrebarea de ce atâta ură împotriva noastră, a românilor. La fel se întreba și Nicolae Iorga, în 1940, stupefiat de crimele săvârșite de evrei împotriva românilor în Basarabia intrată din nou sub cizma moscovită: „De ce atâta ură?” De ce ne urăsc atât de tare unii evrei, unii maghiari, unii ruși etc? Atât de tare încât organizează servicii și structuri operative plătite cu bani grei pentru a provoca suferințe și pagube cât mai mari neamului românesc… Noi, românii, cel puțin după câte știu eu, nu avem asemenea servicii și preocupări! Ne vine chiar greu să credem că există serviciile pomenite mai sus, dar să mai organizăm și noi altele, simetrice, în replică?!…
Anti-românismul este un subiect ocolit de politicieni și istorici. Din păcate, ignorându-l, anti-românismul nu încetează de a mai exista și de a-și produce efectele.
Ce-i de făcut?
Metodic privind lucrurile, ar fi de făcut pașii următori:
(a) Informarea opiniei publice cu privire la aceste activități anti-românești, dezvăluirea lor, în măsura în care sunt cunoscute și aparțin istoriei. Pentru activitățile anti-românești aflate în derulare, de la caz la caz, vom aprecia oportunitatea punerii lor în discuție publică. Trebuie făcută deosebirea între atitudine anti-românească și politică anti-românească. Atitudinea este personală, a individului care are anumite motive, legate de persoana și viața sa, pentru a-i antipatiza pe români. Politica este a unor structuri impersonale, a unui stat, eventual. Mai exact, a unui guvern!
(b) Identificarea cauzelor care determină această politică anti-românească. Este important să punem în discuție publică aceste cauze, pentru a aprecia în mod obiectiv cât de justificată este reacția „răzbunătoare”, vindicativă a ne-prietenilor noștri. Bunăoară, în cazul anti-românismului maghiar, o evaluare publică și lucidă a contenciosului ungaro-român din această perspectivă, a ceea ce avem să ne reproșăm unii altora, ar detensiona mult relațiile dintre noi și maghiari.
Cel mai ușor îmi este să înțeleg resorturile anti-românismului cominternist. Contrar a ceea ce se vehiculează pe toate posturile TV, în toată presa etc., unde se vorbește de penuria de disidenți din România comunistă, eșecul experimentului comunist de factură bolșevică, leninist-stalinistă, se datorează în mare măsură românilor. De la Ionel Brătianu, cel care a lichidat primul stat bolșevic născut prin export de revoluție, statul bolșevic ungar al lui Bela Kun, trecând prin legionari, care au creat cel mai puternic partid cu program anticomunist, și terminând cu Ceaușescu, cel care „a întinat idealurile” cominterniste, transformând internaționalismul proletar în comunism naționalist (sau național-comunism), românii au dat comunismului leninist cele mai grele lovituri. Nu cu program anti-cominternist, asumat doctrinar, conștient, ci doar prin simpla și suficienta afirmare a sinelui național, a ceea ce documentele de partid numeau cu emfază specific național… Funciar, noi românii suntem un popor conservator, persiflăm naivitatea celor care speră ceva de la schimbarea domnilor, a stăpânilor. Bucuria nebunilor!, spune zicala românească. Nu ne ambalăm ușor și nu credem vânzătorilor de iluzii. Opoziția și rezistența la comunism, corect evaluată, se pare că la noi a fost cea mai autentică. Dar cine este dispus să ne recunoască acest merit?! Nici măcar noi înșine, prin politologii cu care ne-am pricopsit… Din multe puncte de vedere, noi am fost ciotul în care s-a împiedicat alaiul cominternist. Din păcate, cominternismul este în primul rând opera unor evrei, a unor structuri evreiești! Nu este opera poporului rus, sovietic! Astfel că anti-românismul cominternist este deseori resimțit și chiar practicat ca anti-românism evreiesc!… Anti-românism provocat de rolul important jucat de români în falimentarea proiectului cominternist.
Ne poartă pică și sioniștii! Îi consider sioniști (avant la lettre?) și pe evreii care au clocit planul de a institui statul Israel pe meleagurile noastre, pe un teritoriu care îngloba o bună parte din ceea ce se cheamă și se știe a fi Pămîntul Românesc. A existat acest proiect dement, la care evreii au început să lucreze după 1829, și nu puține eforturi evreiești s-au depus în acest sens. În mare parte, acest proiect explică masivul exod evreiesc de pretutindeni spre Moldova și Basarabia, spre România. Acest proiect a stârnit și reacția românilor, probabil neașteptată, surprinzătoare pentru strategii sioniști, care apreciaseră încă de pe atunci că „mămăliga nu explodează”! S-au înșelat, și vina nu este a noastră că am reacționat, iar această reacție nu le-a convenit!…
Reacția stârnită printre români de proiectul nesăbuit al liderilor evrei a fost extrem de benefică pentru consolidarea românismului, a identității noastre naționale. Într-un fel, ar trebui să le fim recunoscători extravaganților evrei care au conceput acest plan atât de nerealist! Din păcate însă, de pe urma lor mulți români au avut de suferit, iar bilanțul acestor suferințe nu ar strica să fie făcut vreodată public, măcar acum, când vechiul proiect pare a reveni în actualitate sub forma, și mai dementă, a doctrinei diasporiste, potrivit căreia evreii de origine europeană din Israel ar trebui să revină în țările de unde au plecat… Urmând ca în Israel să rămână numai evreii proveniți din țările Orientului Mijlociu…
Numărul mare de evrei care s-au aciuat în România în perioada 1830-1940 are și această explicație: evreii au fost sfătuiți și sprijiniți de Cahal, de liderii lor, ca să se stabilească în România în vederea instituirii statului iudaic… Erau în România 2.000.000 (două milioane) pe la 1940, în vreme ce în Bulgaria erau numai 8.000 (opt mii)!… Revenirea evreilor în România nu poate fi o decizie unilaterală și nici una la nivel guvernamental! În principiu, nu există niciun motiv demn de a fi luat în seamă pentru revenirea evreilor plecați să-și afle patria în Israel. Ceea ce e de așteptat din partea evreilor este ca în mod oficial și solemn să ceară iertare pentru suferințele provocate românilor de-a lungul ultimilor 150 de ani!
