Anița Nandriș nu a fost doar o altă supraviețuitoare a lagărelor siberiene, ci întruparea tăcută a suferinței celor 13.000 de români bucovineni care, într-o singură noapte, și-au pierdut lumea pentru a fi aruncați în pustiul de dincolo de Cercul Polar. Dincolo de fapte și date istorice, viața ei rămâne o lecție viscerală despre cum poți să-ți păstrezi sufletul intact acolo unde natura și regimul politic s-au aliat pentru a dezumaniza totul.

Anița Nandriș și rădăcinile frânte: trauma din 1917 și sacrificiul școlii

Născută în anul 1904, în satul Mahala din Cernăuți, Anița Nandriș a fost singura fată între 7 frați într-o familie de țărani înstăriți. Copilăria i-a fost marcată de ororile Primului Război Mondial, linia frontului trecând chiar prin curtea ei.

În anul 1917, un eveniment avea să îi schimbe destinul: în timp ce tatăl și frații mai mari erau pe front, soldații ruși au intrat în gospodărie pentru a rechiziționa cei patru cai. Mama Aniței s-a opus, fiind bătută cu o bestialitate care a lăsat-o imobilizată la pat pentru restul vieții. La doar 13 ani, Anița a abandonat școala pentru a prelua treburile casei și îngrijirea mamei, în timp ce frații ei își continuau studiile.

Mai târziu, a ales să se căsătorească cu Chirică Cudla din dragoste, sfidând dorința tatălui său care voia pentru fiica sa un soț mai bogat. Și-a onorat promisiunea față de mamă, aducând-o în noua sa casă după nașterea primului copil.

Decizia fatală: Iunie 1940 și „listele morții”

După ultimatumul sovietic din 1940, familia Cudla a încărcat căruța pentru refugiu, dar s-au oprit la graniță. Chirică nu s-a putut îndura să abandoneze „întreaga agoniseală”. S-au întors în Mahala, o decizie care s-a dovedit a fi o capcană mortală. Curând, soldații sovietici au început „vânătoarea de oameni”: „soldații opreau în fața gospodăriilor, înconjurau casele, apoi citeau numele celor care urmau să fie deportați de pe o listă”, povestea Anița Nandriș.

Deși inițial și mama Aniței era pe listă, rușii au văzut că este „netransportabilă” și au lăsat-o singură în casa pustie. Anița, soțul ei și cei trei fii (Toader, Vasile și Mitruță — de 11, 14 și 17 ani) au fost urcați într-un vagon de vite alături de români și evrei.

Vagonul de vite și despărțirea în noapte

În gara de plecare, Anița a suferit lovitura finală: a fost separată de soțul ei. Despre Chirică avea să afle mult mai târziu doar că a murit, fără niciun alt detaliu. Rămasă singură cu trei copii în inima Siberiei, Anița a intrat într-un regim de muncă forțată și înfometare, hrăniți doar cu „cantități infime de pâine și apă”.

„Lecția tundrei”: Lupta viscerală cu scorbutul

Siberia nu ierta pe nimeni. Când primele ierni au adus epidemia de scorbut, Anița Nandriș a descris chinul în cuvinte care pulsează de realitate:

„La început eşiau nişte pete vinete pe picioare, îţi era aşa de somn, că mergând pe picioare dormiai. Apoi se îmflau gingiile în gură şi să înegriau, dinţii se clătinau toţi ca margica, părul din cap totul pica. De acuma vedem noi că e prost, cât nu te-ai lupta, totuşi te dovedeşte. Ni-a spus nouă lumea ceia care era adusă cu vro şiapte ani înaintea noastră: mergeţi pe tundră şi strângeţi ‹iagăde› şi mâncaţi cât mai multe ‹iagăde›, căci numai cu asta o să mai potoliţi boala aciasta.”

Aceste „iagăde” (fructe sălbatice de tundră) au fost salvarea lor. Anița descrie peisajul dezolant unde „abia se topia omătu și se ducia ghiața de pe ape pe la începutul lunei iunie”.

„‹Iagădele› erau nişte fructe sălbatece, de mai multe feluri, care creştiau pe tundră, dar nu pe tăt locu, trebuia să le cauţi. (…) Până la jumătatea lui iunie să curăţiau apele şi să porniau pescarii la pescuit. Mergiau prin luna lui iunie şi să întorciau pe la sfârşitul lunii septemvrie. Când venia ziua să se porniască, erau toate bărcile pregătite, tineretul să încărca pe bărci, familiile care rămâniau se strângiau toate pe malul râului şi-i petreciau. Cei tineri de pe bărci îşi făciau curaj şi mai glumiau, mai cântau, dar familia care rămânia plângiam şi ne ştergiam de lacrimi. Îi petreciam pe malul râului până intra în apa cea mare, ce se chema Obi.”, spunea Anița.

