Electroputere Craiova, de la citadelă la „mall
Electroputere Craiova, de la citadelă a electrotehnicii la „mall
Electroputere Craiova,
de la „citadelă a electrotehnicii româneşti”
la „mallul unor multinaționale”
27.09.2025 N. Grigorie Lăcrița
„«Sărac și fericit» este opiul servit (de când lumea) de cei bogați celor săraci pentru ca
suferinţele acestora să devină suportabile.” (N. Grigorie Lăcrița)
Până în anul 1990, Uzina Electroputere Craiova era cunoscută în toată țara ca o adevărată
„citadelă a electrotehnicii româneşti”.
Acum fosta Uzina Electroputere a ajuns „mallul unor multinaționale”.
Pentru cartea autobiografică pe care o am în lucru, fac o documentare și în localitatea Lăcrița[1],
în care m-am născut și în care am trăit până la vârsta de 14 ani.
Foarte multe și prețioase informații le-am obținut și le obțin de la domnul Matei Florea,
cunoscut în sat ca Florea lui Ioniță Matei.
O bună imagine despre modul în care s-a muncit pentru ca Uzina Electroputere Craiova să
ajungă o „citadelă a electrotehnicii româneşti” mi-a fost descrisă de domnul Matei Florea, pe care o
prezint în continuare.
Matei Florea s-a născut la 1 aprilie 1936, în Lăcrița.
În Lăcrița a trăit toată viața, locuind la circa 100 de metri de casa părintească a subsemnatului.
Și acum are o memorie foarte bună și bogată, de la dumnealui având informațiile ce urmează.
Uzina Malaxa din Craiova a fost naționalizată din 11 iunie 1948, a fost trecută din proprietatea
lui Nicolae Malaxa în cea a statului, primind denumirea, începând cu 1 septembrie 1949, de Uzina
Electroputere din Craiova.
Începând cu anul 1950, Matei Florea a lucrat la Uzina Electroputere din Craiova.
Față de domiciliul din Lăcrița, Uzina Electroputere din Craiova se află la circa 20 de km.
Desculț mergea și lucra în fabrică
În sezonul cald, drumul parcurs de Matei Florea era următorul:
De acasă și până la Gara Pielești, cale de circa 4 km, mergea pe picioare, desculț, „pe poteca
gării”, care era peste câmp, peste arături, prin lanurile de grâu, de porumb etc.
Când se arau terenurile, poteca se făcea la loc peste arături.
Se urca în tren, desculț, la gara Pielești și cobora în Craiova, la cantonul din apropierea Uzinei
Electroputere.
De la canton mergea pe picioare, tot desculț, până în fabrică.
În fabrică lucra la secția lăcătușărie, unde efectua operațiile de curățare prin polizare a pieselor
ieșite de la turnătorie.
Circa o treime dintre muncitori lucrau desculți.
Muncitorii care lucrau desculți erau cei nou angajați și/sau săraci, care nu aveau bani să-și
cumpere încălțăminte.
După ce aceștia lucrau circa 3 – 4 luni își permiteau să-și cumpere încălțăminte, cu atât mai mult
cu cât protecția muncii începuse tot mai mult să le interzică să lucreze desculți.
Din cauza căldurii foarte mari vara, în secția de turnătorie muncitorii lucrau desculți.
La începutul iernii anului 1948, muncitorilor li s-a dat câte o pereche de bocanci și câte o
pereche de salopete (inscripționate „Electroputere”), cu plata în rate, al căror preț era destul de mic
și din care sindicatul suporta 50%.
Muncitorii respectivi se simțeau onorați că purtau o asemenea „uniformă muncitorească”.
Programul de muncă era de la 7:00 la 15:00, cu o pauză de masă, când suna fabrica, de 20 de
minute, între 11:00 – 11:20.
2
Fabrica avea o sirenă care suna așa de tare de se auzea și la Lăcrița, la peste 20 de km depărtare,
fiind unul dintre elementele după care se orientau oamenii asupra orei din cauză că aceștia nu
dețineau ceasuri.
La întoarcerea spre casă, se parcurgea același traseu ca și la sosire, descris anterior.
Parcurgând aceste drumuri, desculț, se ajunsese ca pe tălpi să aibă o piele foarte groasă și tare (o
crustă).