(c) Combaterea sistematică a anti-românismului, prin proiecte și programe ad hoc concepute, prin participarea clasei politice și a societații civile, va fi etapa finală, cu o durată greu de apreciat acum, dar a cărei demarare nu mai poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a oamenilor „de bine”, din afara clase politice.
Ion Coja
Buriaș, august 2010
Domnule Coja sînt de acord cu tot ce spuneți în articol , mai puțin unul cu ”așteptarea scuzelor din partea evreilor” Asta nu este posibil pentru că eventualele scuze ar fi false , iar pe de altă parte eu ca român nu le accept; nu există conciliere între români și evrei, oricum ați încerca s-o potriviți. Sîntem apă și ulei. Istoria e de partea mea și confirmă inutilitatea și periculozitatea unei astfel de realizări.E bine să ne ținem departe de un astfel de popor, Dacă îmi aduc bine aminte Steihardt spunea citez din memorie: Hristos ne cere să fim buni, onești și modești, dar nu tîmpiți.
Îl știți pe „avocatul” Daniel Ionașcu care este și teolog ortodox.
Ce faci dacă ești și avocat și teolog ortodox când îți faci meseria?
Întreb avocații care au și teologia făcută.
Ionașcu ca avocat a apărat un homo,pe Pomohaci.
Ca avocat cu facultatea de teologie ortodoxă pt bani aperi homosexuali,proxeneți,hoți care au furat din banul public adică din punga săracului?Nu te încarci cu păcate străine ?
Mă adresez preoteselor care vă faceți fiii și fiicele cu teologia și cu Dreptul pt a fi avocați ca sa aibă bani și vile.
Cum e treaba?Nu sunteți părtașe cumva la ce fac fiii dvs. ca avocați?Ii lăsați să apere nelegiuiți,homosexuali,criminali,doctori care omoară oameni în spitale cu protocoalele criminale,să apere,bogătași hoți și tâlhari și nedrepți și criminali,și trădători?Nu răspundeți pt fiii dvs” că mai mâncați la aceeași masă și că mai stați sub același acoperiș cu nelegiuiții dvs. de fii și fiice?
Faptul de mai sus și o spun cu dezamăgire:nu are legătură cu ce fac părinții și socrii de preoți care sunt ahtiați să dea șpagă pentru fiul lor ,pt ginerele lor ca sa fie „preot”,ca sa fie avut?
Toată treaba asta nu are nicio legătură cu șpaga în preoție?
Are.Prea are.
Familia care a dat șpagă pt preoție,că sunt părinții preotului,socrii și inclusiv familia preotului făcut pe șpagă sau care a acceptat să dea șpagă pt preoție nu are cum,e imposibil sa aibă vreo tangenta cu vreun pic din educația creștină sau cu frica de Dumnezeu și de păcat.E cu neputința ca preot ,ca părinți,socri spagari sa aibă educația creștină în familie.Tocmai din aceasta cauză,corupția,ies din familii de preoți spagari numai avocați precum Daniel Ionașcu (fiu de preot) care pt bani și avere ca sa se mândrească nenorociții de părinți și nenorociții de socri cu ei că sunt avocați,au vile,sunt avuți apară homosexuali ca Pomohaci,hoți,pedofili,bogați tâlhari avari nedrepți trădători,criminali și prădători.
Nu are cum dintr-o familie de preoți care nu au dat șpagă și au suferit toată viața calvar din partea socrilor,părinților lor că nu au acceptat să dea șpagă niciodată și au preferat să fie răspopiți să iasă „avocați” precum Daniel Ionașcu.Nu e posibil să iasă așa ceva din familii sfinte unde temelia familiei este educația creștină și cu frica de Dumnezeu și de păcat și nicidecum șpaga în preoție și a fi ahtiat după bani,vile,avere și a fi bogat dar drac.
Nu grăbi nicio lucrare, căci trasul de ramuri lovește înapoi. Fructul copt este ușor de luat, cel necopt este greu de luat și gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îți va amărî sufletul. Cum crește cadrul, așa crește și stinghia, și cum crește roata, așa crește și spița.
19.
Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă și nu a locuit dintru început în inima ta; dacă nu crește prin trufie, ea se întoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta înțelepciunii, iar cel trufaș se pune singur lângă dobitoace. Înțelepciunea este mai prețuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul minții și sufletului tău și este rodul cunoașterii udată de vreme.
Remer Ra: Mi-ai spus cu ceva vreme în urmă că teama s-a născut din instinctul de supraviețuire, apoi ea a luat diverse forme: nesiguranță, îngrijorare, pericol, agitație, suspiciune etc. Nu numai mânia vine din teamă. Aproape toate acțiunile noastre negative își au rădăcină în teamă. Natural, dacă pot numi astfel, ar fi că doar atunci când este vorba de un pericol fizic să reacționăm mai violent. Însă noi reacționăm violent și în alte situații. De ce s-a extins teama dincolo de instinctul de supraviețuire?
