CD
963 aprobate
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
REORIENTAREA
De CD
Marea Resetare este o demonstrație deschisă a dinamicii puterii cu care mulți dintre strămoșii noștri s-au confruntat de secole.
Pentru o vreme, cetățenii țărilor dezvoltate, au avut noroc, deoarece modelul economic care a fost util celor mai puternici indivizi din lume a funcționat și pentru ei — dar acum nu mai functioneaza!
Cand se traieste intr-o perioada de buna convietuire si bunastare, oamenii devin mai permisivi, un fel de generozitate gratuita care lasa loc unor schimbari radicale de structura psihica care actioneaza asupra moralitatii cu intarziere.
Aici ar fi trebuit sa intervina Morala, caci principiile ei trebuie respectate indiferent in ce perioada ne aflam, si cu atat mai mult atunci cand lumea este mai relaxata si mai permisibila, Morala trebuie sa ne mentina intransigenti.
Ceea ce ni se intampla si ne zguduie sunt consecintele tardive ale permisivitatii noastre neglijente, provocate de schimbari ne amendate de principiile morale, care au fost inlaturate si ele ca incommode sa faca loc Schimbarii subtile si parsive.
Această dinamică pare să existe în fiecare cultură, în fiecare ciclu evolutional și distruge si lucruri bune de fiecare dată!
Insa trezirea si revelatia au inceput sa apara la publicul general, mai vizibil dupa criza pandemica si in pragul inspaimantator al “Crizei Totale”, caci ceea ce urmeaza este o criza complexa, definitiva si totala a lumii occidentale, a culturii si civilizatiei pe care le-am crezut solide si de nezdruncinat.
Am inceput acum sa constatam, cam tarziu, lipsa Moralei, desi conduita etica lipsea de mult din manuale si din viata de zi cu zi.
Criza culturala, negarea culturala este poate cel mai demoralizator factor, caci lipsa jaloanelor valorice stabilite de eroii legendelor si miturilor noastre ne fac rataciti in lumea pierduta in umilinta, injosirii si ticalosii. Lipsa culturii si a Farului sau calauzitor, Morala face ca totul sa fie si mai greu de trecut si depasit.
Inlaturarea Moralei din viata noastra liberala este inceputa cu desacralizarea valorilor morale si scoaterea din vocabularul zilnic al cuvintelor ce amintesc de valorile morale. Cine mai vorbeste astazi despre loialitate, responsabilitate sau onestitate ca despre calitati necesare si obligatorii in caracterul unui om adevarat?
Intoarcerea spre moralitate, spre cultura si civilizatie nu se poate face pana cand nu ne rectificam perceptiile si conceptiile ce ne-au fost impuse de “stiintifici” pentru a vedea lumea prin prisma lor in folosul intereselor lor.
Socul revelatiei poate fi puternic dar nu trebuie sa ne descumpaneasca, cu multa prudenta si scepticism stiintific sau empirism putem sa ne acordan noilor teorii, mai corecte, mai umane si mai aproate de realitatea concreta si spirituala.
Empirismul subliniază rolul experienței și evidenței, în special experiența senzorială, în formarea ideilor, el pune accentul pe dovezi, mai ales așa cum au fost descoperite în experimente. Este o parte fundamentală a metodei științifice ca toate ipotezele și teoriile să fie testate în raport cu observațiile lumii naturale, mai degrabă decât să se bazeze doar pe raționament a priori, intuiție sau revelație.
Se apropie sfârșitul „științei penuriei” si al epocii cosmologice Big Bang?
Se pare din ce în ce mai mult că lumea noastră este modelată de idei și intenții care au un angajament pseudo-religios de a limita și de a reduce activitatea umană pe pământ.
Conceptele de „entropie”, „homeostazie”, „echilibru natural” și „limite ale creșterii” modelează multe dintre contururile tuturor discuțiilor permise despre politica ecologică, economică și culturală printre cei blocați în „ordinea bazată pe reguli”, transatlantică.
De unde vine această tristă si descurajanta „știință a gestionării deficitului”?
Cu siguranță nu a fost întotdeauna așa.
Generațiile anterioare au creat abundență prin investiții în infrastructură pe scară largă și descoperiri de ultimă oră care nu numai că au îmbunătățit condițiile de viață ale oamenilor și au crescut puterile productive industriale ale națiunilor, ci chiar au crescut abundența biosferei în sine, așa cum găsim în astfel de foste zone deșertice din California, care au fost transformate în zone agricole luxuriante prin proiecte precum New Deal și proiectele de apă din anii 1960.
Dar ni se spune că acele vremuri au trecut de mult, iar lideri anti-malthusieni precum FDR, Enrico Mattei, Charles de Gaulle și JFK au dispărut din peisajul politic al societăților occidentale.
După 1971, investițiile în infrastructură la scară largă au fost confiscate împreună cu programele de știință a accidentelor care ne-au definit progresele anterioare, cum că finanțarea NASA s-a prăbușit de la 4,5% din PIB în 1966 la mai puțin de 1% în 1976
Cercetarea fuziunii s-a micșorat, pe măsură ce toate cercetările privind descoperirile de generație următoare în știință au fost afectate de-a lungul anilor 1970, rezultând în zicala demoralizată „fuziunea este întotdeauna la 30 de ani distanță”, care a devenit un truism cinic.
Odată cu preluarea malthusiană a guvernelor transatlantice, lumea a fost răsturnată încet pe dos și un fost sistem economic industrial viabil a fost transformat într-un cult al consumatorului post-industrial a cărui creștere a fost definită din ce în ce mai mult în termeni monetari pur speculativi, lipsiți de orice măsură reală a valoarii sau PIBului.
Și așa că acum, ne aflăm prinși într-o cutie de resurse care se micșorează și rate crescute de deficit în toate domeniile care susțin direct viața: energia, sănătatea, agricultura. Chiar dacă descoperirile tehnologice de următoarea generație în toate domeniile nu ar fi fost sabotate, caci au fost, atunci chiar și tehnologiile și resursele existente, dacă organizate și utilizate corect, așa cum face noua alianță multipolară, ar putea elimina foamea și dorința pentru cei 7,7 miliarde de suflete existente pe pământ, cu relativă uşurinţă.
Suntem in imposibilitatea de a hrani cca. 2 bilioane de flamanzi ai planetei pentru ca nu se mai satura o elita financiara minoritara tribalnica.
Cu toate acestea, nu vrem să fim doar mulțumiți să rezolvăm erorile de gândire care ne-au adus în criza absurdă a deficitului de astăzi, ci vrem să ne asigurăm că astfel de erori nu vor fi niciodată readuse în viitor.
Ca atare, a fost oportun să ieșim deocamdată din domeniul geopoliticii și să apreciem ideile științifice mai subtile care modelează fizica teoriei standard, care, la rândul lor, influențează gândirea atât a științei economice, cât și a științei ecologice și politice în moduri profunde, deoarece toate cele trei „practice”. ” domeniile își derivă legitimitatea din conceptele științei care sunt la rândul lor influențate de teorii care se extind în cele mai mari domenii ale existenței și cele mai mici domenii ale fizicii subatomice.
Telescopul James Webb de la NASA amenință cosmologia Big Bang
În iunie 2022, telescopul James Webb de la NASA și-a început activitatea de scanare a cosmosului cu o lentilă in infraroșu de mare putere, oferind o măsură de claritate și definiție atât imaginilor din spațiul profund, cât și din mediul înconjurător din sistemul solar, spre deosebire de orice s-a văzut până acum.
Cu toate acestea, odată cu noi imagini profund pătrunzătoare ale celor mai îndepărtate zone ale cosmosului fotografiate vreodată, au început să apară probleme care amenință întregul edificiu al turnului de fildeș deja fragil și autocontradictoriu al Cosmologiei Standard Model.
Imaginile galaxiilor din spațiul profund, care ar trebui să fie puține la număr și subdezvoltate ca formă, se dovedesc a fi atât de vechi, conform regulilor fizicii actuale care interpretează deplasarea la roșu ca o măsură a distanței și vitezei dintr-un punct de observație, încât curentele calculele ce sunt determinante, că trebuie să fi existat cu mult înainte de presupusa dată de 13,77 miliarde de ani, despre care fizicienii au fost de acord că universul s-a „născut” din nimic sub forma Big Bang-ului – Marelui Pocnet.