Alimentația.
În ceea ce privește alimentația muncitorilor din fabrică, Matei Florea a precizat că, în pauza de la
ora 11:00, când își desfăceau pachetul să mănânce, la toți vedeai cam același meniu, respectiv:
1) vara: ceapă, usturoi, castraveți, roșii, ouă fierte, brânză, mâncare la sufertaș și mămăligă;
2) iarna: ceapă, usturoi, murături, mâncare la sufertaș, mămăligă și mai rar ouă fierte, brânză,
șuncă și jumări.
La sufertaș (vas de aluminiu cu capac și cu mâner, în care se transporta mâncarea fluidă, care se
găsea la vânzare în magazine) se lua ciorbă de urzici, de dragavei, de fasole, de cartofi etc.
Pâinea și carnea nu se vedeau în meniul muncitorilor.
Dacă în perioada 1948 – 1950 în Lăcrița mai existau încă 8 – 10 bordeie și erau numai 5 – 6
salariați, după 1960 plecau dimineața din Lăcrița mai multe autobuze, cu peste 300 de salariați
navetiști în Craiova, dintre care majoritatea lucrau la Electroputere.
Întreaga comunitate trăia tot mai mult după crezul conform căruia „Avem de ales: a munci din
greu și a trăi bine sau a lenevi şi a trăi în sărăcie?!”, crez care a avut ca rezultat o dezvoltare
înfloritoare și rapidă a fiecărei familii și a localității în ansamblul său.
Cu asemenea țărani ca Matei Florea, luați de la sapă, de la coarnele plugului, desculți, cu
îmbrăcăminte insuficientă și uzată, slab alimentați și făcuți muncitori, socialismul a realizat
„Electroputere – citadelă a electrotehnicii româneşti”, cunoscută prin diversitatea, calitatea și
performanțele produselor sale, care erau exportate în peste 100 de ţări de pe toate meridianele
globului.
Capitalismul colonial, care s-a instaurat în România după evenimentele din anul 1989, a
transformat „Electroputere – citadelă a electrotehnicii româneşti” în „Electroputere – mallul unor
multinaționale”.
Pe cei circa 11.000 de muncitori existenți la Electroputere în 1989, cu o bună pregătire
profesională, capitalismul-colonial i-a lăsat pe drumuri, cea mai mare parte dintre aceștia fiind
obligați fie să se întoarcă la țară, la muncile brute, necalificate și la un nivel de trai din ce în ce mai
scăzut, fie să ia calea amară a străinătății.
În loc de concluzii:
„[…]Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi, fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii
(din poezia „Cârmacii”, de Alexandru Vlahuţă)
[1]Localitatea Lăcrița aparține de comuna Robănești, județul Dolj și se aflată la circa 20 – 25 de
kilometrii de orașul Craiova.
Note N. Grigorie Lăcrița:
1. Acest articol a fost publicat de mai multe ziare, reviste și site-uri, dintre care menționez:
https://uzpr.ro/14/12/2021/electroputere-craiova-de-la-citadela-a-electrotehnicii-romanesti-la-
mallul-unor-multinationale/
Publicat în Revistă universală de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate, nr.
4(48)/2021, pg. 107. https://iss.ucdc.ro/revista-pdf/us48.pdf
https://revistedecultura.com/wp-content/uploads/2024/05/nicolae-grigorie-lacrita-volumul-iii-
enciclopedia-scriitori-din-generatia-2000.pdf
3
A se mai vedea și: https://www.agerpres.ro/economie/2014/09/09/destinatie-romania-
electroputere-craiova-de-la-fabricarea-de-locomotive-la-spatiu-pentru-mall-11-07-02
2. Articolul a fost și este apreciat, din mai multe puncte de vedere, (și) de personalități dintre cele
mai diferite, dintre care prezint numai una în cele ce urmează.
*
Aprecieri
La articolul „Electroputere Craiova, de la «c i t a d e l ă a electrotehnicii
româneşti» la «M a l l u l unor multinaționale»”
Curea M. Ovidiu ovidiucurea@yahoo.com , Dec 11 at 5:38 PM
Pe mine de Electroputere Craiova mă leagă o amintire dureroasă.
Era prin 1993-94 și eram consilier economic la Ambasada Romaniei din Buenos Aires.
