Nicholas DIMA / Fără închisoare, aş fi fost nimic
Neculai Popa în dialog cu Flori Bălănescu, Fără închisoare, aș fi fost
nimic, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016, 354 pp.
Fără închisoare, aș fi fost nimic este titlul incitant al cărțiidialog
dintre Neculai Popa, care a executat 14 ani de închisoare, și
Flori Bălănescu, o scriitoare contemporană competentă și obiectivă.
Am studiat cartea cu atenție, pentru că Neculai Popa îmi este prieten,
pentru că ne aflăm pe aceeași baricadă și pentru că până la un punct
mă identific cu el. Amândoi am intrat în închisoare înainte de a împlini
vârsta de 20 de ani; am trecut prin aceleași închisori; ne-am adăpat de
la aceleași poezii și am întâlnit unele dintre aceleași figuri luminoase
pe care amândoi ni le amintim cu drag. Mă gândesc, de exemplu, la
Florea Șanta, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui și unul dintre
mentorii mei la Aiud; la Marcel Petrișor și Demostene Andronescu,
care au fost în lot cu fratele meu, Ion; la Părintele Calciu și la mulți,
mulți alții cu care am stat în închisoare ori pe care i-am cunoscut
ulterior în țară și în America. Și totuși, destinele noastre s-au încrucișat
mulți ani mai târziu în Statele Unite, când după decembrie 1989 am
început să ne coordonăm activitățile românești.
Cartea în sine, un dialog între autorul celor 14 ani de
închisoare și interlocutoare, se desfășoară pe două paliere; amintirile
colegului Popa și comentariile doamnei Bălănescu. Și, prin abordarea
onestă și directă a subiectelor, amândoi dau dovadă de curaj și
de simțul răspunderii față de cititor și față de posteritate. Când am
publicat cartea Amintiri din închisoare în Canada, în 1974, erau puține
cărți despre universul penitenciarelor comuniste. De atunci și până azi,
au apărut însă sute de cărți pe această temă și cei interesați își pot face
o imagine clară a acelei perioade de martiriu. În acest sens, de multe
ori m-am gândit că cineva va trebui să facă o sinteză a mărturiilor și să
scrie o carte care să rămână în istorie. Prin comentariile sale, doamna
Bălănescu se apropie de acest obiectiv. Cine se va încumeta la un
asemenea subiect va trebui să aibă însă curajul să abordeze detașat și
obiectiv câteva probleme spinoase. Mă refer la problema legionară, la
raportul dintre ortodocși și catolici, la rolul unor evrei în promovarea
ideilor marxiste și aplicarea comunismului în România.
Firul călăuzitor în jurul căruia este construită întreaga
mărturie este epopeea vieții tânărului Neculai Popa, care la vârsta de
19 ani, adolescent fără idei politice, ajunge la Viena cu vasul pe care
lucra ca marinar și rămâne scurt timp în Austria. Aici intră în contact cu
un grup de refugiați români și, dorind să lupte împotriva comuniștilor,
acceptă să se înapoieze în țară și să culeagă informații pe care să le
transmită în Occident. De aici apar complicațiile. Tânărul Popa nu
avea nici experiența și nici pregătirea necesare pentru importanta
misiune pe care o acceptase. În plus, serviciile secrete occidentale
erau penetrate și venirea în țară a presupușilor spioni era dinainte
cunoscută și așteptată de Securitate. Și problemele nu se opresc aici.
Interlocutoarea martorului crede că America a făcut de fapt un joc
comun cu Moscova pentru a justifica împărțirea Europei în sfere de
influență și pentru a menține lumea într-o stare de încordare și de false
speranțe. Ideea că Vin americanii, pe care o cunosc toți cei care am
trăit sub comunism, este pusă sub un mare semn de întrebare.
Într-una din cărțile mele mi-am pus și eu aceeași problemă.
Nu cumva întreaga perioadă a Războiului Rece a fost un joc al marilor
puteri? Dacă așa stau lucrurile, atunci scopul ocupării Europei de
Est de către sovietici a fost să distrugă naționalismul popoarelor
subjugate. Și scopul cooptării regiunii în Uniunea Europeană și NATO
este să distrugă credința în Dumnezeu și să anihileze creștinismul. Îmi
aduc aminte afirmația cinică a inginerului Biber din fabrica închisorii
Aiud, Biber fiind membru civil al administrației. Voi îi așteptați pe
americani, dar când vor veni, tot pe noi o să ne ajute! Era prin vara
anului 1957. Mulți deținuți se întrebau mirați de ce a spus Biber acest
lucru? Era oare o nouă manevră a Securității? Și îmi mai amintesc
un alt episod despre care se vorbea pe la începutul anilor 1950. Se
spune că într-un vagon de tren din țară câțiva pasageri vorbeau despre
venirea americanilor. În vagon era însă și un ofițer rus îmbrăcat
civil care vorbea românește. Ascultându-i, acesta le-ar fi spus: Voi îi
așteptați pe americani! Așa i-am așteptat și noi pe englezi și francezi,
dar n-au venit niciodată! În anii din urmă au venit americanii, dar
pentru cine au venit?