Renumitul fizician Eric Lerner, autorul best seller-ului din 1992 „The Big Bang Never Happened” – “Marele Pocnet nu s-a intamplt vreo data”, a spus asta despre criză și despre lucrări științifice recent publicate care recunosc criza din fizică:
„Deoarece acea ipoteză, teoria Big-Bang-ului a fost susținută de zeci de ani ca adevăr incontestabil de marea majoritate a teoreticienilor cosmologici, noile date îi fac pe acești teoreticieni să intre în panică.”
„În acest moment, mă trezesc stors, treaz la trei dimineața”, spune Alison Kirkpatrick, astronom la Universitatea din Kansas din Lawrence, „și mă tot ntreb dacă tot ce am făcut este greșit”.
Este necesar a se discuta dovezile suplimentare pentru erorile care stau la baza cosmologiei Big Bang, discutie care sperăm să elibereze lumea noastră plină de anumite dogme otrăvitoare care au ținut comunitatea științifică ca într-o cutie ermetica mult prea mult timp.
Acest exercițiu ne va aduce la o apreciere a unor descoperiri majore suprimate în embriologie, științe ale vieții și cosmologie în timpul secolelor al XIX-lea și al XX-lea și ne va face să întâlnim anumiți oameni de știință cu nume precum Halton Arp, Alexander Gurwitsch, Hans Driesch și Fritz Popp. Aceste nume ar trebui să fie cunoscute în toată lumea largă, datorită naturii profunde a descoperirilor lor în fundamentele creative ale vieții. Cu toate acestea aceste nume au rămas în obscuritate.
Cine a fost Halton Arp?
Halton Arp (1927-2013), rămâne unul dintre pionierii astrofizicii moderne a cărei activitate de observație în timpul anilor 1960 a format piatra de bază pentru o mare parte a cosmologiei descriptive de astăzi. În 1966, Arp a publicat o carte incredibilă numită „Atlasul galaxiilor deosebite” care a catalogat sute de cazuri de observații anormale care au rupt lanțurile „cosmologiei teoriei standard”, care a blocat rapid cercetările științifice de masă.
Pentru această lucrare și pentru deceniile de progrese ale acestor perspective, Arp nu a fost niciodată iertat, în timp ce scrierile sale nu au mai fost publicate sau revizuite, fiind forțat să părăsească în cele din urmă S.U.A. În 1983 s-a alăturat personalului Institutului Max Planck pentru Astrofizică din Germania. A murit la Munchen, Germania, pe 28 decembrie 2013.
Chiar dacă a recrutat o mulțime fidelă de studenți și cercetători la nivel internațional, munca sa, care elimină total bazele cosmologiei Big Bang și implicit a teoriei absurde “Heat Death” – “Caldura Mortii” rămâne inaccesibilă pentru majoritatea studenților la fizică și cetățenilor deopotrivă.
Ce a descoperit Arp?
În deceniile sale de muncă fructuoasă, Arp a abordat vindecarea lui Ahile, a cosmologiei Big Bang, demonstrând că quasarii, cele mai îndepărtate și, prin urmare, cele mai vechi obiecte vizibile de pe pământ, nu eliberează in deplasările lor extrem de mari emisii la roșu din cauza efectului Doppler dupa cum teoreticienii principali vor să creadă, ci conțin de fapt o formă de „deplasare spre roșu intrinsecă” care indică vârsta lor fragedă ca „răsaduri galactice” sau embrioni care s-au născut doar recent din galaxii părinte mai mature din vecinătatea lor.
S-a descoperit că aceste galaxii părinte prezintă deplasări spre roșu de o magnitudine mult mai mică, indicând vârsta și faza lor de evoluție mai mult decât să servească ca orice formă de indicație a recesiunii sau vitezei din punctul de observație, așa cum se crede în mod obișnuit.
În cazul quasarurilor, deplasarea lor spre roșu este deosebit de importantă, deoarece intensitatea lor extremă implică o distanță maximă față de noi, punându-i la presupusa „margine” a universului, dincolo de care se presupune că există un vast nimic(!).
Această distanță presupusă creează o anumită „condiție de limită” în jurul căreia sunt stabilite toate celelalte metrici ale timpului, relațiile și distanțele tuturor celorlalte obiecte vizibile.
Impunerea acestei limitări, mărginite, într-un univers potențial nemărginit, infinit, le-a dat cosmologilor Big Bang aroganța de a afirma în termeni absoluti că universul nostru are cu siguranță 13,77 miliarde de ani. ~ “Cea mai veche lumină supraviețuitoare dezvăluie adevărata vârstă a universului”, Rafi Letzter – LiveScience, 17 iulie 2020
Înainte ca universul să explodeze pe scenă sub forma Big Bang-ului dintr-o singularitate infinit de densă și mică care conținea toată energia existentă acum, acești fizicieni insistă că tot ceea ce exista a fost la inceput o întindere a neantului etern și așa vom fi acest nimic din nou, asa cum suntem destinați să revenim în cele din urmă încă o dată.
Tot ceea ce „înainte” luminii de acum 13,77 miliarde de ani și „în afara” granițelor limitate presupuse a exista este esențial un ocean de nimic extins infinit(!).
Aceste modele de Big Bang au stabilit, de asemenea, cu certitudine că în doar 4,5 miliarde de ani galaxia Andromeda mutată în albastru din apropierea galaxiei Căii Lactee se va ciocni în noi provocând distrugeri de neimaginat. ~ “Știm în sfârșit când Calea Lactee se va prăbuși în galaxia Andromeda”, Mike Wall, Space.com, 8 februarie 2019
În lucrarea sa, Arp cataloghează sute de exemple de galaxii care prezintă deplasări in roșu extrem de diferite, ceea ce ar sugera distanțele incredibile de sute sau chiar mii de ani lumină de separare una de cealaltă și totuși care sunt delimitate în mod constant de filamente materiale care emit energie electromagnetică din tot spectrul.
În anii săi de cercetare, Arp a acumulat o gamă vastă de quasari care tindeau să se găsească în apropierea galaxiilor părinte, fie în filamentele care leagă galaxiile, fie în fluxurile cu jet emise polar pe axa galaxiilor Seyfert.
Rețineți că cele mai multe galaxii prezintă o anumită formă de fluxuri cu jet vizibile în diferite părți ale spectrului electromagnetic, care creează, de asemenea, mari probleme cosmologilor Big Bang care doresc să susțină că galaxiile sunt ținute „împreună” printr-o combinație de găuri negre puternice în interior și o gamă largă de „materie întunecată” și „energie întunecată” împingând toate lucrurile împreună.
Cazul galaxiei Centaurus A Radio, care prezintă filtre ale altor părți ale spectrului este util pentru a prezenta ideea. Faptul că la aceste fluxuri cu jet, inclusiv la micii quasari, sunt create emisii vaste de energie nouă, nu trebuie privit ca fiind surprinzător. Galaxiile din apropiere, atât cu emisii radio puternice, cât și cu morfologii deosebite, în special M87 și Centaurus A, susțin ipoteza lui Arp.
Aceste anomalii au demonstrat mai multe adevăruri revoluționare:
1.Că quasarii cu deplasare spre roșu nu ar putea exista la „marginea universului nostru”, așa cum sugerează oamenii de știință, ci mai degrabă trebuie să existe în imediata apropiere a galaxiei părinte care i-a născut
2. Că, printre miile de quasari documentați, șirul continuu așteptat de diferite deplasări către roșu pe care s-ar aștepta să le găsească într-un univers guvernat de intamplare nu a fost găsit nicăieri.
Mai degrabă, doar o mână de frecvențe ordonate armonic se deplasează de la frecvențe mai înalte (mai tinere) la frecvențe inferioare (mai vechi) într-un mod discret. ACEST CARACTER ARMONIC IMPLICĂ O STARE ORGANIZATĂ A UNIVERSULUI CARE FAVORIZEAZĂ ORDINEA ÎN DETRIMENTUL HAOSULUI și, de asemenea, faze specifice ale evoluției quasarului către maturitate, pe măsură ce părțile sale se diferențiază și câmpul spațiu-timp al sistemului se maturizează în consecință.
Deplasările spre roșu găsite printre quasari nu apar la niciun interval randomizat, dar tind să apară la periodicități cuantificate specifice, ceea ce implică o armonie mai mare încă de cea descoperita si numita de Arp „oscilații armonice”. Aceste periodicități sunt: 0,3, 0,6, 0,96, 1,41 și 1,96, pe care fizicianul Ray Gallucci a descoperit că se corelează direct cu ratele de scădere a densității quasarilor în călătoria lor transformatoare spre a deveni galaxii.