Zamolxe: Nu s-a extins. Foarte multe dintre acțiunile omului s-au îngrămădit în sfera instinctului de supraviețuire datorită ego-ului. Ai transcris trufie în loc de ego pentru că în trecut, cu aproape 2200 de ani în urmă, când ai luat cunoștință de aceste legi-învățături în forma lor originară, nu exista un termen specific pentru ceea ce înțelegi acum ca ego. Termenul folosit atunci pentru ego se traducea: „ceea ce este diferit de ceea ce ești tu cu adevărat”.
Teama s-a dezvoltat și diversificat în zona mentalului, dar sfera de influență a rămas în cadrul spațiului generat de instinctele de supraviețuire, adaptare și conservare. Ați construit foarte multe bariere prin care vă protejați de exterior. Marea lor majoritate nu se justifică. Atunci când este trecută o barieră, voi reacționați violent. Tocmai aceste bariere vă mențin în starea de închistare, izolare, față de sferele superioare de manifestare. Ați ajuns să vă fie teamă chiar și să interacționați unii cu alții.
Remer Ra: Și totuși, înainte mi-ai spus că mentalul s‑a dezvoltat suficient de mult cât să poată prelua sarcina ego‑ului.
Zamolxe: Exact. Nu mai este nevoie să vă lăsați ghidați de pulsiunile instinctelor primare atunci când credeți că sunteți în pericol. Mentalul este un instrument, nu este nici pozitiv, nici negativ. Voi îi dictați polaritatea. Daca vă lăsați conduși de aceste impulsuri ale instinctelor primare, atunci mentalul vă face ceea ce a fost programat să facă. Va analiza situația prin prisma reacțiunii, va gândi cum să atace, să elimine inconvenientul, pericolul, dușmanul etc. La o analiză mai atentă, vă veți da seama că de fapt reacția violentă este cea mai dăunătoare, cea mai proastă alegere posibilă.
Remer Ra: Îmi vine în minte celebra lucrare Arta Războiului a lui Sun Tzu în care se spune, printre altele, că orice război poate fi câștigat fără a ridica sabia.
Zamolxe: Singurul război care merită purtat, este acela cu dezordinea psiho-mentalului vostru. Niciun alt război nu este justificat.
https://www.remer-ra.com/p/pag1.html
Succes, la-nțăles, s-aveți și io la NECENZURĂ, s’am. :)
Răspuns domnului Mihai Silviu Chirila care spune greșit că :”întreruperea pomenirii este FACULTATIVA SI NU OBLIGATORIE”.
Răspuns: întreruperea pomenirii este OBLIGATORIE SI TREBUIE.
Iată argumentul:
”Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă.”
IMPOTRIVA ECUMENISMULUI
Răspunsul ortodox către Mitropolia de Pireu despre caracterul OBLIGATORIU al canonului 15 al Sinodului 1-2 Constantinopol
Pr. Efthimios Tricaminas a scris o carte prin care arată caracterul obligatoriu al canonului 15 al Sinodului 1-2 Constantinopol, din 861.
Mitropolia de Pireu face o analiză critică, din păcate atât de greșit interpretată și cu atâtea inexactități, încât pr. Eftimie a fost determinat să alcătuiască un răspuns ortodox către Mitopolie. Cuvintele de mai jos reprezintă o selecție de idei extrase din acest răspuns de către părintele Alipie din Kapsala.
”1. Credeți (dvs., Mitrop. de Pireu n.trad.) că, pentru a ne îngrădi de eretic, este obligatoriu ca un Sinod să fi condamnat deja erezia și pe eretic. De asemenea spuneți că ar fi facultativ și nu obligatoriu canonul 15 al Sin. I-II. În același timp recunoașteți că ecumenismul este panerezie. La toate acestea nu aveți nici o dovadă biblică, patristică, sau canonică, încercând să vă sprijiniți ceea ce credeți în mod rațional. Introduceți în acest fel altă învățătură pentru poziția credincioșilor în vreme de erezie, învățându-i să nu pună în practica învățătura Bisericii ci să-i urmeze pe minciuno-episcopi, numai să nu facă schismă. Trebuie să înțelegeți că prin război din condei sau cu cartușe oarbe nu mor vrăjmașii credinței, ci este nevoie de conștiință mărturisitoare și mărturisirea adevărului pusă în practică. Scop al ecumeniștilor este tocirea conștiinței mărturisitoare a ortodocșilor.
2. Biserica Pireului este membru al CMB (în cadrul Bisericii Greciei). Mitropolitul Serafim, în Duminica Ortodoxiei a anatematizat pe protestanți, membrii ai CMB. Dacă spuneți că nu aparțineți CMB, nu respectați regulamentul, instituția Bisericii. Pentru că, doar atunci nu se adună cineva în drumul eretic cu episcopul, atunci când nu are comuniune cu el, nici cu cei ce sunt în comuniune cu el, conform cu învățătura ortodoxă a Bisericii. Dacă spuneți că nu aparțineți CMB, atunci trebuie să vă justificați asta d.p.d.v. biblic și canonic, pentru că înșivă ați spus că Scriptura și Canoanele reprezintă cel mai înalt îndrumător și cea mai sigură cale în viața Bisericii.
