„Am fost atât de fascinat de personalitatea Căpitanului încât…

ION MOTA:

NUMERUS CLAUSUS?

Mai întâi sa lamurim o chestiune de terminologie. Astazi când problema reasezarii Românilor în pozitiile din acre au fost scosi de navala straina, este atât de actuala si pretutindeni discutata, s-ar parea ca o anumita deosebire de terminologie ar ascunde si o deosebire de continut. D-lui Vaida-Voievod nu-i place termenul „numerus clausus” ci vrea un „numerus valachicus”; miscarea barourilor se leapada si ea, mai recent, de formula „numerus clausus” si îsi exprima revendicarea prin cuvintele „proportionalitate etnica”. În realitate cu totii suntem de acord asupra continutului acestei probleme si nu trebuie sa se caute, printr-o analiza legata de litera formulei, o deosebire inexistenta în spiritul ei. Când, acu-s 13 ani, în 1922, studentimea a lansat formula „numerus clausus”, a înteles prin ea, cum întelege si acum, principiul limitarii minoritarilor („clausus” – limitat; numar – bariera) în diversele institutii, pâna la cota proportiei dintre totalul populatiei românesti si totalul populatiei minoritare respective. Atât D-l Vaida cât si miscarea barourilor înteleg acelasi lucru, înfatiseaza în acelasi fel cu noi problema si solutiile ei, deci acordul exista, indiferent de varietatea termenilor.
Noi vom continua sa spunem „numerus clausus”, deoarece e un întreg trecut de suferinta si de sânge care ne leaga de aceste cuvinte. Pentru „numerus clausus” si pentru o totala înviere a românismului a suferit tineretul românesc de dupa razboi, tineretul generatiei noastre, 13 ani de continui si sângeroase striviri sub pat de pusca, pentru el ne-am rasturnat noi viata personala populând cu anii închisorile tarii si devenind vânatul de predilectie al capitanilor de jandarmi. Pentru „numerus clausus” am fost noi umiliti, legati la spate, batuti la talpi în beciurile lui Manciu, ofensati în tot ce aveam noi mai sincer si curat în noi. La 1922 noi am vazut clar si am cerut, în dispretul tuturor, legiferarea lui „numerus clausus”, deoarece lupta contra invaziei nu mai era posibila pe cale de simpla concurenta, prin mijloace indirecte, prin tonice, fara interventia chirurgicala a ridicarii unei oprelisti fortate, instituite prin legile Statului (pentru viitor) si fara extirparea fortata devenita indispensabila spre a restabili în prezent proportionalitatea. La revendicarile noastre toate guvernele au raspuns prin napustirea asupra noastra a întregului aparat de represiune a Statului, prin instituirea celor mai draconice legi, prin asmutirea la ura si la barbarie a agentilor de executie. N-a fost numai severitate în reprimarea miscarii lui „numerus clausus” în cursul acestor 13 ani, ci a fost o lupta dusa cu ura, cu rautate si cu josnica pasiune, pentru umilirea si batjocorirea noastra, nu numai pentru a ne opri activitatea…

