“Diavolul e prea inteligent ca să apară în aceleaşi forme” – interviu cu Andrei OIŞTEANU

De curînd a apărut în SUA cartea dumneavoastră Inventing the Jew. De ce acest titlu? Nu este vorba – totuşi – şi despre „evreul real“?

„Evreul imaginar“, nu cel „real“ este personaj principal în carte. Dar, de fapt, studiind modul cum se reflectă imaginea evreului în ochii românului, adevăratul protagonist al cărţii nu este evreul, ci românul. Ediţia românească a cărţii s-a numit Imaginea evreului în cultura română. Ediţia americană a fost rescrisă pentru un cititor non-român şi adusă la zi. Am ales titlul Inventing the Jew parafrazînd titlul cărţii lui Larry Wolff, Inventing Eastern Europe. Amîndoi am mers pe aceeaşi idee, şi anume că imaginea devine mai puternică decît realitatea şi are o tenacitate cu care e greu de luptat. Încerc să măsor distanţa culturală (variabilă în timp şi spaţiu) dintre „evreul imaginar“ şi cel „real“. „Evreul imaginar“ este o fantoşă, un construct mental compus din legende, clişee, superstiţii, spaime, informaţii prost digerate şi multe altele, astfel încît e o fantomă care bîntuie prin Europa (şi prin lume) şi care supravieţuieşte civilizaţiilor, modificîndu-şi doar înfăţişarea. De aici necesitatea unei abordări comparative. Comparativismul cercetării este anunţat în subtitlul ediţiei americane: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures. Centrul şi Estul Europei reprezintă un bazin important al evreimii europene (şi mondiale). Este fostul Yddishland. Din păcate, este un bazin demografic (şi spaţiu cultural) care aproape a dispărut în urma Holocaustului şi care a alimentat masiv populaţia Israelului, a comunităţilor evreieşti din Europa Occidentală şi din America (de Nord şi de Sud). În acest spaţiu s-a născut nu numai o bună parte din cultura evreiască, dar şi o bună parte din cultura antievreiască. Mare parte din clişeele şi legendele antisemite îşi au originea sau au căpătat contur în Europa Centrală şi de Est.

La ce tip de ecouri vă aşteptaţi din partea publicului străin? Ediţia americană, de pildă, are o prefaţă elogioasă semnată de Moshe Idel şi a fost deja comentată favorabil de Andrei Codrescu, Vladimir Tismăneanu, Norman Manea şi de alţii.

Dacă în România cartea mea este una dintr-un raft aproape gol, în SUA ea este una dintr-o bibliotecă aproape plină. S-a scris enorm în Occident pe acest subiect. E greu să mai pătrunzi în acest domeniu cu ceva nou. Mă bazez însă pe aducerea cazului românesc în atenţie. E un caz puţin cunoscut, în condiţiile în care în România anului 1939 trăiau circa 800.000 de evrei, fiind a treia comunitate evreiască din Europa şi a patra din lume, după Polonia, URSS şi SUA. Aici era o comunitate evreiască mare, puternică, înstărită, educată, cu multe personalităţi – dintre care unele au îmbogăţit culturile franceză, americană şi israeliană – şi deci ea merita să fie tratată alături de alte comunităţi, care au beneficiat de mai multă atenţie, cum a fost cazul Poloniei sau al Ungariei. Pe de altă parte, vreau să cred că şi modul de abordare a cercetării mele este nou: prin inventarierea stereotipiilor şi demontarea mecanismelor lor de generare, funcţionare şi supravieţuire.

Tăceri şi zgomote despre Holocaust

De-a lungul unei jumătăţi de secol, în România (şi în celelalte ţări socialiste) s-a discutat foarte puţin despre Holocaust. Cum vă explicaţi că regimurile comuniste n-au folosit acest subiect măcar din raţiuni ideologice, pentru a-şi afirma „antifascismul“?