3. Patriarhul ecumenic Bartolomeu împreună cu alți patriarhi a făcut Sinod și a afurisit pe teologul Nikolaos Sotiropulos, dând dreptate Arhiepiscopului Australiei, Stilianos Halkianakis; (Teologul amintit declarase public că Bartolomeu este cel mai mare eretic al tuturor timpurilor, și Arhiep. Stilianos Halkianakis marturisește erezia cu capul descoperit, că adică Hristos nu a fost fără de păcat, că Sfânta Scriptură e o făcătură și că omul provine din maimuță). Bănuiesc că acceptați această decizie. Altfel, dacă recunoașteți nevinovăția lui Sotiropulos și sunteți în comuniune cu el, atunci sunteți și dvs. sub condamnare canonică, pentru că ,,cel ce are comuniune cu cel excomunicat, este scos din comuniune (can. 2- Sinodul local din Antiohia). Vă rugăm să ne răspundeți: care sunt hotarele ascultării în această situație, Episcopul eretic își conduce sau nu turma spre râpă ? (Mat. 15,14). Oile cuvântătoare, atunci când înțeleg că Episcopul lor este orb, mai sunt datoare să-i dea ascultare?
4. Ați scris la începutul cărții dvs. că ereziile au dus la pierdere multe suflete. Spuneți că ecumenismul este panerezie și în același timp îndemnați creștinii să stea împreună cu ecumeniștii până la o decizie sinodală. Învățați de asemenea că oile turmei cuvântătoare nu se vatămă de erezia episcopilor, de vreme ce nu sunt de acord cu ea. Dacă nu se vatămă, ce nevoie mai au de decizia sinodală pentru a se mai îngrădi de erezie?
5. Prezența noastră în CMB este adevărat ecumenism. Dvs. ați acceptat facultativitatea canonului 15 fără să cercetați și fără să ne arătați dovezi din scrierile Sfinților Părinți. În Ortodoxie există un singur fel de unitate: unitatea de credință, adică să fim una, din acest punct de vedere. Este trist să vă vedem vorbind despre unitate, fiind în comuniune cu episcopi eretici în timp ce numiți ecumenismul panerezie.
6. Una din înșelăciunile ecumenismului este unitatea în jurul episcopului (episcopocentrism), și nu în jurul Mântuitorului Hristos (Hristocentrism). Orice interpretare vom da canonului 15, dacă nu este în acord cu Sfânta Scriptură este greșită. Va trebui să ne dovediți că noi suntem cei care am intrerpretat greșit canonul. a) Cum de ați procedat la anatematizarea ecumenismului fără condamnare sinodală? b) Ce noima are această condamnare care este contrazisă de fapte? (Mitrop. Serafim de Pireu este în comuniune cu Ecumenismul prin pomenirea membrilor Sinodului Bisericii Greciei); ,,Vrăjmaș al lui Dumnezeu este, nu doar ereticul, ci și cel ce stă în comuniune cu el!” (Sf. Ioan Gură de Aur-Sf. Teodor Studitul –PG. 99,1045).
7. Episcopii sunt păzitorii credinței, și deși se adună în continuu în sinoadele locale, niciodată nu au condamnat Ecumenismul deși aceasta ar fi trebuit să fie prima lor grijă, contribuind astfel la înrădăcinarea ereziei în Biserică. Ortodoxia unui sinod ne-o arată, nu mulțimea participanților, ci adevărul hotărârilor luate.
8. Spuneți că trebuie să existe sfinți părinți și în zilele noastre care vor condamna erezia, iar noi pe aceștia îi vom urma. De vreme ce nu există acești sfinți părinți nu avem decât să rămânem în comuniune cu ecumenismul (erezia)? A fi următori Sfinților Părinți nu înseamnă să ne raportăm doar la părinții contemporani, ci să punem în practică ceea ce au făcut și ce au învățat Sfinții Parinți ai Bisericii din toate timpurile. Părinții întotdeauna, urmând învățăturile Sfinților de dinaintea lor, au condamnat ereziile și ereticii din vremea lor așa cum vedem și în hotărârile Sinoadelor Ecumenice 7 9. Patriarhii ecumeniști Atenagoras și Dimitrios i-au urmat pe eretici, iar Bartolomeu i-a numit pe Sfinții Părinți care au condamnat papismul (Sf. Fotie, Grig. Palama, Marcu al Efesului etc.), ,,victime ale șarpelui începător al răutății (diavolului)”.
10. Spuneți că nu poate orice creștin să deosebească cine este și cine nu este eretic, ci trebuie ca mai întâi să se facă Sinod care să identifice erezia și apoi vom vedea ce vom face cu episcopii eretici. Deasemenea mai spuneți că ,,diagnosticarea ereziei doar Sfinții o pot face”. Prin ceea ce susțineți vă contraziceți singur: ați diagnosticat deja ecumenismul ca panerezie; Mitropolitul dvs. – al Pireului n.n. – a anatemetizat pe ecumeniști, însă comuniunea nu o întrerupeți pentru că aceasta costă! Cuv. Nicodim Aghioritul nu este de acord cu dvs., pentru că zice: ,, Cei ce au episcopi eretici TREBUIE să se îngrădească de ei înainte de Sinod,” în timp ce dvs. vă problematizați dacă după Sinod veți face sau nu ascultare de această hotărâre. Ce nevoie mai avem de acest diagnostic dacă și dupa acesta tot nu știm ce să facem? Sfintele Canoane și Sfinții niciodată nu ne-au spus că trebuie să existe vre-un diagnostic pus de Sfinți sau de Sinoade. Nu ați înțeles încă adevăratul scop al întreruperii comuniunii, care este: a) Problema mântuirii pentru fiecare creștin (apărarea sufletului său atunci când păstorul lui a devenit lup), și b) Îndepărtarea ereticilor din Biserică. E de râs ceea ce se înțelege prin explicațiile dvs. facultative: adică, pe de o parte Sfinții să numească pe eretici lupi și șerpi, iar pe de alta să-și îndemne oile să rămână împreună cu aceștia! Vă contrazice Sf. Ap. Ioan Teologul care zice că ,,nici bun venit să nu-i ziceți!”(2 Ioan, 10). Adică, constatarea ereziei de către orice creștin este suficientă pentru întreruperea comuniunii. Vă contrazic toți Sfinții care au numit lupi și șerpi pe eretici, nu datorită vre-unei hotărâri sinodale, ci datorită învățăturii eretice.