Cine stie sa moara nu va fi rob niciodata.
SENECA
…Chiar daca era numai represiune legala (si aceasta de altfel nejustificata deoarece lupta noastra se dovedeste ca a fost dreapta), nu ar fi facut tineretul luptator al acestei generatii un total de aproape 500 de ani închisoare, de la 1922 si pâna astazi, toata aceasta detinere în închisori fiind numai preventiva, neurmata de o sentinta de condamnare.
Este explicabil asadar pentru ce noi, mai mult decât oricine, am simtit o adânca reconfortare, o bucurie care se asternea ca un balsam peste ranile noastre învechite, atunci când am vazut aparând pe pozitiile noastre spinoase si însângerate pe D-l Vaida-Voievod, binisor încovoiat sub desaga durerilor românului prigonit. Dureri a caror sarcina si-a urcat-o pe umeri la fel cu tineretul nostru urgisit si la fel cu acel Vaida-Voievod care a mai purtat, pe vremuri, si cu spor, alte poveri românesti. Umerii sai de neobosit Badea Cârtan, hoinar al nevoilor românesti, au mai plimbat aceasta desaga a durerilor noastre atât prin Viena prietenului sau Lueger, cât si prin acea Budapesta unde, în toamna anului 1918, a izbit-o drept în inima Parlamentului unguresc, în capul de cremene al grofilor uluiti de îndrazneala celui ce le arunca în fata „Ardealul se desparte pentru totdeauna de Ungaria”. …De atunci D-l Vaida-Voievod n-a mai avut desaga, crezând, se pare, ca s-a ispravit cu poverile si a sosit vremea veseliei. Acum, profilul sau de bunic al Românului necajit, se contureaza din nou pe cai pribege, ridicând o noua povara, alaturi de noi. Am fi mici de suflet daca nu am arata, pe fata si fara înconjur, bucuria de a vedea sporind cu asemenea oameni frontul pentru adevarata împlinire a României Mari, a României noastre, daca nu am arata pe fata bucuria pe care o avem de a ne „simti cotul” cu D-l Vaida si cu barourile tarii, pe aceeasi cale.
În acelasi timp însa ne îngaduim a exprima câteva pareri, câteva constatari (sa zicem trei) pe care ni le-a lasat vâltoarea focului acestor ani de grele lupte pentru „numerus clausus”.
În rândul întâi, experienta îndelungata a luptei cât si cunoasterea problemei jidovesti în toata întinderea si adâncimea ei, ne-a dus la concluzia ca problema restabilirii Românilor în drepturile lor pierdute, nu se poate face prin masuri partiale si timorate, ci prin atacarea de front a întregii probleme si solutionarea ei radicala în toate domeniile. Dar îndeosebi în domeniul izvoarelor stapânirii jidovesti. A lupta numai pentru rezolvarea ei partiala, de exemplu în barouri, urmând a amâna pentru mai târziu atacarea celorlalte pozitii (si mai ales a înaltelor pozitii din finanta, din aparatul politic, din trusturi, din francmasonerie), însemneaza a angaja o lupta sortita unei înfrângeri de neînlaturat. Pornind de la modificarea Constitutiei si de la reasezarea drepturilor minoritatilor în conformitate cu realitatea româneasca, problema jidoveasca trebuie solutionata printr-o lupta de ansamblu, radicala, printr-o „revolutie nationala”, dând cuvântului „revolutie” nu sensul de anarhie si lupta de strada ci sensul spiritual al unei totale rupturi de mentalitatea actuala de robie si slabiciune în fata strainului.
În al doilea rând, problema jidoveasca e strâns legata de problema reformei Statului si de refacerea morala a societatii românesti de astazi. Agravarea, daca nu chiar nasterea problemei jidovesti, se datoreaza acestor doua crize: Criza organizarii de Stat pricinuita de democratie, si criza de moralitate a clasei conducatoare românesti. Solutiunea problemei, chiar conceputa radical si desavârsit, nu se va face de pe o zi pe alta, ea necesitând un timp de îndeplinire. În actuala organizare a Statului si cu moralitatea de azi a clasei conducatoare si administrative, o asemenea solutiune, oricât de radical ar fi planuita, va fi imposibila întrucât primele începuturi vor fi cu siguranta subminate si darâmate de fortele oculte care ar ramâne stapâne cât si de slabiciunea noastra morala care ne va duce spre compromis, descurajare, tradare. Reforma Statului si reforma morala, sunt necesare desigur nu numai pentru rezolvarea problemei jidovesti ci pentru multe alte ratiuni. Dar limitându-ne la problema jidoveasca, trebuie sa recunoastem ca o solutie serioasa, durabila, si radicala nu este cu putinta în actualul Stat si cu actuala noastra venalitate si decadenta morala.