Argentinienii la acea oră aveau în exploatare pe căile lor ferate, locomotive Diesel echipate cu
motoare ALCO pe motorină.
Motoare ALCO pe motorină se făceau atunci la Electroputere Craiova, după o licență americană
cumpărată cu ani în urmă de la General Electric (GE).
După vânzarea licenței, GE a scos din producție motoarele respective, considerate depășite, și au
demontat liniile de asamblare.
Românii rămăseseră singurii producători, iar argentinienii doreau să-și renoveze întreg parcul de
locomotive Diesel.
Era vorba de un contract evaluat la multe zeci de milioane, dacă îmi aduc bine aminte, ceva în
jur de 120 de milioane.
Cum era și firesc am trimis rapid informația la Ministerul Comerțului Exterior și direct la
Electroputere Craiova.
Nu am primit nici un răspuns.
Am revenit.
Tot nimic.
Argentinienii mă întrebau de ce nu le dăm nici un răspuns.
Eu ce să le fi spus? Îi duceam cu vorba de pe o zi pe alta.
Tărăgăneala a durat mai bine de o lună și jumătate.
Între timp, nu se știe prin ce mijloace, General Electric află de dorința argentinienilor,
răscumpără de la noi licența și le trimit argentinienilor oferta de motoare ALCO.
Argentinienii încheie imediat contractul cu GE care reinstalează linia de fabricație, produc și
livrează la termen marfa contractată.
Felicitări pentru acest articol adevărat și emoționant!
Ovidiu M. Curea, fost consilier economic la Ambasada României din Argentina.
CE AU FĂCUT RUȘII DIN CHIP-URILE FURATE DIN MAȘINILE DE SPĂLAT UCRAINENE?
De Dan Diaconu – https://trenduri.blogspot.com/2025/09/ce-au-facut-rusii-din-chip-urile-furate.html
Titlul este, desigur, o glumă menită a reaminti penibilul „război fake” declanșat de serviciile de dezinformare ale Ucrainei, coordonate de Anglia și diseminate de întreaga presă și politică a Occidentului.
Scopul campaniei? Acela de a-i prezenta pe ruși ca pe niște rudimentari, subdezvoltați ajunși cumva întâmplător(și inexplicabil) în epoca noastră. Campania, desigur, a prins teribil la prostime, doar că toate aceste înșelătorii se dovedesc, în final, capcane care-i lovesc tocmai pe cei care le-au susținut întrucât, de la un moment încolo intri într-un ciclu din care nu mai poți ieși, întreg mecanismul infernal prăbușindu-se peste tine și provocându-ți daune iremediabile.
Dacă mai țineți minte, în vremea comunismului propaganda ajunsese la epuizare prin prezentarea „paradisului comunist” care avea „să se reverse peste noi”, a „epocii de aur”, creație exclusivă a „geniului Carpaților” s.a.m.d. Tot din același ciclu avem credința nemților în Al Doilea Război Mondial cu privire la „arma secretă a lui Hitler” care urma să fie scoasă la lumină pentru înfrângerea fără drept de apel a aliaților. Inclusiv cei care erau implicați în luptele de apărare de pe străzile Berlinului credeau cu toată convingerea lor că mai sunt doar câteva momente până când „noua armă” va fi scoasă la iveală.
Narațiunile false sunt folosite cu predilecție pentru păcălirea maselor, dar istoria ne demonstrează întotdeauna că doar regimurile care abordează deschis și bărăbătește realitatea sunt cele care supraviețuiesc, în timp ce mincinoșii sfârșesc iremediabil la groapa de gunoi, indiferent de justificările pe care le au pentru minciunile emise. Înainte de a trece la subiectul de azi – care-i unul științific, de-a dreptul fabulos – v-aș întreba unde credeți că ați putea citi criticile cele mai dure în ceea ce privește greșelile armatei ruse din Ucraina?
Dacă indicați ca sursă probabilă Occidentul, vă înșelați întrucât cele mai vehemente și, de cele mai multe ori, argumentate surse în acest subiect sunt … bloggerii militari ruși! De nenumărate ori, comunicatele Ministerului Apărării din Rusia includ anumite informații din teren pentru a contracara opinii scrise cu 1-2 zile înainte prin mediul de analiză militară independent din Rusia. Și-acum să ne întoarcem la chestiunea cu adevărat spectaculoasă.