11. Scrieți: ,,Canoanele 13 și 14 ale Sin. I-II spun că este nevoie de hotărâre sinodală asupra abaterilor etice ale episcopului, înainte de a se întrerupe comuniunea cu acesta, așadar cu atât mai mult atunci când este vorba despre căderea episcopului în erezie. Chiar dacă nu este scrisă în canonul 15, acest lucru este de la sine înțeles”. Aici canonul spune cele dimpotrivă: îngrădirea se face înainte de condamnarea sinodală a episcopului, iar dvs. spuneți că este necesară condamnarea sinodală inainte de întruperea comuniunii. Atunci, ce fel de întrerupere a comuniunii se va face după condamnarea sinodală a episcopului de vreme ce sinodul va hirotoni un alt episcop? Sf. Grig. Teologul scrie că atunci când a mers în C-nopol a găsit poporul fără episcop, deși exista episcopul eretic al vremii, și toate lăcașele erau în mâna lui.
12. Atunci când se face un sinod local cine ne poate spune dacă este sfânt sau tâlhăresc? Poate, creștinul de rând? Conform spuselor dvs. acesta nu poate diagnostica erezia! Va putea diagnostica un Sinod? Așteptați, poate, să se condamne ereticii ecumeniști pe ei înșiși?
13. În perioada iconomahiei s-au făcut patru sinoade locale, două împotriva icoanelor și două pentru. Cine ne va spune care sinod este ortodox și care nu? Ortodocșii nu gândeau atunci așa cum gândiți dvs. acum, nici sfinții de atunci nu făceau referiri la vre-un sinod pentru a-și sprijini poziția credinței lor. Chiar și după Sin. VII Ecum. Sfinții nu se sprijineau pe hotărârile luate la acest Sinod deoarece nu fusese încă confirmat ca Sinod Ecumenic, ci s-au împotrivit ereziilor bazându-se pe cuvintele Sfinților Ioan Hrisostomul, Vasile cel Mare, etc. Deasemenea, așa cum se vede în Procesele Verbale ale Sinodului VII Ecumenic, Episcopii care au venit pocăindu-se pentru șederea lor în comuniune cu erezia pentru a-și putea păstra tronurile, justificându-și în diferite feluri frica de a mărturisi adevărul (Grigorie al Neocezareei, Vasile al Ancirei și alții), nu și-au dezvinovățit comuniunea lor cu erezia iconomahă prin referirea la hotărârea luată de cei 348 de episcopi la sinodul din Ieria, care a avut loc în 754 și care a hotărât că icoanele sunt idoli, și de aceea trebuiesc distruse pentru a nu mai fi închinate de popor. Acești episcopi, în timpul judecării lor sinodale în anul 787 în fața Sfântului Tarasie, nu au aruncat vina pe cei 348 episcopi care luaseră decizia sinodală, ci au socotit înșelarea ca fiind a lor personală, cerându-și iertare și marturisindu-și prin semnătură greșeala în fața Sinodului. Astăzi Patriarhul Bartolomeu spune că dialogurile și rugăciunile împreună și toate documentele semnate împreună sunt Hotărâri Sinodale.
Întrebăm: 1) Arhiepiscopul Australiei Halkianakis, care a spus că omul se trage din maimuță, că Hristos nu a fost dintru început fără de păcat, că Sfânta Scriptură este o făcătură, șamd. Mai avem nevoie de cercetări speciale referitoare la această temă ca să înțelegem că acesta este eretic, pentru ca abia apoi să vedem dacă-l putem urma sau nu? Sau pentru a continua să rămânem în CMB? Sau pentru recunoașterea tainelor ereticilor fără ca aceștia să vină la Ortodoxie? Așadar, vom face ascultare de Biserica Greciei care a acceptat toate acestea?
14. Pomenirea episcopului înseamnă comuniunea de credință cu acesta. Pomenind un minciuno-episcop ne molipsim de erezie, devenind eretici, deci ,,vrăjmași ai lui Dumnezeu”, după cum zice Sf. Ioan Gură de Aur; Sinodul Panortodox din 1848 socotește pe popor ca fiind păzitorul Credinței. Dvs. însă, scrieți că poporul este incompetent și nepregătit pentru acest lucru, neavând cunoștințele necesare despre ale Credinței. Așadar, pe cine mai așteptați să vină să-i judece pe ecumeniști? Așteptați, poate, să se judece ei, pe ei înșiși?
15. Spuneți despre Canonul 31 Apostolic că nu dă dreptul oricărui creștin să judece pe episcopul său;
Dimpotrivă, canonul îl pune în siguranță pe creștin și îl face responsabil, așadar și vinovat dacă rămâne în părtășie cu un astfel de episcop.Prin explicarea facultativă pe care o dați canonului 15 al Sin. I-II, ajutați la înrădăcinarea ereziei în Biserică, dărâmând astfel ultimul bastion al credinței – poporul ortodox.