Să spunem lucrurilor pe nume: pînă la un anumit moment, nici în Vest nu s-a vorbit prea mult despre Holocaust. E vorba de jumătatea anilor ’60, cînd mentalul Occidentului s-a modificat din multe puncte de vedere. De ce nu s-a vorbit nici în Occident, unde era libertate, unde nu interveneau constrîngeri ideologice oficiale sau cenzură? În primul rînd, pentru că fenomenul de etnocid era atît de aberant şi atît de apropiat, încît nici evreii nu au putut, nici europenii nu au vrut să vorbească despre Oroare. În al doilea rînd, pentru că vinovăţiile erau forte vii. Poate că exagerez puţin, pentru că s-a mai vorbit: a făcut-o, de pildă, Simon Wiesenthal cu „vînătoarea de nazişti“ şi cu cărţile lui despre Holocaust. Dar nu era vorba de o problemă de conştiinţă publică, asumată ca atare de societate, cum este azi. Declicul s-a produs, cred, odată cu procesul lui Adolf Eichmann, în 1961-1962, şi cu celebra carte scrisă de Hannah Arendt (Eichmann la Ierusalim), care a declanşat o întreagă dispută în legătură cu vinovăţiile europenilor, colaborarea conducerii comunităţilor evreieşti, resemnarea evreilor etc. – probleme complexe, nediscutate în primii 15-20 de ani de după război. Apoi au venit mişcările din anii ’60, cu toată deschiderea mentală pe care au adus-o în materie de drepturile omului, drepturile minorităţilor ş.a. Problema Holocaustului a fost asumată public, generînd o dezbatere care a ajuns în manuale şcolare, în cărţi, în filme, în conştiinţa publică. Evident, în Estul Europei problemele se puneau altfel. Aici totul era „centralizat“. Cineva „de sus“ hotăra ce şi cum se gîndeşte, ce şi cum intră în manualele şcolare. Nu s-a dorit victimizarea evreilor. Cu toate că era un regim „de stînga“, deci ideologic antifascist, s-a vorbit despre „cetăţeni“ care au murit la Auschwitz, dar nu anume despre evrei. A fost şi a-ceasta o formă de cripto-antisemitism. În general, „problema evreiască“ nu exista. S-a aplicat principiul comunisto-orwellian „despre ce nu se vorbeşte nu există“. În general, problema minorităţilor a fost pusă sub obroc şi redusă la formula de lemn „români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi“. Dintre toate problemele minorităţilor, cea evreiască a fost în mod special pusă sub covor şi nu s-a vorbit nici despre victimele Holocaustului. S-a tăcut şi pentru că vinovăţiile (dar şi vinovaţii) erau încă vii. Iar cînd în Europa a început să se vorbească intens – în anii ’70-’80 – în România s-a dezvoltat un regim naţional-comunist, care privea cu cvasi-înţelegere (dacă nu chiar cu cvasi-simpatie) către perioada antonesciană (dacă nu chiar către cea legionară). Ca atare, astfel de subiecte nu erau deloc agreate.

Cînd se tace oficial şi public pe o temă, aşa cum s-a întîmplat în comunism, stereotipiile şi prejudecăţile supravieţuiesc, circulă în continuare în mod subversiv, mai au efect?

Ele au supravieţuit underground, cu un efect diminuat. Aceste stereotipii intră în hibernare şi reapar „odată cu primăvara“, odată cu libertatea. Aşa s-a întîmplat cu renaşterea după 1990 a unor mişcări neo-naziste în Estul Europei (neo-legionare în România). Antisemitismul în perioada comunistă este o problemă foarte delicată. Există cîţiva specialişti – Liviu Rotman, Leon Volovici, Vladimir Tismăneanu – şi n-aş vrea să intru în detalii, pentru că necesită un discurs mai lung şi mai nuanţat. Ceea ce vreau să spun este că anumite tăceri sau revolte faţă de unele adevăruri istorice s-au manifestat şi după (sau mai ales după) 1989, tocmai pentru că timp de 50 de ani nu s-a vorbit despre asta. Tăcerea s-a transformat în zgomot, într-o reacţie violentă de respingere. Să ne aducem aminte că anii ’90 au fost foarte zgomotoşi din acest punct de vedere. Şi la nivel „mai popular“, cu organizaţii gen „Vatra Românească“, cu negarea Holocaustului şi folosirea de clişee de tip „toleranţa proverbială a poporului român“; dar şi la nivel „mai înalt“, cu scandalul declanşat de articolul „Felix Culpa“ al lui Norman Manea, care a pus în discuţie derapajele de extremă dreaptă ale intelectualităţii româneşti interbelice. Cred că societatea românească a depăşit această fază a anilor ’90, a turbulenţelor, a uimirilor, a spaimelor, a legendelor. Pînă la urmă, s-a reuşit atingerea unui palier al normalităţii, chiar dacă există zone ale societăţii politice şi civice (e drept, marginale) în care turbulenţele persistă.