3. Că, deoarece proprietățile deplasării spre roșu erau „intrinseci” galaxiilor respective și exprimau o semnătură a ratei de maturizare a respectivelor galaxii, UN PROCES DE VIAȚĂ CREATIVĂ MAI DEGRABĂ DECÂT MOARTEA ȘI DEZINTEGRAREA ORGANIZEAZĂ ÎN MOD FUNDAMENTAL UNIVERSUL NOSTRU!
Descriind acest proces în 2009, Arp a scris:
„Atunci când însoțitorii asemănătoari quasarului sunt asociați cu o galaxie părinte, ei tind să fie mai mici, cu o luminozitate mai mare a suprafeței și să arate activitatea liniei de emisie. În quasari, energiile mari sunt împachetate în volume inițiale absurd de mici. Pe măsură ce evoluează, nu au unde să meargă decât pentru a străluci, pentru a fi galaxii și pentru a reduce deplasările intrinseci către roșu cu timpul. Totuși, punctul important este că excesul de însoțitori a deplasării spre roșu este în proces de evoluție în galaxii mai „normale” și este valoarea numerică a deplasărilor spre roșu în sine evoluând treptat în valori mai mici”. ~ Halton Arp, C. Fulton, D. Carosati, Intrinsic Redshifts in Quasars and Galaxies, 2009
Când tratăm cu seriozitate faptele descoperite de Arp, ne confruntăm cu realitatea fericită că dovezile nu indică o moarte de căldură “Death Heat”, ca concluzie abisală finală a universului nostru dominat de moarte, ci mai degrabă un univers caracterizat de viață, creativitate și evoluție îndreptată în sus. !
Acesta este un univers care are mai multe în comun cu principiile embriologiei în sistem deschis decât cu procesele fără viață ale sistemului închis care au caracterizat un motor sau „teoria gazelor” randomizată și a doua lege a termodinamicii – entropia, care stă la baza logicii statistice a Big-Bang-ului. cosmologic.
O privire nouă asupra embriologiei
Așa cum astronomii au început să descopere geometriile fascinante ale galaxiilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, au fost făcute descoperiri paralele pe microcosmos cu noi perspective asupra mecanismelor care definesc creșterea materiei vii.
Embriologia a fost un domeniu relativ nou, deoarece două școli de gândire opuse au început să se ciocnească în Europa. O școală cunoscută sub numele de vitalism și-a găsit campionul sub forma marelui epigenezist Hans Driesch (1867-1941), cealaltă a fost numită școala mecanicistă/preformistă condusă de figura lui Wilhelm Roux (1850-1924).
Ambele școli au fost fascinate de direcționalitatea și designul evident exprimate prin desfășurarea unui organism dintr-o singură celulă fertilizată până la a deveni un organism complet format.
În domeniul embriologiei, era mai evident decât orice alt domeniu că aleatorietatea, haosul și întâmplarea nu au jucat niciun rol în acest proces complex, dar armonic de creștere, multiplicare și diferențiere a celulelor de-a lungul existenței unui embrion.
Ce mecanisme au determinat modul în care părțile s-ar desfășura în timp pe măsură ce embrionul creștea?
O întrebare elementară în acest timp a fost: părțile defineau întregul sau întregul defineau părțile?
Cum am putea ști în ce moment soarta celulei nediferențiate devine pecetluită de destinul ei?
Școala mecanicistă a lui Roux a presupus că se poate ști doar ce ar face o celulă un „moment” înainte sau după ce o observăm, dar că calea era considerată în general de necunoscut dincolo de acest punct.
Pe de altă parte, școala vitalistă a lui Driesch presupunea că numai „faza finală” a unui embrion poate fi cunoscută, dar nimic din schimbările individuale ale acestuia.
Pentru a-și dovedi cazul, Roux a început prin arderea uneia dintre cele două celule care alcătuiesc un zigot de broască, ceea ce a dus la formarea unei jumătăți de broaște. Acest experiment incredibil a implicat, desigur, că toate informațiile care determină soarta tuturor fazelor ulterioare ale evoluției embrionare au fost conținute în fiecare dintre aceste două celule originale.
Dacă Driesch ar fi avut dreptate, atunci acea celulă ar fi trebuit să crească într-o broască plină. În timp ce acest lucru a părut la început a fi un „câștig” pentru școala mecanică, nu a fost pentru mult timp, deoarece Driesch a formulat un nou experiment prin care în loc să omoare una dintre cele două celule ale zigotului broaștei, a folosit un arici de mare cu patru cellule iar embrionul tăiat în jumătate, ceea ce nu a dus la două jumătăți de organisme așa cum se așteptau Roux și mecanicii, ci mai degrabă doi arici de mare complet formați!
În timp ce aceste experimente au contribuit mult la răspunsul la unele întrebări fundamentale despre mecanismul creșterii creative, multe alte întrebări au rămas fără răspuns și au necesitat încă câteva decenii pentru ca o nouă generație de oameni de știință să abordeze problema cu o perspectivă nouă.
Unul dintre cei mai proeminenți dintre acești oameni de știință este un naturalist ucrainean strălucit pe nume Alexander Gurwitsch.
Gurwitsch urcă pe scenă
În loc să se alăture pur și simplu de vitaliști sau mecanicisti, Gurwitsch a luat ce e mai bun din ambele școli și a adăugat ceva în plus punând întrebarea „cum comunică și armonizează celulele comportamentul într-un singur sistem unificator”?
Având în vedere că copilul uman mediu cuprinde aproximativ 10 trilioane de celule din care 10 milioane mor și se nasc cu fiecare secundă care trece, și având în vedere că fiecare celulă are în ea peste un milion de acțiuni moleculare/secundă, nu este decât un miracol că aceste trilioane de celule pot comunica și armoniza unul cu celălalt, cu atât mai puțin să „decidă” când o celulă nediferențiată ar trebui să preia o funcție precum celula hepatică, celula cerebrală, celula cardiacă etc., care îi va defini „destinul”.
Gurwitsch și-a dat seama că vasta intercomunicare a celulelor nu poate fi explicată prin simpla activitate moleculară sau mișcarea enzimelor dintr-un loc în altul al corpului. Mai trebuia să se întâmple ceva.
Dar ce?
În perioada de dezvoltare creativă bogată a anilor 1920, Gurwitsch și-a configurat faimosul „experiment cu rădăcină de ceapă”, care presupunea pur și simplu două rădăcini de ceapă într-o configurație perpendiculară.
În timp ce o rădăcină de ceapă a crescut în jos, cealaltă a fost determinată să crească spre ea. Când tulpinile au intrat în apropiere, a fost indusă o rată de creștere cu 30% crescută în prima tulpină de ceapă și acum era evident că rata mare de mitoze ale celulelor tinere care apar la vârful tulpinii a fost însoțită de o anumită formă de emisie de energie invizibilă inducând ritmul crescut de creștere, dar care era natura ei? Ce fel de energie a fost admisă de la o tulpină la alta?
Pentru a răspunde la următoarea întrebare, Gurwitsch a testat diferite cuarțuri care au blocat toată emisia, cu excepția emisiei ultraviolete, a spectrului electromagnetic și a descoperit că creșterea crescută a celulelor a avut loc numai atunci când luminii UV i sa permis să se transmită.
Chiar dacă nicio instrumentare nu va fi inventată timp de încă 30 de ani suficient de sensibilă pentru a capta aceste emisii ultra slabe de fotoni UV, experimentul elegant al lui Gurwitsch a demonstrat ce fel de proprietăți electromagnetice determinau armonizarea țesuturilor vii!
Gurwitsch a numit acest fenomen recent descoperit „radiație mitogenetică”, cu această idee a creat câteva noi câmpuri interconectate de
1) morfologie moleculară,
2) morfologie celulară și
3) morfologie organismică, care au cuprins toate conceptul de „câmp biogenic” al lui Gurwitsch.