16. Întrebați: cine are competența de a judeca un episcop? Vă răspund: Eu, pentru siguranța mea personală, pentru a nu participa la erezia în care se află cei ce sunt în comuniune cu acesta. Responsabilitatea mea personală este adeverită: a) De Sfânta Scriptură care-mi zice să fug de el și să nu mă las condus de dânsul pentru că, orb fiind el, vom cădea amândoi în râpă; b) De Can. 15 al Sin. I-II, si de Can. 31 si 33 Apostolice, ș.a.m.d.; c) De învățăturile tuturor Sfinților Parinți care ne învață să fugim de păstorii mincinoși.
Din păcate, confundați problemele de credință cu celelalte feluri de probleme; este vizibil că protejați în mod nepatristic așazisul caracter facultativ al canonului 15; desființați întreruperea pomenirii ereticului, lăsată de Biserică credincioșilor ca mijloc de apărare împotriva ereziei, datorită consecințelor care pot rezulta, dar și pentru că acest lucru presupune jertfă. Oricât de neplăcut veți socoti și oricât de deranjat vă veți simți, acest paragraf al canonului 15, constituie acrivia în problemle de credință pe timp de erezie, întrucât este în acord cu Sfânta Scriptură și cu Sfinții Părinți.
17. Mărturisiți că, Canoanele sunt obligatorii, cu excepția doar a canonului 15, al Sin. I-II. De ce nu faceți, atunci, referire la canonul 3 al Sin. III Ecumenic, care i-a îndreptățit pe credincioșii care au întrerupt comuniunea cu Nestorie înaintea condamnării lui sinodale, motiv pentru care au fost și caterisiți de către acela? Mai sunt încă două canoane care arată obligativitatea canoanelor: 33 Apostolic, care cere ca, pe clericul care vine din altă eparhie, după ce prezintă actele oficiale de cleric orthodox, să fie cercetat și în detaliu în privința ortodoxiei credinței sale, și abia după aceea să fie primit în comuniune bisericească. Mai avem și can. 17 al Sf. Nikifor Mărturisitorul care permite plecarea monahului din mănăstirea de metanie atunci cănd starețul este eretic.
18. Spuneți că Sfânta Scriptură și Sfănta Tradiție se completează una pe alta. Aceasta este greșit. Sfănta Scriptură este desăvârșită, nu se cumpletează prin Tradiție, ci se explică și se exprimă prin Aceasta. Dacă Sfânta Scriptură se completează, înseamnă că are lipsuri.
19. Sfinții spun că creștinii nu au nici o justificare dacă nu fug imediat din comuniunea cu episcopul eretic, deoarece își pun în pericol mântuirea. Sfinții Apostoli prin Canoanele lor ne poruncesc să ne îndepărtăm de păstorii care ne vatămă sufletește, iar dvs. spuneți că, discernământul de a diagnostifica erezia este un drept doar al episcopilor, care singuri au dreptul de a judeca pe episcopul încriminat. Însă Sf. Ignatie Teoforul în epistola catre Efeseni scrie: ,,fiecare om a primit de la Dumnezeu posibilitatea de discernământ, și va fi învinovățit dacă va urma vreun păstor mincinos”. Dvs. explicați că, în acest loc, Sfântul vorbește doar despre creștini harismatici. Vă întrebăm: Sfăntul nu este interesat și de mântuirea altor creștini? Și de ce, mă rog, Sfîntul nu-i sfătuiește pe acești harismatici să-i învețe și pe ceilalți creștini, care nu au această harismă,ca și aceia să se poată mântui? Adică, prezentați pe Sfântul Ignatie ca fiind interesat doar de măntuirea câtorva oameni? Dacă privim în mod logic, Sfântul trebuie să fi fost interesat de cei mulți care au nevoie de îndrumare, deoarece sunt în pericolul venit prin păstorul eretic. Dvs. învățați creștinii să rămână în comuniune cu minciuno-păstorii, în timp ce Sfântul îi numește pe păstorii eretici lupi, învățându-i să fugă de ei și de orice episcop care strică învățătura ortodoxă printr-o învățătură mincinoasă (precum blasfemiile ecumeniștilor de astăzi) pentru a nu ajunge în iad împreună cu cei ce rămân în comuniune cu ei. Nu găsim nici măcar un singur loc în învățăturile Sfinților Părinți sau în Sfintele Canoane în care să fie justificate rămânerea creștinilor lângă eretici. Sf. Vasile cel Mare spune: ,,trebuie să ne ferim de comuniunea cu ereticii necondamnați, și de cuvintele lor ca de otravă ucigătoare de suflet”.
20. Prezentați pe Sf. Vasile ca pe unul care îndruma pe toți creștinii din Imperiul Bizantin să nu aibă comuniune cu ereticii. Această afirmație este greșită. Sf. Vasile nu avea încă cinstea și slava de care se bucură astăzi. Spuneți că Sf. Vasile avea îndrumar nemincinos hotărârile Sin. I Ecumenic. Să înțelegem că Sfântul nu avea harisma mărturisirii-discernământului, a explicării Scripturilor și luminarea Duhului Sfânt? Dimpotrivă, chiar de n-ar fi existat hotărârile Sinodului, aceiași poziție ar fi avut-o împotriva eresurilor. Dvs. caracterizați Ecumenismul ca panerezie fără să mai așteptați să v-o mai spună Sinodul. Dacă vreun Sinod ar legifera Ecumenismul cred că vă veți împotrivi acestei hotărâri. Sf. Vasile s-a luptat împotriva pnevmatomahilor, care au fost condamnați după trecerea lui din viață, la Sin. II Ecum. Sfântul a învățat să fie anatematizați toți câți spun că Sfântul Duh este zidire, fără să fi existat vre-o hotărâre Sinodală în ceastă privință. Nu numai că nu avea comuniune cu cacodocșii ci i-a și anatematizat, și chiar a cerut de la episcopii din Apus să ajute la constituirea unui Sinod Ecumenic, sprijinindu-se pe Credința Ortodoxă, Sf. Scriptură și Sf. Tradiție.