Revenind la subiectul cărții, tânărul Popa este arestat imediat
la intrarea în țară și predat prompt Securității. Urmează anchete
inumane, schingiuri sălbatice, bătăi până la spargerea capului și
scoaterea dinților, sudalme, turnătorii, înfometare, precum și câteva
încercări de a-l racola ca informator. În final, e condamnat la 25 de ani
de muncă silnică, dar se bucură pentru că se temea că va fi condamnat
la moarte. Românii pregătiți în Austria pentru diferite misiuni și
parașutați în țară au fost condamnați la moarte și executați la Jilava!
Calvarul îndurat de mărturisitor a durat aproape 14 ani.
Suferințele deținuților politici sunt cunoscute de-acuma din lecturarea
altor cărți despre universul penitenciar. În detenție, tânărul nostru cu
tinerețea furată îndură nenumărate pedepse, suferă ca un martir, se
comportă ca un erou, își pune probleme existențiale și în cele din urmă
își găsește liniștea sufletească în dragostea de țară și în credința în
Dumnezeu! Aici se deschid însă două subiecte deosebit de delicate.
Tânărul Popa îi cunoaște în detenție pe legionari, admiră atitudinea și
curajul unora dintre ei, care-i devin modele de supraviețuire morală
în condiții de claustrare. Tot aici cunoaște mai mulți prelați grecocatolici,
le admiră amplele cunoștințe și comportarea, devenind el
însuși greco-catolic. Închisoarea l-a transformat pe copilul Neculai în
omul matur Popa. De aici afirmația sa chintesențială: Fără închisoare,
aș fi fost nimic! În ciuda acestor prefaceri interioare, Neculai Popa a
rămas însă în primul rând român și de-a lungul întregii sale vieți el
și-a ajutat frații ortodocși din țară și, mai ales, din Basarabia. Și face
acest lucru cu toată dăruirea și în aceste zile. Așa cum îl cunosc, el va
continua să-și facă misiunea pe care și-a asumat-o singur până în clipa
când va închide ochii.
În analizele sale, Flori Bălănescu oferă cititorilor multe
elemente noi sau mai puțin cunoscute. Ea a cercetat arhivele Securității
și nu numai, a văzut vechi publicații comuniste, a discutat cu foști
deținuți politici și a pus în context istoric experiența mărturisitorului.
Regăsim în cercetările sale amănunte despre vigilența continuă a
aparatului represiv, despre zelul Securității, despre organele superioare
de partid care hotărau sentințele judecătorești în locul justiției, despre
viața mizeră de zi cu zi a cetățenilor… În tot acest timp, Partidul
și Securitatea aminteau permanent oamenilor himerele luptei de
clasă și ale agresorului anglo-american. Propaganda, defăimarea,
diabolizarea trecutului au fost esențiale comuniștilor pentru a-și
justifica politica și acțiunile, de a procura o legitimitate pe cât de falsă,
pe atât de criminală (p. 22). Propaganda și represiunea au mers mână
în mână. Toate acestea sunt lucruri în general cunoscute, dar puse în
contextul soartei unei persoane reale ele capătă noi semnificații și te
pun pe gânduri. Înțelegi mai bine din context nu numai că regimul a
curmat mii și mii de destine și a ucis elitele țării, dar că scopul real
al guvernanților a fost să mutileze națiunea. De altfel, cercetătoarea
scrie în mod judicios la pagina 56 că în România așa-zisa defascizare
a însemnat altceva: Românii au fost deculturalizați, decapitați (…),
lăsați fără coloana vertebrală, reeducați la scară națională.
Și totuși, Neculai Popa a fost ocrotit de mâna lui Dumnezeu.
El a fost pus în libertate în 1964, fără să fi trecut prin cumplitele zise
reeducări de la Pitești, Gherla sau Aiud. În mod înțelept, el recunoaște
acest lucru, afirmând: Eu n-am trecut prin iadul celor care au trecut
prin Pitești, n-am trecut mai târziu prin Aiud, nu știu cum m-aș fi
purtat (pp. 259-260). De aceea, el nu condamnă niciodată un deținut
care a trecut prin acele iaduri…
La scurt timp după eliberare, Neculai Popa a întâlnit o femeie
trimisă parcă de destin să-i completeze viața mutilată și cu care
a întemeiat un cămin creștinesc cu șase copii și 18 nepoți. În 1979
familiei Popa i s-a permis să plece în America, unde de atunci și până
acum a avut neîntrerupt o activitate fără egal: demonstrații de stradă
pentru libertate în România, ajutoare pentru țară și pentru Basarabia,
ctitorii creștine, refacerea cimitirului militar românesc de la Țiganca,
burse studențești și nenumărate alte ajutoare financiare. Domnul Popa
este motorul acțiunilor de bine, spune o beneficiară (p. 284), iar o
ziaristă din Chișinău: El a dăruit fără a cere ceva în schimb (p. 287).
Aceasta este cea mai bună definiție pentru conaționalul nostru care
trăiește cu trupul în America și cu sufletul în România. Un om modest
cu o inimă de aur, un om care a iubit adevărul și neamul românesc
și care a dăruit permanent fără să ceară nimic. Personal, prin citirea
cărții, am retrăit suferințele de altădată, dar m-am și regăsit în pacea
sufletească a lui Neculai Popa.
Prof. Nicholas Dima
22 Ianuarie 2017

*

Text preluat din revista Confesiuni, nr 39, din Februarie 2017