În ciuda unei operațiuni intensive de contra conduse de Fundația Rockefeller, care a încercat să-l discrediteze pe Gurwitsch științific, A. Hollaender, care și-a greșit intenționat experimentele producând rezultate negative, mici rețele de oameni de știință dedicați au continuat totusi această lucrare valoroasă. Descriind vizita sa la Hollaender alături de Fritz Popp în 1985, eminentul matematician Jonathan Tennenbaum a scris: „Hollaender a recunoscut pana la urma că a fost trimis de Fundația Rockefeller în Rusia cu unicul scop de a „investiga” Gurwitsch și laboratorul său, producând povestea că tehnica experimentală a lui Gurwitsch ar fi fost „nascocită”, iar rezultatele sale „nefiabile”. Ulterior, Hollaender a realizat și publicat în 1937 propria sa serie de experimente false, spunand că a eșuat să descopere vreo dovadă a radiației lui Gurwitsch. Confruntat insa cu măsurătorile detaliate ale radiației mitogenetice ale lui Popp, folosind instrumente fotomultiplicatoare moderne, Hollaender a recunoscut, fără să clipească, că „bănuise întotdeauna că Gurwitsch avea dreptate”. ~ “21st Century Science and Technology”, iarna 1998-99 „Despre soarta muncii lui Gurwitsch”
Au trebuit să treacă câteva decenii până când A.B. Burkalov, inspirat de rădăcinile de ceapă a lui Gurwitsch, a pus bazele unui experiment similar folosind două seturi de embrioni de pește fertilizați separați printr-un separator de sticlă și o deschidere mică – un set de embrioni fiind puțin mai vechi decât celălalt. Burkalov a descoperit că, atâta timp cât vârsta care separă cele două seturi de embtioni nu era prea mare, plasarea fiecărui set în apropiere a făcut ca ouăle mai tinere să accelereze foarte mult dezvoltarea lor. Cu toate acestea, când diferența de vârstă a fost impinsă prea mult, dincolo de o anumită, lățime de bandă, ouăle mai tinere au crescut în mutanți malformați. ~ A.B Burlakov, “Modele biofotonice ale interacțiunilor optice între ouăle de pește și embrioni”, iunie 2003, Jurnalul indian de biologie experimentală
Popp, Montagnier și rezonanța Schumann
De-a lungul anilor, această cercetare a continuat la marginea comunității științifice, unele dintre cele mai interesante dezvoltări au avut loc sub îndrumarea lui Fritz Popp, care a descoperit o gamă largă de emisii de bio-fotoni ultra slabe de la toate formele de viață. ~ Marco Bischof, A Tribute to Fritz-Albert Popp on its 70th Birthday, Indian Journal of Experimental Biology, vol. 46, mai 2008
Popp a stabilit că câmpurile fotonice coerente sunt emise de toate celulele și moleculele care exprimă viața – fiecare purtând semnături și informații unice din acea celulă în întregul corp, declanșând o serie complexă de reacții chimice necesare pentru ca funcțiile materiei vii să reziste.
Lucrând cu Walter Nagel, Popp a descoperit în plus tehnici care interpretau modelele de împrăștiere ale fotonilor celulari pentru a aduce informații despre infecțiile virale și bacteriene.
Popp a susținut că „orice schimbare în câmpul biologic sau starea fiziologică a sistemului viu este reflectată de o schimbare corespunzătoare a emisiei de biofotoni”. Această lucrare a fost amplificată de lucrările ulterioare ale virologului Dr. Luc Montagnier, laureat al Premiului Nobel, care a descoperit cum emisiile de fotoni ultra-slăbiți au loc nu numai în domeniul UV, ci și în spectrul undelor radio. ~ L. Montagnier, “ADN waves and water”, iulie 2011 Seria de conferințe Journal of Physics.
Montagnier a mers și mai departe pentru a măsura frecvența acestor emisii care apar din ADN-ul care a fost plasat în soluții lichide în eprubete. În aceste experimente care au avansat lucrările lui Jacques Benveniste asupra memoriei apei, Montagnier a descoperit cum semnalele radio emise de ADN au structurat moleculele de apă în așa fel încât chiar și după ce toate urmele de ADN au fost filtrate din apă, ADN-ul specific. semnăturile radio au continuat să fie emise din soluția lichidă și chiar au făcut ca o copie a clonelor ADN-ului original să fie creată din organite, proteine și nucleotide aleatorii atunci când sunt plasate în soluția rezonantă.
Singura avertizare aici a fost că această clonare a avut loc numai cu condiția singulară ca soluția să fie expusă la o radiație de fond de 7,8 Hertz în laborator. ~ Această poveste a fost spusă integral de acest autor în “Dr. Luc Montagnier and the Coming Revolutions in Optical Biophysics”
Această radiație de fond de 7,8 Hz este, desigur, aceeași frecvență care caracterizează mediul electromagnetic natural al pământului între ionosferă și suprafața pământului însuși. Acest fenomen a fost descoperit pentru prima dată în 1923 și a primit numele de Schumann Resonance pentru descoperitorul său Winfried Otto Schumann (1888-1974). ~ Este demn de remarcat faptul că, la fel ca deplasările către roșu de quasar, rezonanțele Schumann nu apar în frecvențe randomizate, ci mai degrabă în maxime oscilante armonice de 7,83, 14,1, 20,3, 26,4 și 32,4 Herți.
Pe măsură ce imagistica prin rezonanță magnetică s-a dezvoltat în anii 1970, s-a descoperit, de asemenea, că 7,8 Hz se întâmplă să fie, de asemenea, aceeași frecvență pe care o emite creierul uman atunci când se află într-o stare de meditație calmă. Mediul electromagnetic modelat de ionosfera, magnetosfera și Centurile Van Allen în evoluție ale Pământului (ea însăși influențate de creșterea oxigenului liber pe perioade lungi de timp care contribuie la stratul de ozon) nu numai că „tonează”, ci este reglat în schimb de sistemele de evoluție ale vietii de pe pamant care duce la cel mai avansat pana acum vazut: creierul uman.
După cum se poate vedea, fluxul acestor descoperiri ne-a adus din macrocosmosul galaxiilor care naște galaxii, răsaduri sub formă de quasari într-un mediu dens intergalactic și interplanetar de plasmă nu de materie neagra/întunecată sau energia întunecată nebuloasă care domina atât de multe statistici Big Bang.
Ne-am mutat din tărâmul galaxiilor în tărâmul evoluției celulare și al echilibrului dinamic menținut de spațiu-timp al organismelor vii.
Ne-am continuat apoi călătoria prin proprietățile electromagnetice și câmpurile vieții de-a lungul secolului al XX-lea până când am ajuns înapoi la rezonanța Schumann definită de curelele Van Allen ale pământului, câmpul magnetic și câmpul magnetic mai larg modelat de soare în micul nostru colț al lumii. Galaxia Calea Lactee, care este ea însăși doar una dintre miliardele, dacă nu trilioane de sori modelați de galaxia noastră.
Deși nu este bine înțeles, sistemul nostru solar nu există în „spațiul gol” cu corpuri planetare care cad în locații aleatorii care orbitează în jurul stelei noastre, ci mai degrabă într-un ocean dens saturat de energie, plasmă și radiații cosmice, cu căi de cea mai mică acțiune armonică care definesc fiecare orbită pulsatorie. În timp ce fiecare revoluție a stelei noastre, soarele are loc la fiecare 365 de zile, sistemul nostru solar însuși se învârte în jurul centrului galactic o dată la 220-250 de milioane de ani, timp în care sistemul nostru solar trece prin brațele Căii Lactee și se învârte deasupra și dedesubtul galacticului.
Aceste perspective sunt deduse în primul rând din măsurarea ratelor relative de descompunere radioactivă în înregistrările fosile și extincția în masă relativ ciclică și evenimentele de creare în masă care au fost descoperite arheologic în ultimii ani.
Reunirea macro și microcosmosului
Diverse activități periodice descoperite în activitățile pe termen lung ale Pământului au găsit o corelație cu un astfel de comportament periodic pe termen lung, care are loc doar la nivelul activității galactice ilustrate mai sus.
Așa cum organismul viu este un fel de univers în sine definit de trilioane de interacțiuni celulare care au loc de-a lungul unei vieți, un corp galactic este alcătuit din trilioane de stele și multe corpuri planetare în cadrul fiecărui sistem armonizat cu timpul spațiului viu al acelui anume. Faza de evoluție a galaxiei de la răsadul tânăr de Quasar la o stare matură mai avansată, cum ar fi galaxia Andromeda cu deplasarea în albastru, care poate fi, de fapt, MULT mai aproape decât cei 2,5 milioane de ani lumină presupuși de teoreticienii Big Bang-ului.