Visul „gotcei”: granița dintre lumi

Bolnavă de tifos, Anița Nandriș a fost la un pas de moarte. În delirul ei de două săptămâni, a trăit o experiență mistică fundamentală pentru supraviețuirea ei:

„Cum am întrat în spital, am văzut că e rău cu mine. Nu ziciam nimic din gură, numai în gând mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămâie copiii aşa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia. Aşa de amărâtă şi cu gândul ista m-a dovedit timpiratura şi mai mult nu am ştiut nimic două săptămâni. Înainte de a mă trezi, parcă mi-a spus cineva: tu vrai aşa de tare să te duci la copii. Noi te lasăm, ia-ţi trupul şi du-te. Parcă trupul îmi era despărţit de mine.

Atunci eu ma gândesc: când mi-a zis, ia-ţi trupul şi du-te, da cum am să-l cunosc eu care trup e al meu, căci erau mai multe trupuri şi toate erau la fel. Şi parcă îndată mi-adat în minte că uşor pot să-l cunosc care e al meu, căci în aceşti ani cât am trăit la ‹sever›, din pricina că am lucrat greu sau din frig, mi-a eşit la mâna stângă o gotcă. Era acuma cât un ou de găină de mare. Şi în momentul ista, când mi-a spus că dacă plâng şi îmi pare rău aşa tare după copii să-mi iau trupul şi să mă întorc la ei, eu cu bucurie că mi-adat în gând cum să-mi cunosc trupul şi să mă întorc la copii, m-am trezit şi am văzut că mă aflu în spital. Tare mult timp nu mi-a eşit visul acesta din minte.”

Scrisoarea și moartea simultană

După 5 ani de izolare totală, Anița Nandriș a reușit să trimită prima scrisoare acasă. Printr-o coincidență tragică, în aceeași zi în care mesajul ei pleca din Siberia, mama ei — salvată și dusă la București între timp — se stingea din viață.

În anul 1961, după 20 de ani de exil, Anița s-a întors în Mahala. Deși avea puține studii, a scris povestea supraviețuirii ei pe caiete simple, păstrând graiul bucovinean autentic. Nepotul ei, medicul Gheorghe Nandriș, a trecut manuscrisul clandestin în România comunistă, jurând să-l publice. Rigoarea profesională a lui Gheorghe Nandriș, care a devenit ulterior un distins medic cardiolog la Sibiu, a fost garanția că acest „lanț de custodie” al adevărului nu a fost întrerupt, manuscrisul fiind protejat timp de decenii sub riscul persecuției politice.

Editura Humanitas a tipărit manuscrisul în anul 1991, primind omagiul Monicăi Lovinescu:

„Cartea e o revelație și s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaților români în Gulagul sovietic povestirea Aniței Nandriș-Cudla aduce o mărturie esențială, dar și pentru reconstituirea stataturi țăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or, iată că, odată cu Anița Nandriș-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou. După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.”

O moștenire pentru veșnicie

Anița Nandriș a murit la 30 august 1986, la 82 de ani. Nepotul ei, Gheorghe Nandriș, s-a stins în 2020. Astăzi, chipul ei apare pe cărțile poștale comemorative ale Poștei Române, în cadrul proiectului „Vocea Demnității”: „Vă oferim, pentru prima dată în România, cărți poștale comemorative tipărite de Poșta Română, purtând chipurile acestor eroi. 100 de cărți poștale unicat, 100 de eroi. Unii anonimi, alții persoane publice din epocă. Ne-a inspirat în alegerea celor 100 de români însăși ideea de a marca Centenarul Monica Lovinescu, «Vocea Demnității» de la Radio Europa Liberă.”

Povestea Aniței nu este doar istorie; este o lecție despre cum poți păstra demnitatea umană într-un vagon de vite, transformând suferința într-un raft al clasicilor.

Victoria Aniței Nandriș oferă o dovadă rară a ceea ce psihologia modernă numește „antifragilitate”. Supraviețuirea ei nu a fost un simplu proces biologic, ci unul de păstrare a identității prin „ancore mentale” extrem de puternice: visul gotcei, datoria sacră față de cei trei copii și credința nemărginită.