Stereotipiile etnice nu pot fi anihilate

Articolul lui Timothy Snyder în jurul căruia am construit tema acestui număr al revistei porneşte tot de la o problemă de imagine: în conştiinţa occidentală, Auschwitz şi Gulag sînt considerate simbolurile centrale ale crimelor în masă din secolul trecut. Snyder însă demonstrează că acestea reprezintă mai degrabă „periferia“, decît centrul ororilor. Nu e ceva şocant în afirmaţiile sale?

Există ceva spectaculos în schimbarea de accente pe care o propune Timothy Snyder. Nu am avut posibilitatea să verific datele vehiculate de el, dar probabil că în bună măsură are dreptate. De pildă, el încearcă să convingă că mai mulţi evrei au murit de glonţ, decît de gazul Zyklon-B. Snyder schimbă accente care sînt importante, dar nu esenţiale. Ceea ce m-a surprins pozitiv – şi asta mi se pare esenţial – este modul în care pune în aceeaşi ecuaţie Holocaustul şi Gulagul, felul dezinhibat în care vorbeşte despre cele două mari genociduri din perspectiva a ceea ce, în universităţile americane, ca disciplină de studiu, se numeşte Genocide Studies. Din această perspectivă, fiecare genocid îşi are propria istorie, dar pînă la urmă este un produs al condiţiei umane. Un istoric celebru, Yehuda Bauer (citat de Michael Shafir), spune că înfricoşător cu adevărat este că „oroarea Holocaustului nu constă în faptul că el ar fi deviat de la normele umane; oroarea este că nu a deviat“. Cu alte cuvinte, pornirea spre genocid este un virus caracteristic uman. E un fel de epidemie a spiritului care apare în anumite condiţii. Ceea ce s-a întîmplat la Holocaust „se poate întîmpla din nou“, spune Bauer. Altora, nu neapărat evrei, ucişi de alţii, nu neapărat de nemţi. Diavolul e prea inteligent ca să apară în aceleaşi forme, iar noi sîntem prea proşti ca să înţelegem asta. Vedem ce s-a întîmplat în Laos şi Cambodgia, în unele ţări din Africa, în fosta Iugoslavie în urmă cu doar 10-15 ani. Această concluzie teoretică este esenţială şi, chiar dacă Snyder nu o discută în mod explicit, articolul arată că este o lecţie învăţată. În România ultimilor 20 de ani, fenomenul Holocaust şi fenomenul Gulag au fost inadecvat tratate. Fiecare dintre cele două genocide a fost folosit ca o armă politică împotriva celuilalt. S-a vorbit de Holocaust versus Gulag şi viceversa. S-a considerat că studiile despre Holocaust încearcă să le minimalizeze pe cele despre Gulag şi invers. S-a considerat că studiul unuia dintre cele două fenomene genocidale este mai urgent şi mai important decît celălalt. Nu văd nici o raţiune ca ororile nazismului să fie studiate la concurenţă cu cele ale comunismului, sau invers.