În al treilea rând, se pune chestiunea daca cei care s-au alaturat astazi la ideia si programul luptelor studentesti, vor avea toata forta de rezistenta si de jertfa (nu ne gândim la sinceritate, s-o presupunem unanim existenta la un moment dat), pentru a corespunde acestei lupte care nu poate birui decât printr-un lung calvar. Nu vrem sa ofensam pe nimeni prin vreo nedreapta banuiala, dar sa ni se permita sa privim cu atentie, cu prudenta si cu durerea unei umbre sufletesti unele dintre aceste recente miscari pentru „numerus clausus”, câta vreme vedem printre conducatori unele persoane pentru care nimeni nu mai poate avea vreodata stima si elan, persoane care vor fi gata sa tradeze, la prima greutate? câta vreme printre marii initiatori vedem pe un director de gazeta care a combatut constant miscarile studentesti, iar astavara a mers pâna la infamia de a pune la cale cunoscuta „afacere Gheorghiade”.
Dupa aceste trei observatiuni, vom mai înregistra o constatare si o concluzie, privitoare la viguroasa actiune româneasca a barourilor: exponentii miscarii repeta staruitor, cum e si explicabil, ca miscarea barourilor pentru proportionalitatea etnica va ramâne o miscare strict profesionala, evitând actiunea politica. Înregistram aceasta constatare si precizam concluzia: „numerus clausus” nu poate fi instituit decât prin lege, asadar pe cale politica, de guvernamânt, actiunea barourilor presupune existenta unei miscari politice aparte, menite sa împlineasca cererile corpului avocatesc. Prin forta lucrurilor barourile, fara a actiona direct în aceasta miscare politica, vor trebui sa sustina, mai mult sau mai putin fatis, o miscare politica nationalista, de sigur pe aceia care va prezenta cele mai serioase garantii pentru înfaptuirea lui „numerus clausus”.
Drept încheiere credem ca este semnificativ sa amintim aici panica ce domneste în prezent în rândurile jidovimii (un exemplu: la o întrunire jidoveasca pentru discutarea modalitatilor de aparare fata de actiunea lui „numerus clausus” s-a produs o încaierare între jidanii de diferite pareri iar jandarmii, desigur Români, au trebuit sa intervina pentru a-i împaca, adica: a trebuit ca noi sa-i ajutam pe Jidani pentru a se putea înfiripa un front armonic contra lui „numerus clausus”). Aceasta panica e cel mai bun certificat ce se poate da noilor luptatori pentru românism: sunt temuti! Si totodata, urmând vechea metoda (desi timpurile sunt noi), presa jidoveasca, atunci când nu-i acopera sub insulte pe D-l Vaida-Voievod, crede ca-l poate strivi prin complotul tacerii. Noi am trecut de mult, si de atâtea ori, prin toata gama asta de atacuri lase ale jidovimii. Azi când a venit si rândul altora de a trece prin ele, îi îndemnam sa se simta tot atât de onorati de aceasta adversitate, precum onorati ne simtim noi de atmosfera pe care au încercat sa ni-o creeze voevozii din Sarindar: „huligani, asasini, anarhisti, neispraviti, paranoici, vânduti strainilor, revizionisti, agenti ai Budapestei, etc.
Dar în fata acestor insulte sa-si puna Românul întrebarea: trebuie sa cautam laudele si încurajarea din partea strainului dusman sau apoi lauda si îndemnul fratelui tau, al neamului tau?
Iata, tinerimea noastra de luptatori prigoniti si însângerati pentru „numerus clausus”, pentru România de mâine, româneasca, cinstita si puternica, îi ureaza D-lui Vaida-Voievod bun venit pe câmpul de lupta si asteapta sa-l vada despicând vitejeste, alaturi de ceilalti luptatori, largi brese, drumuri de viitor, spre pozitiile dusmane.
Iar peste pozitiile acestea odata sfarâmate, spre ziua în care desaga poverilor românesti sa fie cu adevarat goala, iar neamul acesta, despovarat, sa cunoasca si el vremuri de odihnita creatiune culturala, de plina realizare a personalitatii sale românesti.
Abia atunci va exista cu adevarat o Românie si un românism în lume viabil, stralucitor de valori si temut de dusmani.