Din această nouă și mai sănătoasă reîncadrare a forțelor și principiilor aflate în joc în universul nostru viu și creativ, schimbarea albastră a Andromedei nu mai este văzută ca ritmul cu care această mare galaxie se îndreaptă spre Calea Lactee, unde suntem destinați să ne ciocnim, dar mai degrabă devine văzută ca un indicator al relației sale parentale mai vechi cu galaxia noastră mai tânără din care a născut cândva precum și toate celelalte galaxii din constelația noastră galactică locală.
Cele două cosmologii opuse în prezent aflate în dezacord una cu cealaltă, sisteme deschise vs. închise, lovesc însăși natura vieții versus moarte. Acolo unde un sistem presupune că principiul morții este primar într-un univers de decădere și entropie, cealaltă paradigmă vede viața ca fiind primară într-un univers de creștere creativă și perfectibilitate.
Așadar, înainte de a fi de acord cu presupunerea că „penuria” și „limitele creșterii” sunt legi absolute care definesc alegerile noastre în secolul 21 și nu numai, ar fi înțelept să privim natura însăși din acest punct de vedere și să ne întrebăm dacă nu ar fi fost MAI NATURAL să sărim dincolo de limitele noastre mentale și fizice făcând descoperiri în universul nostru potențial nelimitat și să trăim ca și cum am fi făcuți după imaginea creatorului?
Si totusi , mai intreb inca odata : cine a dat omenirii tehnologia actuala ? Viteza luminii este depasita clar de viteza gindului . Este electronul in groapa de potential ?
MODELUL GANDIRII PITAGOREICE
De CD
Tradiția pitagoreică ca sărbătoare a unei arte pierdute a gândirii, care a dat naștere la cele mai mari revoluții în știință și chiar filozofie morală, poate fi un antidot la cultul impotent al “științificului” care a pătruns fiecare ramură a gândirii în epoca asediată în prezent.
Acest cult al științificismului mascandu-se în spatele evaluărilor inter pares și a unei noi preoții tehnocrate de „experți” ce mărturisește cu aroganță că deține toate răspunsurile la natura universului de la „începutul” Big Bang-ului de acum 13,7 miliarde de ani, structura atomilor formată de quarci care nu au fost insă niciodată observați, „forțe” fundamentale despre care se presupune că există ca entități separate și chestii misterioase precum „materia neagră” amestecată cu „energie neagră” despre care ni se spune că reprezintă 95% din existență.
Același cult a impus „modele standard” cosmologiei macrofizicii cărora toți cetățenii respectabili au trebuit să se conformeze, indiferent de gama sa de autocontradicții.
Modelul standard al fizicii atomice postulează drept articole de credință incontestabile, existența evidentă a unor lucruri precum „blocurile de construcție ale materiei”, care ele însele sunt modelate de
1) comportament stocastic randomizat și
2) separate de orice conexiune legală la macro, domeniu care este definit de legile determinismului rigid.
Cea mai virulentă boală este separarea totală a forțelor „obiective” ale universului, fie la nivel macro, fie micro, de presupusa poluare „subiectivă” a vieții interioare a oamenilor, contaminată așa cum sunt ei de pasiunile fundamental iraționale și impulsurile inferioare ale emoțiile despre care ni se spune că sunt stăpâne pe gândurile și identitățile noastre.
Remediul pentru acest tip de boală, care este într-adevăr foarte mult legat de tendința societății de a accepta o dictatură medicală, tehnologia de blocare a luminii soarelui, schemele de depopulare sau descarbonizarea, este pur și simplu să reînvie o practică de gândire reală legată de trezirea sentimentelor universale sacre
care găsesc bucurie în descoperirea, împărtășirea, predarea și actele de iubire agapică mai degrabă decât pasiunile inferioare legate de satisfacerea impulsurilor hedoniste sau bucuriile unor senzații tari ieftine.
Aceasta este o metodă care a fost întruchipată în cele mai bune exemplare ale tradiției pitagoreice.
Un campion modern al acestei tradiții,este Dr. Robert Moon (1911-1989), care va implica, de asemenea, o expunere a descoperirilor revoluționare ale lui Johannes Kepler, Platon și mișcarea pitagoreică care a modificat pentru totdeauna cursul evoluției creatoare a umanității.
Renumitul fizician Robert Moon (inventatorul acceleratorului de particule Cyclotron și al microscopului cu raze X), și-a găsit lumea zguduită de noul descoperit, efectul cuantic Hall (QHE), care i-a adus fizicianului danez Klaus von Klitzing Premiul Nobel în 1984.
Fără a intra în detalii extreme, dr. Klitzing a observat că ceva ciudat s-a întâmplat atunci când un curent constant care trece printr-un supraconductor a generat o tensiune/rezistență de sarcină atunci când un câmp magnetic a fost adus perpendicular pe fluxul de electroni. Acesta în sine nu era nou, așa cum remarcase Edwin Hall acest fapt cu un secol mai devreme.
Ceea ce Dr. Klitzing a găsit ciudat a fost că, atunci când intensitatea câmpului magnetic a crescut constant folosind un supraconductor la temperaturi extrem de reci, în loc să observe o creștere paralelă a tensiunii de rezistență, așa cum observase Hall în plăcile metalice conductoare obișnuite, nu s-au observat creșteri proporționale.
În schimb, rezistența/tensiunea a rămas neschimbată pe măsură ce intensitatea câmpului magnetic a crescut pentru durate uimitor de lungi, până când au fost atinse praguri prin care au avut loc salturi cuantice bruște către noi platouri definite de numere întregi care caracterizează fiecare platou și în totală conformitate cu constanta lui PlancK. Trebuie remarcat aici că, în loc să trateze constanta sa ca pe o „mărime” pe care mulți au fost instruiți să o facă în epoca noastră, Planck a urmat întotdeauna un mod de gândire keplerian și i-a implorat pe oamenii de știință să conceptualizeze mai degrabă constanta sa ca o formă. de „oscilație armonică”.
În total, mai multe dintre aceste platouri au fost observate la frecvențe specifice și nimeni din comunitatea științifică nu a putut înțelege ce se întâmplă.
Pentru o minte puternică precum Robert Moon, el a început să contemple alte stări de cuantizare armonică din natură, de la rezonanțe Schumann, la Red Shifts, până la fenomene de bază pe care le considerăm de la sine înțelese, cum ar fi spectrele de culoare ale luminii, care corespund în sine semnăturilor fiecărui element și chiar izotop pe tabelul periodic al elementelor atunci când este încălzit.
De ce ar exista procese electromagnetice într-o manieră atât de cuantificată discretă?
Cu un sentiment profund de uimire și credință în capacitatea minții sale de a sări în necunoscut, Dr. Moon și-a descris metoda spunând unui grup de studenți în 1987:
„Avem un mijloc prin care fiecare dintre noi trebuie, într-o oarecare măsură, să conștientizeze tot ceea ce există în univers… desigur că putem fi conștienți de asta, dar s-ar putea să nu-l înțelegem”. Robert Moon despre „How He Conceived his Nuclear Model”, publicat în 21st Century Science, toamna 2004
După ce a contemplat QHE, Dr. Moon a declarat:
„Următorul lucru care m-a frapat a fost: ei bine, dacă spațiul va fi cuantificat, ar trebui să fie cuantificat cu cel mai înalt grad de simetrie. Ei bine, acest grad inalt de simetrie sunt solidele platoniciene”.
Având o bază în educația clasică și geometria constructivă, Moon a recunoscut în cele cinci “solide” conturate în Timaeus al lui Platon, ceva universal despre natura limitelor și armoniei unui spațiu-timp cuantificat, precum și mintea lui Dumnezeu.
Dintre toate solidele infinit imaginabile care ar putea fi construite, de ce a fost demonstrat că numai aceste cinci ar putea exista cu fețe regulate, unghiuri și vârfuri egale care ating interiorul unei sfere circumscrise și punctele medii ale suprafețelor care conțin o sferă mai mică înscrisă? De ce doar cinci?
Pe lângă „Timaeus”, Moon a petrecut câteva luni in 1984, într-un studiu al lui Kepler, “Mysterium Cosmographicum” (1596), care a fost el însuși inspirat de conceptele prezentate în „Timaeus” al lui Platon.
Pentru a aprecia în mod corespunzător ideea revoluționară nouă a acelei dezvăluite de Dr. Moon, este necesar să ne luăm acum un moment pentru a despacheta elementele esențiale ale ideilor pitagorice ale lui Platon și ale lucrării lui Johannes Kepler pe care au inspirat-o.