Şi în Occident există mulţi care sînt iritaţi de echivalarea celor două fenomene, mai mult poate decît la noi. Există o rezistenţă faţă de condamnarea comunismului. Şi există opinia conform căreia, dacă începem să comparăm Holocaustul cu Gulagul, îi distrugem sau îi negăm unicitatea…

Din Jurnalul lui Eugen Ionescu – pe care l-am recitit de curînd – se vede cît de iritat era dramaturgul de faptul că nazismul era condamnat tranşant în cultura occidentală a anilor ’60-’70, în schimb comunismul era privit cu toleranţă, cu simpatie, cu înţelegere. El spunea că a scris piesa Rinocerii ca pe o metaforă a escaladării fascismului, dar că la fel de bine se potriveşte cu escaladarea comunismului. De curînd, Andrei Pleşu povestea despre o conferinţă ţinută de Tony Judt la Colegiul „Noua Europă“ despre nazism şi comunism. Concluzia lui Judt a fost că nazismul este răul mai mare, dar comunismul este pericolul mai mare, tocmai pentru că ideile lui continuă să fascineze şi pentru că nu a fost condamnat public şi oficial aşa cum a fost nazismul. Spre deosebire de Snyder – care tratează simetric şi cu aceleaşi unităţi de măsură –, în Europa cele două regimuri totalitare şi cele două genociduri sînt adesea privite asimetric. S-a spus că „Holocaustul şi Gulagul nu pot fi comparate“, pentru că Holocaustul – ca formă extremă de genocid sistematic – este unic. Aşa este, dar, ca să-l declari unic, trebuie mai întîi să-l compari. În acelaşi timp, şi Gulagul are unicitatea lui. Unicitatea unuia nu neagă unicitatea celuilalt. În fine, s-a spus că „cele două genocide nu pot fi echivalate“. Aşa este, dar a compara nu înseamnă a echivala. Compararea este o analiză care permite punerea în evidenţă a asemănărilor şi a deosebirilor dintre două fenomene. Compararea nu numai că nu este neavenită, dar ar trebui încurajată, pentru că ne poate arăta mai limpede modul în care s-au născut şi au evoluat cele două fenomene genocidale şi ne poate ajuta să ne ferim de renaşterea lor. Sau a altora similare. E drept însă că există şi forme perverse de „negare şi trivializare a Holocaustului prin comparaţie“, de care s-a ocupat Michael Shafir într-o recentă carte.

În România, în ce stadiu ne aflăm în cercetarea şi evaluarea acestor probleme? Ce mai e de făcut pînă cînd societatea îşi va asuma adevărurile pe care le are de asumat?

Raportul Comisiei „Elie Wiesel“ a stabilit un set de concluzii şi a făcut unele recomandări. Concluziile au fost asumate de autorităţile statului şi o parte dintre recomandări au fost – cu destul formalism – realizate. S-a înfiinţat un institut pentru cercetarea Holocaustului. Un institut guvernamental, pentru că, înainte de a fi o problemă a evreilor, Holocaustul este o problemă a românilor. De asemenea, s-a instituit data de 9 octombrie, ca Zi Naţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului din România. Anul acesta, pe 9 octombrie, va fi inaugurat de către preşedintele ţării un Memorial al Holocaustului, în centrul Bucureştiului. Apoi, s-a editat un manual de istorie a evreilor din România şi a Holocaustului, pentru elevii de liceu. A fost promulgată o lege care interzice folosirea simbolurilor naziste şi negarea Holocaustului ş.a.m.d. S-au făcut cîţiva paşi în această direcţie, în bună măsură sub presiunea cancelariilor occidentale şi a societăţii civile. Întrebarea este: au aceste măsuri vreun efect asupra mentalului colectiv? Relativ modest. Stereotipiile etnice nu pot fi anihilate, ci diminuate pe termen mediu şi lung prin educaţie şi prin deschiderea societăţii şi a ţării.

a consemnat Mircea VASILESCU

*
*

Nota redacției E destul de vechi acest interviu, dar noi am aflat de el abia zilele trecute. Merită să fie luat în seamă, deși autorul este o persoană care s-a arătat în mai multe rânduri lipsit de onoare. Defect care nu-l singularizează de fel în publicistica holocaustologistică… Așa că trecem peste asemenea detalii irelevante după 1990.

i.c.