CINE NE FURĂ ISTORIA? 

În urmă cu vreo zece ani, poate chiar şi mai mulţi, Florin Pucă mi-a povestit o întâmplare ciudată, petrecută cu un prieten comun, dl Mihai Cârciog, care se internase să-şi facă nişte analize la Spitalul de Urgenţă, unde avea un doctor prieten. Acesta i-a aranjat să stea singur într-o rezervă, fără să fie deranjat de cineva. Numai că foarte curând, în celălalt pat, a fost adusă victima unui accident de circulaţie, un muribund, care abia a mai avut putere să ceară ca înainte de a muri să-i spună ceva foarte important şefului său. Cum şi-a dat foarte repede seama amicul nostru Mihai, accidentatul era ofiţer de securitate. A venit imediat şeful acestuia, iar Mihai a ieşit afară din cameră ca să-i lase pe cei doi să vorbească în linişte. A plecat şeful, a mai trecut o oră, două, o zi, trei, şi muribundul, ca prin minune, a scapat cu viaţă. Împărţind acelaşi spaţiu, Mihai Cârciog şi ofiţerul redivivus s-au cam împrietenit, astfel că la un moment dat Mihai l-a putut întreba pe securist ce anume a avut de comunicat şefului său, atât de important, înainte de a muri. Fără să intre în detaliu – sau poate că acestea nu au mai ajuns până la Florin Pucă – ofiţerul i-a povestit lui Mihai C. că de mai mulţi ani urmăreşte o organizaţie subversivă, cu legături în străinătate, care se ocupă cu sustragerea sau cu distrugerea unor documente istorice din România, aflate în arhive, în Academie sau prin colecţiile muzeelor. Şi că prinsese un fir despre care nu apucase să-şi informeze şeful, un fir care spera că va duce la rezultatele dorite: demascarea întregii reţele.

Cam asta era povestea pe care ascultând-o de la Florin Pucă, am rămas, ţin bine minte, pe gânduri: deci securitatea se ocupa şi cu alte lucruri, nu numai să afle cine ce spune despre Ceauşescu! Uitasem însă de această întâmplare de care mi-am adus totuşi aminte, după Revoluţie, atunci când s-a iscat disputa în jurul arhivelor statului, pe care Andrei Pleşu le cerea cu vehemenţă, să treacă în custodia Ministerului Culturii. Aflu că, de curând, fostul ministru a reluat această pledoarie, la TV, secondat şi de fostul prim-ministru, care crede şi dânsul, la fel, că arhivele trebuie puse la dispoziţia Ministerului Culturii. Drept care şi eu mi-am adus din nou aminte de povestea relatata mai sus. Aşa, care-va-să-zică!
Florin Pucă este, dintre cunoscuţii mei, persoana care îmi vorbea cu cea mai mare căldură despre Andrei Pleşu, de la aceste vorbe eu rămânând cu o anumită simpatie pentru autorul Minimei moralia.  Această simpatie ar fi rezistat altor încercări, nu însă şi ciudatei atitudini a d-lui Andrei Pleşu în chestiunea arhivelor româneşti.  Argumentaţia sa, la vremea respectivă, nu a convins pe nimeni. Iar împrejurarea că un ministru pasager, într-un guvern provizoriu, ţinea să facă o mutare atât de importantă, cu consecinţe atât de primejdioase, părând a fi inconştient de aceste consecinţe, a fost de natură să suscite cele mai neliniştitoare bănuieli nu numai în mintea mea. Era ciudat că Andrei Pleşu îşi ia mâna de pe soarta editurilor, a revistelor, a teatrelor şi a altor aşezăminte culturale, dar ţine morţiş să se încarce cu o responsabilitate pe care nimeni nu se gândea să i-o atribuie. De unde şi până unde această subită pasiune pentru arhivistică la un boem ca Andrei Pleşu?
Tot după revoluţie, mi-a povestit despre jaful din muzeele noastre d-l Ioan Opriş, fost camarad de arme la Topraisar şi director al muzeelor din România, după decembrie 1989, îndurerat şi disperat de inconştienţa românească. Mi-a povestit şi despre o veritabilă campanie budapestană de achiziţionare, pe mărci, a unor obiecte de etnografie românească ardelenească din casele ţăranilor noştri. Obiecte cu care se va amenaja în curând un muzeu de artă populară ungurească!! Cum să mai dovedeşti că acele obiecte au fost cumpărate, când ei vor declara că le-au adunat din pusta maghiară?! Nu am obsesii ungarofobe, cum crede anonimul maghiarizant de la „22”, dar mi-a fost dat să aud cu urechile mele la emisiunea TV în limba maghiară transmiţându-se muzică populară limpede românească, declarata însă a fi secuiască, deci maghiară. Secuii care se deosebesc prin foarte multe de maghiari – şi mai ales prin etnografie, dovedesc prin această etnografie mari asemănări cu românii din Ardeal. Aceste asemănări sunt interpretate de unii cercetători ca o dovadă în plus că mulţi sunt românii care s-au secuizat, din variate motive, de-a lungul anilor. Dimpotrivă, dacă se fabrică în pusta maghiară o etnografie asemănătoare celei ardeleneşti româneşti, se va putea spune că din pusta maghiară, prin secui, această etnografie a ajuns şi la români! Ca influenţă civilizatoare, deci!
Cunosc, de asemenea, de la preotul ceangău V.M. Ungureanu, falsurile comise de folcloriştii maghiari care au anchetat pe teren folclorul „maghiar” al ceangăilor. Drept care nu mă miră nimic din tot ce aud că se mai întâmplă de sorginte budapestană. Dar mă văd obligat să mă mir de Andrei Pleşu, cu atât mai mult cu cât s-a grăbit să-l dea afară din Ministerul Culturii pe inimosul şi pasionatul muzeolog Ioan Opriş, una din cele mai lucide minţi ale numitului ministru. Mă simt nevoit să fac această legătură, între cel care se îngrijea cu suspecta insistenţă de arhivele ţării şi cel ce îndepărta de la conducerea direcţiei muzeelor pe un om ca Ioan Opriş. Sincer îmi pare rău că aceste „două” persoane poartă acelaşi nume: Andrei Pleşu. 

ION COJA

P.S. Totuşi, care este acum soarta arhivelor româneşti? Şi ce s-a întâmplat până la urmă cu această reţea de terorişti ai bibliotecilor şi muzeelor româneşti? Se mai ocupă cineva de ei? Cumva şi-au terminat deja treaba?!

TOTUŞI IUBIREA, Nr. 66 (49), decembrie 1991