Platon (vorbind prin prietenul său Timeu din Locri) a subliniat fiecare solid ca fiind corespunzător unui element fundamental, spunând:
„Trebuie să trecem la distribuirea figurilor pe care tocmai le-am descris între foc, pământ, apă și aer… să atribuim cubul pământului, pentru că este cel mai imobil dintre cele patru corpuri… cel mai puțin mobil dintre figurile rămase (icosaedrul). ) la apă, cel mai mobil (tetraedrul) la foc, iar cel intermediar (octaedrul) la aer.”
Figura rămasă (Dodecaedrul), fiind înzestrată cu secțiunea de aur fiind alcătuită din 12 pentagoane, a fost făcută pentru a reprezenta șablonul divin „pe care zeul l-a folosit pentru brodarea constelațiilor pe tot cerul”. Mulți au văzut in acest pasaj ca semnificatia existenței unui mediu interplanetar sau eter prin care toată lumina călătorește.
În timp ce mulți comentatori moderni se grăbesc să relege conceptele vechi de 2300 de ani ale lui Platon la misticismul superstițios, adevărul este că acele „elemente”/”solide” timpurii corespund celor patru stări fundamentale ale materiei care animă toate formele de materie pe tabelul periodic al elementelor cunoscut ca solid, lichid, gaz, plasmă.
În cele din urmă, Timaeus al lui Platon introduce cel mai important concept al sistemului pitagoreic, discutând despre „muzica sferelor”.
Această muzică tăcută care ghidează orbitele este modelată de anumite diviziuni ale coardei, reprezentând ea însăși unitatea și armonia lui Dumnezeu prin care totul este infuzat cu sens și o dublare de 1:2 creând prima relație de rezonanță cunoscută sub numele de octavă.
Platon continuă să găsească alte proporții de 2:3 (al cincilea), 3:4 (al patrulea) și adaugă alte câteva proporții care se ridică la 1, 2, 3, 4, 8, 9, 27. Aceste proporții astfel stabilite, Timeus a lui Platon inaugurează un nou studiu al astronomiei și sferelor, asupra rezonanțelor planetelor ca un singur sistem muzical. O poezie.
Nu un multivers de adevăruri posibile infinite care a contaminat ordinele politeiste de milenii, ci o dată pentru totdeauna, un singur, adevărat univers.
Este vital să reținem că Platon lupta pentru a salva sufletul Atenei, deoarece orașul său iubit alunecase deja mult în corupție, războaie imperiale în străinătate, războaie civile în interior și decadență abundentă peste tot.
Descriindu-și cunoștințele despre importanța geometriei pentru studenții Academiei sale, Platon a declarat în cartea sa “Republica”: „Geometria este… urmărită de dragul cunoașterii a ceea ce există veșnic, și nu a ceea ce vine pentru o clipă în existență și apoi piere… ea trebuie să atragă sufletul spre adevăr și să dea tonul final spiritului filozofic”.
Renașterea de aur pitagoreică
La mult timp după ce societatea pe care Platon a încercat să o salveze s-a prăbușit din cauza propriei sale nebunii și a incapacității de a se rupe de preocupările materiale lumești spre iubirea modelată de plăcerile divine superioare ale tărâmului etern, spiritul pitagoreic și-a găsit din nou o nouă casă în inima unui tânăr matematician german. pe nume Johannes Kepler.
Kepler trăia într-o lume cu mare potențial, după ce a experimentat doar recent o revoluție creativă sub forma înfloririi noilor descoperiri în toate domeniile, inclusiv în domeniul statului, în timpul Renașterii de Aur a Europei.
Figuri precum Luca Pacioli, Leonardo Da Vinci și Raphael Sanzio au reînviat tradițiile pitagoreice și mai ales studiul celor cinci “solide” platonice care au infuzat un nou sens și spirit într-o știință care a stagnat în timpul secolelor de scolastică obsedat de descriptiv.
Mai degrabă decât să sufere sub modelele stagnante ale aristotelismului „condus de definiții” care au impus o cușcă gândirii creative, această nouă generație de pitagoreici a devenit „orientată spre proces”, concentrându-se pe relația ironică incomensurabilă, dar existentă, a finitului și infinitului, etern/temporal, divinul/lumesc și Ființa/Devenirea.
Pacioli a adus lumii cele mai riguroase studii despre secțiunea de aur în Divina Proportione, în timp ce prietenul său Davinci a studiat și ilustrat “solidele” lui Platon
Raphael Sanzio însuși a prezentat cele două paradigme opuse ale lui Platon vs Aristotel în a sa Școala din Atena, care ea însăși este modelată de geometriile solidelor și prezentând o cheie a compoziției sale sub forma dodecaedrului și icosaedrului pictate într-un colț inferior al lui Stanza della Signatura.
Un detaliu adesea trecut cu vederea din Stanza della Segnatura a lui Raphael Sanzio, care prezintă icosaedrul și dodecaedrul în interiorul unei picturi trompe oeuil. În aceeași încăpere este ilustrată celebra școală din Atena, cu Platon în mișcare, arătând spre tărâmul superior al ideilor, în timp ce își ține Timaeus în contrast cu paradigma opusă a lui Aristotel, fixat în poziția sa cu palma în jos spre domeniul pământesc, ţinând în cealaltă mână Etica lui Nicomah.
În fața exploziei noilor descoperiri creative care se traduceau cu viteze uluitoare în noi tehnologii și ridicau standardele culturale în moduri incontrolabile, forțele care reprezentau interesele oligarhice înrădăcinate ale Vechiului Imperiu Roman, atunci centrate în Veneția, ce munciseră din greu pentru a deraia acest proces in epoca războiului, a fanatismului religios inchizitorial și a ignoranței.
Aceasta a fost scena pe care a intrat Kepler și a luat parte în lupta universală pentru sufletul civilizației. Descriind alunecarea către războaie fără sfârșit care începeau să pună stăpânire pe lumea sa, Kepler a scris în prefața celei de-a doua ediții a Mysterium Cosmographicum:
„Dacă chiar și acum ar mai exista un loc pentru spusele oraculare ale lui Platon. Căci când Grecia era în flăcări din toate părțile cu un lung război civil și era tulburată de toate relele care însoțesc de obicei războiul civil, el a fost consultat cu privire la o ghicitoare deliană și a căutat sfaturi salutare pentru popoare. În sfârșit, el a răspuns că, după părerea lui Apollo, Grecia ar fi pașnică dacă grecii s-ar îndrepta către geometrie și alte studii filozofice, deoarece aceste studii le-ar conduce spiritele de la ambiție și alte forme de lăcomie, din care apar războaie și alte rele, la iubire de pace și de cumpătare în toate lucrurile”.
Fiind un tânăr matematician care preda la Graz, al cărui tată murise ca mercenar, Kepler și-a dedicat întreaga viață cauzei păcii și scopului de a introduce o nouă eră a rațiunii creative. Accentul său strategic a devenit devotamentul său de a dovedi că teza lui Pitagora prezentată de Platon în Timaeus era adevărată și de a folosi această dovadă pentru a aduce omenirii un nou standard al Legii Naturale în jurul căruia specia noastră plină de haos ar putea să-l folosească pentru a ne „acorda” pe noi înșine. cu legile Creaţiei.
Kepler a scris:
„Intenția mea este să arăt în această mică carte că cel mai mare și bun creator, în crearea acestui univers în mișcare și aranjarea cerurilor, s-a uitat la acele cinci “solide” regulate, care au fost atât de celebrate din timpul lui Pitagora și Platon, până la noi și că el a vazut ce bine se se potrivea cu natura acelor solide, numărul cerurilor, proporțiile lor și legea mișcării lor.”
În timp ce Kepler este cunoscut pentru că și-a descoperit „cele trei legi ale mișcării planetare”, este prea rar pentru studenții din societatea modernă să facă ceea ce a făcut Dr. Moon în 1984 care a citit în propriile scrieri ale lui Kepler și a replicat actul de descoperire a lui Kepler experimentat subiectiv în timpul studiului sau de 25 de ani, din 1595-1620, când a descoperit acele legi „obiective” care modelau realitatea.
În Mysteriumul său, Kepler schițează prima fază a descoperirii sale, rupându-se de toate „modelele standard” predominante ale astronomiei din zilele sale.
Oricine putea lucra în limitele oricăruia dintre cele trei modele standard fundamentale ale lui Ptolemeu, care a plasat pământul în centrul sistemului, Copernic care a plasat Centrul Sistemului Solar lângă soare, deși nu avea nimic de-a face cu soarele ca agent cauzal, sau noul model hibrid inovat de angajatorul lui Kepler, Tycho Brahe, care prezenta pământul în centru, soarele orbitând în jurul pământului și toate celelalte planete care orbitează în jurul soarelui.