21. Arienii și semiarienii au făcut șaptesprezece sinoade (după cum ne arată practicalele Sinodale), pentru a anula Sin. I Ecumenic. Deși Arie era anatematizat, totuși din porunca Împăratului și cu mărturiile mincinoase, a ieșit hotărâre să liturghisească împreună cu ortodocșii numai ca să liniștească poporul. Atunci s-a făcut minunea cunoscută, cu rugăciunea Sf.lui Alexandru, când I s-a deschis pântecele și s-au vărsat cele dinlăuntru ale lui în ieșitoare, cu puțin înainte de Sf. Liturghie. ,,Cei cu a căror învățătură nu suntem de acord, nici comuniune bisericească nu trebuie să avem cu ei” (Sf. Atanasie cel Mare-ΒΕΠΕΣ 33182).
22. Poporul a constrâns pe Patriarhul C-nopolului (Aticos) și pe al Antiohiei să treacă în diptice la adormiți pe Sf. Ioan Gură de Aur. Adică, dacă Ioaniții nu ar fi făcut această ,,bună schismă’’, astăzi pe Sf. Hrisostom nu l-am fi avut între Sfinți. Patriarhul Atikos a scris către Sf. Kiril al Alexandriei că ,,ioaniții (episcopi, cler și popor) se întâlnesc în afara zidurilor cetății, și acolo săvârșesc toate ale Credinței (Sf. Liturghie și celelalte Sf. Taine). Același lucru se întâmplă și în Antiohia”.
23. Scrieți: ,,Sf. Kiril nu a întrerupt imediat comuniunea bisericească cu Nestorie”. Ce denaturare a textului! Dacă nu vreți să-i urmați Sf.lui Kiril și lui Celestin al Romei, care i-au dat timp de gândire doar de zece zile lui Nestorie (pentru a renunța la erezia lui, altfel fiind amenințat cu ștergerea din diptice), dați-le atunci 20-30 de zile, și întrerupeți pomenirea cu ecumeniștii. Din păcate, Mitropolitul Pireului, în vreme de erezie urmează căi antipatristice.
24. Clerul și poporul din C-nopol a fost lăudat de Sf. Kiril și de Sf. Celestin al Romei socotind a fi mare cinste îngrădirea lor de erezia lui Nestorie, după cum se vede din epistola catre clerul și poporul din C-nopol în care se vede acceptarea îngrădirii lor. Dar și Can. 3 al Sin. III Ecum, despre păstorii mincinoși, cei ce s-au lepădat credința și Tradiția Ortodoxă, poruncește să nu-i urmăm, și să nu avem nici un fel de comuniune cu ei.
25. Mergem acum la Sf. Maxim Mărturisitorul: Scoateți din context fragmentul, și îl interpretați astfel încât să-i dați un alt înțeles decît cel dat de însuși Sfântul. Spuneți: ,,Sf. Maxim a întrerupt comuniunea cu toți patriarhii eretici bazându-se pe hotărârile Sinodului Lateran”. Iarăși interpretare greșită. Sfântul și-a sprijinit îngrădirea pe învățătura Bisericii! Când a fost întrebat ,,de ce Biserică aparții? ”, acesta a răspuns: ,,În Biserica Apostolică-Universală este doar cel ce are mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței în Dumnezeu”! Sf. Maxim a provocat Sinodul Lateran, nu pentru a-și consolida propria poziție față de erezie (așa cum dvs. susțineți), ci pentru a ajuta la reîntoarcerea la Ortodoxie! Roma era singura la acea vreme care mai păstra credința Ortodoxă. Biograful său spune: ,, a fugit din palatul Împăratului pentru a nu se molipsi de erezie prin comuniunea cu ereticii. Dvs, dimpotrivă, socotiți comuniunea cu ereticii a fi ,,iconomie”, ,,precauție”, ,,discernământ” și ,,luptă cu erezia din interiorul Bisericii”!!! Sf. Maxim s-a îngrădit înainte de a fi condamnați patriarhii eretici, acesta este marele adevăr, chiar dacă nu vă servește sau dacă nu vă puteți sprijini pe el teoriile dvs.
26. Îl prezentați pe papa Romei ca judecător suprem la care trebuie să meargă și C-nopolul pentru a fi judecat, adică spuneți ca, în Biserică nimic nu se face fără acordul papei, și că unirea se face prin papa. Din păcate învățați exact același lucru pe care și Papismul îl învață despre Primatul Papal. Dvs. învățați la ascultare și rămânerea în legătură cu păstorii mincinoși, până va lua hotărâre Sinodul, iar Sf. Maxim învață că oricine li se supune, se supune de fapt diavolului!!!