„Cuvântul Studentesc” din 20 Martie 1935

1934-1936

Dupã furtunã

Pregãtirea omului nou, invincibil

SENSUL NATIONALISMULUI NOSTRU?

Nationalismul nostru: adica al fostei generatii de studenti care a dat pe 10 Decembrie 1922 – sarbatorit astazi – si al generatiei studentesti si tinere de acum.
Sensul acestui nationalism e strâns legat de sensul pe care l-a avut întotdeauna nationalismul românesc.
Ne gândim îndeosebi la sensul lui de adânca înradacinare în realitatea noastra istorica, înteles care-i da o valoare, o trainicie si o forta de biruinta cu totul exceptionala, de care nu se bucura, în aceiasi masura, curentele nationaliste ale celorlalte popoare.
Nationalismul Românilor nu este un simplu produs, mai mult sau mai putin durabil, al unei activitati filozofice a gânditorilor, al unei propagande abile a publicistilor, sau al unei dirijari ideologice infiltrate în mase de catre conducatorii politici.
El este, în rândul întâi, o suprema întelepciune câstigata prin experienta de veacuri a vietii noastre românesti, scump platita cu suferintele noastre proprii, veac de veac, întelepciune coborâta pâna la subconstient, infiltrata pâna la instinct. El izvoraste din experienta, din cunoasterea inductiva prin care am verificat an de an, secole de-a rândul, existenta acestei realitati ireductibile a frângerii omenirii în natiuni etnice concurente si rivale, gata de a abuza oricând de un vecin care e slab fie prin însusirile rasei, fie prin situatiunile grele în care a fost pus de împrejurarile istorice. Nationalismul nostru este o datina, o atitudine sufleteasca traditionala (mai veche chiar decât existenta termenului de „nationalism”).
El e ceva care este al nostru asa cum ale noastre sunt cojocul si opinca, fluierul si iia înflorita, doina si privirea blânda dar vesnic prudenta a plugarului si ciobanului. Experienta aceasta a strainului dusman începe cu navalirile barbare, e îmbogatita de luptele cu Turcii, Tatarii, Lesii, de prigonirile acelei „unio trium natiorum” (sa fie deci criteriul national o aparitie a veacului al 19-lea cum spun unii?), sau de prigoanele grecesti care au împins pe Român la haiducie si la Tudor; aceasta experienta am platit-o apoi scump cu temnitele unguresti si cu tot sirul de suferinte ale Ardealului strivit nu atât de teoria nationalista a lui Appony si Tisza cât de realitatea faptei de prigoana pornite din ura si pofta strainului. Iar azi aceasta experienta culmineaza cu dezmostenirea Românilor de catre veneticii straini, în propria lor tara libera, cu lupta din toate domeniile de viata dintre noi Românii si poporul jidovesc care formeaza în sânul nostru o unitate distincta, solidara, activând organizat pentru a ne scoate din pozitiile si drepturile noastre.
Toate acestea sunt pentru fiecare Român adevaruri necontestate, elementare. Nationalismul românesc ne dovedeste astfel a fi o atitudine înradacinata adânc în tot trecutul nostru istoric, cheagul vietii noastre care strabate pâna în cele mai tainice tresariri ale procesului nostru vital. Nationalismul nostru e un urias înfipt cu talpi late si de neclintit în pamântul nostru românesc, piept de granit, ochi de otel, care îsi impun neîndurata vointa de dainuire si de aparare oricât de furioase ar fi valurile adversitatilor de orice fel.
Nu acelasi caracter îl are de pilda nationalismul unguresc. Poporul unguresc n-a fost prigonit, îndeosebi în ultimele veacuri, de catre nimeni. El si-a hranit o clasa de seniori feudali din munca atât a propriilor vasali cât îndeosebi a unei serii întregi de popoare exploatate de aristocratia maghiara, nationalismul Budapestei era si este o afacere negustoreasca, o exaltare în vederea recâstigarii unor prazi, iar nu o actiune de aparare a unor interese colective nationale care ar fi primejduite si încalcate de alte popoare. O asemenea actiune nationalista ne e decât o suprafata, fara radacini în viata întregului popor, sensul ei e departe de valoarea morala, de trainicia si forta biruitoare a nationalismului românesc.
De aceea nationalismul românesc e un atât de temut adversar pentru strainii dusmani (de ce oare, de pilda, presa mondiala controlata de Jidani nu striga aproape niciodata contra antisemitismului unguresc, dar copleseste sub calomnie si venin nationalismul românesc?). Si tot pentru aceste temeiuri e temut nationalismul nostru cu atâta groaza si de catre acesti Români ai lumii vechi care sunt înfratiti, prin vointa sau slabiciune, cu strainul înca stapân. Iar daca acesti Români îsi mai fac iluzii ca pot zdrobi nationalismul tinerimii de azi, oprind procesul de reînnoire sufleteasca ce se anunta tot mai impetuos, sa se gândeasca la uriasa sarcina pe care si-o iau; nu e vorba sa învinga un simplu curent filozofic produs de o scoala de gânditori, nu e vorba nici de a anihila prin mijloace dibace o propaganda nationalista întâmplatoare. Caci am aratat cum nationalismul românesc e ceva mai mult, mai permanent, mai adânc decât produsul unei propagande si al unei filozofii care s-ar putea demoda sau compromite aparent.
Cei care vor azi sa desfiinteze nationalismul românesc cel adevarat si deplin, vor trebui sa biruiasca în noi întreaga noastra istorie, sa sfarâme în întregul popor întelepciunea stratificata de veacuri, sa darâme în noi echilibrul traditiei nationaliste stramosesti, sa reduca întregul popor la o amnezie, la o uitare a propriului trecut, a propriilor rani, într-un cuvânt sa se ia de piept cu acel urias de granit, înfipt voiniceste, cu opinca lata, în tot ce a fost pâna acum viata si speranta româneasca.
Grea sarcina!
Si sa ia aminte acesti adversari la privirea aceea stâncoasa si sura a uriasului, la lucirile ei de aspru otel si de adânca taina. Ea a mai surprins si a mai fulgerat si pe altii: de la Baiazid ori Matei Corvinul si pâna la Ungurii anului 1919 care n-ar fi crezut niciodata sa-si vada capitala cucerita de baioneta valaha.

„Cuvântul Studentesc” din 10 Decembrie 1934