În timp ce aceste trei modele ar putea descrie în mod egal mișcările planetelor într-un grad scăzut de eroare, niciuna dintre ele nu s-a preocupat cu adevărat de principiile cauzale ale armoniei, adevărului sau cauzalității care animau inima lui Kepler. Niciunul dintre ei nu a pus întrebarea fundamentală atât de importantă pentru toată știința adevărată: de ce au fost orbitele planetare acolo unde se află, în loc de alt aranjament?
Mysterium Cosmographicum reînvie Timeeu
În timp ce trecea în revistă Timaeus, Kepler a dat peste prima sa ipoteză. Prin cuibărirea celor cinci solide platonice în mod legal unul în celălalt cu cochilii sferice înscrise și circumscrise, au fost create anumite proporții fundamentale, rezultând un sistem unificator care a aproximat foarte aproape distanțele reale ale planetelor în jurul Soarelui, măsurate de Copernic cu decenii mai devreme.
Primul model al sistemului solar al lui Kepler a reînviat în mod explicit cosmologia pitagoreică.
În câțiva ani, Kepler a descoperit că datele folosite de el erau prea diferite de datele reale pentru a fi o descoperire completă, tânărul matematician și-a căutat un loc de muncă la faimosul Tycho Brahe însuși, deoarece bătrânul aristocrat era renumit pentru seturile sale riguroase de date cerești. Teoria lui insa a lăsat mult de dorit, dar dispoziția flexibilă a lui Kepler și gândirea inedită exprimată în Mysterium l-au impresionat pe bătrânul astronom, iar Kepler a lucrat curând ca asistent al lui Tycho.
După moartea lui Tycho în 1601, Kepler s-a străduit neobosit pentru a rezolva paradoxul mișcării retrograde a lui Marte, care i-a perplexat pe astronomi de mii de ani, dar de data aceasta înarmat cu seturile de date riguroase ale lui Tycho.
Kepler a refuzat să accepte explicația conform căreia întârzierea de două săptămâni a lui Marte, care a avut loc la fiecare 686 de zile, s-a datorat unor puncte matematice invizibile de pe orbitele planetare numite apoi „epicicluri”.
Chiar și marele Copernic a fost forțat să plaseze mai multe epicicluri în modelul său pentru a face modelul matematic să se conformeze comportamentului ciudat al lui Marte. Kepler și-a dat seama că aceste epicicluri (și corolarele lor numite „equanti”) trebuiau create datorită credinței hegemonice că toate orbitele sunt cercuri perfecte. Gândirea altfel a fost nimic mai puțin decât erezie, deoarece următorul silogism aristotelic era lege: A) Dumnezeu a creat orbitele, B) forma cea mai perfectă este cercul, C) Dumnezeu este ființa cea mai perfectă și astfel D) Dumnezeu a creat orbitele ca cercuri .
Când Kepler și-a publicat primele două legi ale mișcării planetare în New Astronomy în 1609, a aprins un foc care a ținut paraziții oligarhici treji noaptea timp de secole.
Nu numai că a distrus bazele pe care s-au bazat modelele standard prin elaborarea sa în cărțile 2-6 ale Ipotezei sale vicariate, creând cel mai perfect model al sistemului solar generat vreodată folosind poziția reală în loc de cea medie a soarelui, dar și a demonstrat. că, cu acest model cel mai perfect, o discrepanță de 8 minute de arc de longitudine nu putea fi făcută să dispară.
Acest paradox ontologic l-a eliberat pe explorator de lanțurile epiciclurilor și ale cercurilor perfecte pentru a explora noi perspective care au dus la descoperirea sa triplă:
1. Orbitele planetare erau elipse cu soarele ocupând un focar
2. Că, în mijlocul mișcării de accelerare/deaccelerare constantă a tuturor planetelor din jurul Soarelui, zone egale ar fi măturate în timpi egali
3. Că întreg acest proces este guvernat de o substanță/efluent modelată de un soare rotativ analog magnetismului și luminii.
Nu gravitația… Magnetismul: Perspectiva electrică a lui Kepler
Citând lucrările marelui om de știință englez Michael Gilbert, descoperitor al naturii magnetice a Pământului, Kepler s-a trezit ca părinte fondator nu numai al unei noi astronomii, ci și al universului electric.
Descriind puterea magnetică, Kepler a scris:
„S-ar putea întreba despre mine ce fel de corp consider că este soarele, din care coboară specia motrice. L-aș îndemna să examineze mai îndeaproape exemplul magnetului, a cărui putere rezidă în întregul corp al magnetului atunci când crește în masă sau când, prin împărțire, este diminuat.”
Kepler continuă fără să recurgă vreodată la existența „forțelor” și, deși formularea ulterioară newtoniană a termenului „gravitație” și legea inversului pătratului este derivată din legile lui Kepler pe care unii le-au postulat că ar fi fost furate de manipulatorii Societății Regale în Londra, care îl controla pe Newton, Kepler a susținut întotdeauna că magnetismul a fost forma pe care a luat-o această specie de atracție și mișcare, spunând:
„Prin urmare, pe măsură ce soarele se întoarce pentru totdeauna, forța motrice sau revărsarea speciei din fibrele magnetice ale soarelui, difuzată pe toate distanțele planetelor, se rotește și ea într-o sfera și face acest lucru în același timp cu soarele, la fel ca atunci când un magnet este mișcat, puterea magnetică este, de asemenea, mișcată, iar fierul împreună cu ea, urmând forța magnetică.”
Dar Kepler nu s-a oprit aici. Aceste descoperiri au fost doar mijloace pentru un scop superior.
Armoniile lumii
Prin stabilirea acestor legi obiective fundamentale în domeniul subiectiv al minții sale suverane (emoții și toate) și experimentând toate bucuriile asociate, dragostea și înțelegerea pe care aceste descoperiri le poartă cu ele, Kepler a pornit în ultima etapă a călătoriei/studiului sau, care a culminat cu “Harmonia Mundi” publicată în 1619 exact când Germania se arunca cu capul înainte în devastatorul război de 30 de ani.
Aici Kepler a reușit să reconstruiască întreaga astronomie pe un nou edificiu pitagoreic, luând minimele și maximele fiecărei planete cunoscute pe orbitele lor (adică cele mai apropiate/rapide și cele mai îndepărtate/încete poziții de Soare) o nouă serie de proporții muzicale au fost găsite în întreg sistemul solar.
În timp ce toate planetele s-au armonizat astfel între ele, o singularitate a ieșit în evidență. Marte și Jupiter pur și simplu nu au reușit să genereze rezonanța așteptată cu un interval ciudat lipsă de 18/19, ceea ce a făcut ca cele două planete să nu se rezolve așa cum au făcut-o celelalte. Deși a durat încă 200 de ani, acest decalaj mare s-a dovedit a fi locația exactă în care urma să fie descoperită centura de asteroizi, despre care știm acum că conține milioane de roci mici și mari, unele de mărimea unor luni mici precum Ceres.
Din acest foc al pasiunii Kepler a dat lumină celei de-a treia legi. Această lege a demonstrat că a existat o relație universală între timpii periodici ai fiecărei orbite planetare pătrat cu cubul distanței medii a fiecărei planete la Soare și rămâne o piatră de bază a astronomiei moderne până în prezent.
Din păcate, a fost nevoie de mai mult de o sută de ani pentru ca omenirea să-l studieze în mod corespunzător pe Kepler, deoarece opera sa a rămas în mod conștient ascunsă timp de generații, citită doar de câțiva care au înțeles importanța înțelepciunii sale.
Unul dintre cei puțini a fost Dr. Robert Moon.
Dr. Robert Moon s-a scufundat în lucrările lui Kepler și a apărut cu un nou model al atomului care, la fel ca lucrarea originală a lui Kepler, a fost examinat de foarte puțini până astăzi.
În ciuda faptului că a murit înainte ca tânăra sa descoperire să poată fi maturată corespunzător, această lucrare servește ca o bază neprețuită pentru orice explorator care caută să găsească o explicație coerentă a structurii nucleului și a motivelor configurației protonilor încărcați pozitiv în interiorul acestuia. nuclee atomice care sunt cumva capabile să depășească bariera coulombiană fără a recurge la presiunea cinetică pe care o cere Forța Nucleară Puternică.