Ce-ați zice dacă v-aș spune că am inventat un dispozitiv în care bagi un combustibil și scoți, după ce produci niște energie electrică, tot atâta combustibil – sau chiar mai mult! – decât ai avut inițial?
Ați spune că aberez, nu-i așa? Eu zic să vă mai gândiți și să băgați la cap o denumire: BREST-OD-300. Dar înainte de a trece mai departe să vă fac un curs scurt de fizică nucleară.
Reactoarele nucleare pentru producția de energie electrică au fost introduse prin anii 50 ai secolului trecut. Este vorba de prima generație de reactoare nucleare(1950-1970), caracterizate de un randament scăzut, o durată mică de utilizare(max 20 de ani) și o siguranță îndoielnică bazată pe proceduri, fără elemente pasive. Fiind mai mult experimentale, aceste reactoare au fost caracterizate de costuri mari de producție și lipsa unei standardizări. Acum nu mai există niciun reactor de primă generație în funcțiune.
Generația a doua(1970-1990) este reprezentată de generația comercială, având un grad mare de standardizare și o durată de viață de cel puțin 40 de ani(majoritatea fiind prelungite la 60 de ani). Principalele tehnologii sunt: PWR (Pressurized Water Reactor) – cel mai răspândit, BWR (Boiling Water Reactor), CANDU (Canada Deuterium Uranium, cu apă grea, ca cel de la Cernavodă), AGR (Advanced Gas-cooled Reactor, în UK).
Sunt mai multe probleme ale acestor reactoare: au preluat de la generația anterioară sistemele active(supape, pompe,etc) și, de asemenea, au un randament destul de redus față de potențialul tehnologiei nucleare. În plus, din exploatarea lor rezultă numeroase deșeuri nucleare al căror management este extrem de dificil. Motiv pentru care, după 1990 s-a proiectat o nouă generație menită a rezolva parțial problemele.
Generația a treia de reactoare a apărut,în principal, ca reacție la accidentul de la Cernobîl, cel care a atras atenția asupra riscurilor folosirii elementelor active în construcția reactoarelor nucleare. Accidentul de la Fukushima din 2011 a demonstrat că Cernobîlul nu a fost doar o întâmplare, riscurile generației vechi fiind ridicate. De aceea a apărut necesitatea stringentă a înlocuirii tuturor reactoarelor de generația a doua, mai ales în condițiile în care se apropiau de limita de viață.
Principalele tipuri de reactoare sunt: EPR (European Pressurized Reactor), AP1000 (SUA), VVER-1200 (Rusia) ți ABWR (Japonia). Ce promite noua generație? O durată mai mare de viață, de până la 80 de ani, sisteme pasive care permit intrarea în regim sigur fără intervenție umană sau energie electrică suplimentară, o rezistență structurală crescută (containment mai gros, rezistent la impact) etc.
Costurile de construcție sunt mai mari, dar randamentele net superioare, iar operarea e mult mai ieftină și mai sigură. Ca o caracteristică esențială avem flexibilitatea în folosirea combustibilului (inclusiv MOX – amestec uraniu/plutoniu). Rețineți această caracteristică deoarece e importantă pentru ceea ce urmează!
După 2030 este prevăzută apariția viitoarei generații de reactoare nucleare(generația a patra) cu o durată mai mare de viață, o eficiență excepțională și, cel mai important element, închiderea ciclului nuclear care permite reducerea volumului și a toxicității rezidurilor rezultate din activitatea reactorului. Aici avem de-a face cu ceea ce unii specialiști numesc „Sfântul Graal al energiei nucleare”, reușind să producă mai mult material fisionabil(Plutoniu-239/PU-239) decât e introdus în el(Uraniu-238/U-238).
Să vă explic magia.
Într-un reactor de generație nouă(denumit și reproducător/breeder) se introduce așa numitul „material fertil”, adică U-238 și, pentru fiecare atom de U-238(sau PU-239), sunt creați până la 1,2 atomi noi de PU-239. Mecanismul este posibil prin utilizarea neutronilor rapizi care, spre deosebire de cei lenți din generațiile anterioare de reactoare, sunt mult mai eficienți în capturarea lor de către U-238, realizându-se astfel transformarea în PU-239.