27. Scrieți: ,,Îngrădirea clerului și poporului s-a făcut după condamnarea sinodală a iconomahiei”. Și aici călcați pe urmele cacodocșilor. Episcopii iconomahi din acea vreme erau episcopi canonici și aveau de partea lor hotărârea sinodală de la Ieria, din 754. Sf. Ștefan Mărturisitorul, înaintea Împăratului C-tin Copronim, a numit acest sinod ,,pseudo-adunare” și pe Împărat – ereziarh. Această anatemă a Sf.lui Ștefan a fost folosită ca oros-decizie de Sin. VII Ecumenic. Aici teologii Mitrop. de Pireu nu pot înțelege un lucru pe care și pruncii pot să-l înțeleagă, că în vreme de erezie nu avem nevoie de sinoade care să ne arate cine este eretic, ci de mărturisitori ai adevărului. Prin ceea ce spuneți deveniți piedică pentru toți cei ce vor să urmeze calea Părinților în vreme de erezie.
28. Sf. Vasile cel Mare, ca și Sf. Teodor Studitul, identifică încălcarea publică a unei porunci evanghelice cu erezia. Așadar ceea ce scrieți, că acești Sfinți nu identifică acest lucru, este minciună. Nu înțeleg cum e posibil să numiți Ecumenismul Panerezie, și în acelașii timp să spuneți că nerespectarea poruncilor Evangheliei nu sunt erezie? Cât de absurd vă puteți exprima?.
29. Îngrădirea Sf.lui Teodor Studitul s-a făcut din luminarea Sfântului Duh pentru a se opri răul. L-au numit pe acesta ,,imitator al Sf.lui Ioan Botezătorul și al Sf.lui Ilie”, dvs, din păcate o numiți ,,schisma Studită”. Cononistul Zonaras cataloghează pe Sf. Teodor ca pe unul care a întrerupt pomenirea deoarece voia să ajungă Patriarh. Acest lucru pe de o parte nu este susținut de istorie, iar pe de alta, dacă ar fi umblat după putere ar fi căutat să fie în bune relații cu stăpânii.
30. Spuneți: ,,îngrădirea arată ca nefolositor rolul sinodului în procesul de diagnostificare al ereziei”. Aceasta este o glumă! Tocmai îngrădirea este cea care provoacă nevoia convocării unui Sinod Ortodox! În primul rând asigură posibilitatea mântuirii credinciosului. Orice bine există la eretic este ca și momeala în undiță pentru a atrage creștinii la înșelare.
31. Vă reclam pentru sabotaj și înșelăciune deoarece spuneți că Patriarhii Răsăritului au fost latinofroni iar Sf. Marcu Evghenicul a avut comuniune cu ei și nu s-a îngrădit. Istoricul Siropulos al Sinodului de la Ferara-Florența scrie că Patriarhii Răsăritului au dat dispoziție reprezentanților acestora la Sinod, să nu semneze decât dacă toate deciziile sunt în conformitate cu Sinoadele Ecumenice și cu învățăturile Sfinților. Adică gândirea lor era ortodoxă însă Împăratul a trădat! Acesta, însă, înainte de a merge în Italia, a dat dispoziție să se facă pregătiri pentru a putea înfrunta pe papistași. Gheorghios Scolarios, viitorul Patriarh Ghenadie, spune către Împărat: ,,Dacă vrei să se întâmple toate după voia lui Dumnezeu, să mergem în Italia pentru a dovedi dogma Ortodoxă. Au căzut de acord să meargă, au început să se pregătească studiind pe Cabasila, și adunând cărțile Patristice necesare acestui scop. Pe aceștia care aveau această gândire ortodoxă înainte de a pleca spre Italia, îi numiți latinofroni? Dvs. aveți comuniune deplină cu ecumeniștii, doar în cuvinte vă contraziceți și nici măcar întotdeauna (…)!”
Traducere din cartea pr. Efthimios Tricaminas
Răspuns către Mitropolia de Pireu
Fragmente
Preluat de Ioan.
Am aici link-ul cu afirmația greșită a domnului Mihai Silviu Chirila in care spune că ,canonul spune „POATE întrerupe pomenirea și nu TREBUIE”.SPER SA NU ISI STEARGA COMENTARIUL.
https://youtube.com/watch?v=kipql_MmUsY&lc=UgwgPlCXnlZA4H6B4EV4AaABAg.ATXdlc3kIhoATXe9L40EBc&si=K0wXv_A-AO2uC5zO
ATENTIE LA DERAPAJE SI A NU SE FACE OAMENII CONSTANTI IN INTRERUPEREA OBLIGATORIE A POMENIRII DREPT „FANTEZISTI „, DREPT OAMENI CU „INCLINATII EXTREMISTE SCHISMATICE” DACA SUNT FERMI PE OBLIGATIVITATEA INTRERUPERII POMENIRII IERARHILOR ERETICI.CE FACEM?ACUM ZICEM UNA SI PE URMA NE DEZICEM?
Anunțăm pe aceasta cale că Patriarhia Română a început să retragă titlurile de Doctor în Teologie Ortodoxă,titlurile de Master in Teologie Ortodoxă,titlurile de Licențiat in Teologie Ortodoxă tuturor mitropoliților,episcopilor,profesorilor de teologie,călugărilor,preoților,absolvenților de teologie care sunt prinși că spun ceva despre homosexuali și căsătoriile între homosexuali,că spun ceva despre Rusia,că spun ceva despre tabloidele instalate în biserici și despre bancomatele din biserici,despre războiul din Ukraina,despre Biserica Ortodoxă ca singura Biserica adevărată care are singura credință adevărată din lume și că toate credințele in afara de cea ortodoxă sunt false,despre tot ce face Guvernul României și Inspectoratul pentru Situații de Urgență .
Exact asta se întâmplă acum și daca apare cineva sa mintă că nu este așa ori că este altceva să știți de pe acum ca să știți.Va informăm că Patriarhia Romana nu reprezintă Biserica Ortodoxă în general ci este angajata Guvernului României în teritoriu.