Fiind un chimist fizician, Dr. Moon a recunoscut că niciun model al atomului nu ar putea avea vreun sens din contextul unui sistem ca o întreagă unitate. Așa cum nicio planetă nu a putut fi explorată individual, Dr. Moon a analizat întregul tabel periodic cu 92 de elemente care apar în mod natural ca unitate. Din acest cadru de referință, dr. Moon s-a întrebat: Există căi/orbite armonice fără forță care definesc mișcarea protonilor în interiorul nucleelor atomice astfel încât să coexiste în imediata apropiere, fără a fi respinși violent unul de celălalt?
În plus, există o configurație a solidelor platonice care ne oferă un indiciu despre acest aranjament?
La fel ca Platon și Kepler înaintea lui, Dr. Moon a recunoscut importanța duelurilor în stabilirea aranjamentului său. Acolo unde cubul care conține 6 fețe și 8 vârfuri este un duel al octaedrului (care conține 8 fețe și 6 vârfuri), dodecaedrul care conține 12 fețe și 20 vârfuri este dualul icosaedrului care conține 20 de fețe și 12 vârfuri.
Dacă un cub suplimentar și un octaedru sunt imbricate în ele înainte de a finaliza dodecaedrul, se găsește că toți cei 14 membri ai seriei anormale de lantanide există în armonie totală cu celelalte elemente, mai degrabă decât să se încadreze în afara tabelului periodic, așa cum este faptul ciudat cu tabelul popular cu care suntem invatati la scoala.
Configurația populară a tabelului periodic al elementelor lui Mendeleyev, care prezintă seria anormală de lantanide de 15 elemente care nu se potrivesc armonic în întreg, dar care găsesc o casă legală în modelul lui Moon.
Când icosaedrul este apoi umplut în jurul celui de-al doilea cub interior și al octaedrului, ajungem la Plumb (82 de vârfuri) și la capătul tuturor atomilor stabili. După numărul atomic 82, atomii radioactivi instabili încep să se exprime pe măsură ce completăm vârfurile rămase ale dodecaedrului.
Din păcate, Dr. Moon a murit în primele etape ale ipotezei sale și, în timp ce studentul său Laurence Hecht a dus modelul mai departe, găsind o casă pentru tetraedru, precum și pentru o multitudine de alte funcții ale tabelului periodic și a legat o mare parte din acesta. la electrodinamica Gauss-Ampere-Weber din secolul al XIX-lea, care a fost suprimată după 1860, multe descoperiri sunt încă de făcut înainte ca aceasta să poată lua forma deplină matură, așa cum lucrase anterior lui Kepler cu Harmonies din 1619. ~ “Știința atomică pe care manualele nu o predau” de Larry Hecht și Jonathan Tennenbaum
În timp ce alte mișcări științifice moderne care lucrează în paralel și uneori se suprapun cu lucrările doctorului Moon au reînviat alte aspecte ale abordării pitagoreice a lui Kepler asupra micro și macrocosmosului, desăvârșirea deplină a acestei revoluții în știință îi așteaptă pe viitorii oameni de știință pentru a duce descoperirile la maximă maturitate.
Ce descoperiri incredibile ne așteaptă in viitoarea epocă mai fericită care urmează, când omenirea va fi în sfârșit eliberată de tentaculele fără suflet ale modelelor standard care nu au nicio legătură cu adevărata natură armonică și iubitoare a universului nostru creativ?
Cum se vor maturiza generațiile viitoare spre rodnicie creativă, pe măsură ce metodele suprimate ale gândirii constructive pitagoreice vor fi eliberate din cușca formulelor matematice moarte?
Ce realizări atât pe pământ, cât și în univers va fi de așteptat să facă specia noastră creatoare, când în sfârșit părăsim pântecele biosferei și învățăm să ne autosusținem prin cosmos, recreând condițiile biosferelor prin valorificarea noilor energii și puterea neexploatată a atomului?
Desigur, este imposibil să știm ceva de această amploare cu o certitudine absolută, deși ceea ce se poate cunoaște este faptul că sistemul Talmudic-oligarhic care a funcționat de prea multe epoci pentru a menține specia noastră supusă în ignoranță, diviziune și război nu este cu siguranță în acord cu legile morale superioare pe care cele mai mari minți de la Platon, Kepler până la Dr. Moon le-au înțeles că se află în centrul creației.
De pe Internet:
CIOCNIREA CIVILIZAȚIILOR ȘI RĂZBOIUL DIN UCRAINA
Este de mirare că, în tot războiul informațional/dezinformațional care însoțește conflictul armat din Ucraina, nimeni nu face referire la celebra carte, din 1996, a lui Samuel Huntington „Ciocnirea Civilizaţiilor şi Refacerea Ordinii Mondiale” (The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order), unde Ucrainei i se acordă o analiză specială, care pune în evidență motivațiile conjuncturii geopolitice în care ne aflăm astăzi.
Huntington, unul dintre cei mai renumiți politologi americani, a fostprofesor de ştiinţe politice la Universitatea Harvard, preşedinte al Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice, coordonator pentru planificarea securităţii în cadrul Consiliului Securităţii Naţionale al Statelor Unite (1977-1978).
I. Ciocnirea Civilizațiilor.
Conform paradigmei civilizaționale a lui Huntington “viitoarele conflicte internaţionale vor fi generate de state, sau grupuri de state ce aparţin unor civilizaţii diferite”.
În prima jumătate a secolului XXI, patru civilizații se vor confrunta dominant pe arena internațională: Civilizația Occidentală (cu stat lider, sau, în termenii lui Huntington, „stat nucleu” ─ SUA), Civilizația Ortodoxă-Rusă (nucleu Rusia), Civilizația Islamică (nucleu încă nedefinit) și Civilizația Sinică (nucleu ─ China). “Ciocnirile periculoase ale viitorului se vor naşte probabil din aroganţa universalistă Vestică, intoleranţa la o asemenea aroganta hegemonica a Islamismului şi a civilizatiei Sinice”.
Primul grup de conflicte, între Occident și Islam, a însângerat Orientul Mijlociu și Nordul Africii în primele două decenii ale acestui secol: Afganistan, Irak, „Primăvara Arabă” (Tunisia, Egipt, Libia, Siria, etc.), cu un efect mai degrabă de destabilizare decât de import de „democrație liberală” occidentală.
În privința conflictului pe care îl trăim astăzi, între cele două mari state nucleu, Statele Unite ale Americii și Federația Rusă, previziunea lui Huntington este categorică: „Speranțele de încheiere a unor parteneriate intercivilizaționale strânse, precum cele
referitoare la o colaborare între Rusia și America, exprimate odată de către conducătorii lor, nu se vor materializa“; cu amendamentul, valabil și în momentul de față: „Totuși, statele nucleu folosesc rareori forța unul împotriva altuia.” Dar se pot lupta prin proxy(interpusi), asa cum se intampla deja.
Este fundamentală și afirmația: „Dacă Rusia ar deveni Occidentală, Civilizația Ortodoxă nu ar mai exista.”
II. State de falie.
Un al doilea aspect esențial pe care Huntington îl relevă este cel al statelor divizate civilizațional intern („cleft countries”), printre care dă o atenție specială Ucrainei prezentând o hartă a acestei divizări, bazată pe rezultatele alegerilor prezidențiale din 1994.
Toate alegerile ulterioare din Ucraina au confirmat această linie de falie.
„Ucraina este o țară divizată, cu două culturi distincte. De mai
multe secole, linia de falie dintre Occidentul Catolic și Ortodoxie trece prin
centrul Ucrainei.”
Dintre cele trei scenarii pe care Huntington le discută, se pare că evoluția actuală a evenimentelor duce spre cel pe care îl considera ca având o probabilitate medie, anume ca „Ucraina să se divizeze de-a lungul liniei de falie, în două entități distincte, iar cea estică să se unească cu Rusia.”
Și aceasta pentru că ─ putem aprecia acum ─, în cazul Ucrainei, situația ei de stat de falie se suprapune peste conflictul geopolitic dintre Statele Unite și Federația Rusă, un conflict civilizațional global în termenii analizei lui Huntington.
Această suprapunere a făcut ca soluția de compromis rezonabil a Acordurilor de la Minsk din 2014-2015 să fie practic pulverizată de Ukraina la sugestia SUA.
Prof. Dr, Tiberiu Tudor
https://www.amazon.com/Ciocnirea-civilizatiilor-refacerea-mondiale-Romanian/dp/973636464X