Acum, plutoniul recuperat prin reprocesare poate fi utilizat în două moduri:
sub formă de combustibil MOX, se reintroduce în reactoarele de generație anterioară, având ca scop nu reproducerea, ci arderea sa pentru a produce energie și a reduce stocul de plutoniu
sub formă refabricată în elemente de combustibil(împreună cu U-238) se poate reintroduce în reactoarele de generația a patra, sporind resursele de disponibile de combustibil!
Totul pare o adevărată magie.
Și-acum să revenim la BREST-OD-300. „Înapoiații de ruși” sunt liderii mondiali absoluți în ceea ce privește tehnologia reactoarelor rapide și a ciclului nuclear închis de combustibil. Scopul Rusiei este acela de a introduce reactoarele de generația a patra, de 100 de ori mai eficiente în ceea ce privește utilizarea uraniului natural!!!
Iar rușii au anunțat de mai multă vreme că au în lucru două proiecte pentru reactoarele de generația a patra:
BN-1200, un reactor rapid răcit cu sodiu
BREST-OD-300, un reactor inovativ, răcit cu plumb, construit ca parte a proiectului „Proryv” ți destinat a demonstra funcționarea ciclului închis.
Ei bine, acum vine „închiderea absolută a ciclului” întrucât Putin a devansat termenul fixat inițial pentru 2030 în ceea ce privește finalizarea proiectului BREST-OD-300, acesta fiind aproape gata, ceea ce demonstrează că Rusia este singura țară din lume care controlează „ciclul închis”, adică generația a patra de reactoare nucleare.
Ca să înțelegeți avansul tehnologic imens, ar trebui să știți că reactoarele din generațiile anterioare utilizau doar 0,7% din uraniul introdus, din proces rezultând 99,3% deșeuri nucleare greu de gestionat. Acum, ciclul închis transformă U-238 în PU-239, reutilizabil. În plus, noul reactor este capabil să ardă elemente înalt radioactive, precum cesiul și stronțiul, cele care au cauzat cele mai mari probleme de contaminare radioactivă în urma exploziilor reactoarelor de la Cernobîl și Fukushima.
Acum câteva detalii tehnice privind reactorul rușilor. În primul rând trebuie înțeles că reactorul este proiectat pentru o rată de reproducere de 1,05, cumva la echilibru, pentru a demonstra funcționalitatea ciclului închis. Ceea ce e remarcabil este că au fost depășite câteva provocări tehnice esențiale. De exemplu, reactorul este răcit cu plumb, al cărui punct de topire este 327 °C.
De-aici rezultă două probleme spinoase care au fost rezolvate. Pe de o parte plumbul topit este un material deosebit de coroziv, ceea ce a făcut necesară utilizarea unor materiale novatoare în învelișuri, structuri și schimbătoare de căldură. Însă circuitul plumbului a trebuit proiectat cu deosebită atenție pentru a preveni înghețarea acestuia și blocarea circuitului de răcire.
De asemenea, standardele în ceea ce privește combustibilii și linia de reprocesare au fost proiectate practic de la zero, căutându-se stabilirea lor la niveluri cât mai stricte astfel încât siguranța să nu fie pusă în discuție.
Cu noua dezvoltare Rusia rupe efectiv gura târgului, dar oferă și o perspectivă extrem de promițătoare „lumii BRICS”, prin realizarea de tehnologii care presupun o producție ieftină, sigură și îndestulătoare de energie electrică la prețuri derizorii! Nu mai vorbim de faptul că generația a patra promite designuri universale, putând fi utilizată inclusiv în spațiul cosmic, ceea ce aduce, din nou, perspective nelimitate.
Revenind la titlu, pare că rușii au reușit o chestie fabuloasă prin intermediul chip-urilor furate din mașinile de spălat ucrainene, element identificat „la milimetru” de Ursula von der Leyen. Ceea ce totuși nu spune Ursula este cum de-au reușit rușii chestia asta în detrimentul occidentalilor care, după cum bine știm, sunt producători în integralitate ai acelor mașini de spălat.
Oare nu s-or fi gândit să bage deșeurile nucleare „la centrifugă” în mașinile ălea de spălat și să le învârtă până sar neutronii(rapizi) din ele?
E o direcție de cercetare, doar au chip-urile! :)