G
156 aprobate
gert.frau@yahoo.com
89.136.113.152 Ca răspuns la Victor Grigor.
”a secui” (certui, spinteca) sau mag.szék (scaun)? Niciunul n-ar fi dat *zegu-! N-am propus eu ”probabila” origine dacică a acelui toponim. Ia-l de guler pe geograful Boamfă, deși nici el nu-ți poate argumenta originea dacică. Este o supoziție destul de bună, după părerea mea. Entopicul holm se regăsește din Transilvania până pe Nistru și este de origine germanică (gotică). Clues to the Chronology of Old Germanic Loans in Romanian and in Other South-East European Languages
Posibil să fie adus și de slavi ori împrumutat de la Goții cu care Dacii și proto-Românii au conviețuit o scurtă perioadă. Declinarea zegu- amintește de unele tracice (Zisnudeva, Cumudeva, kinuboila) dar nu-i neapărat nevoie să fie așa. E de ajuns că a circulat ca nume de botez, la fel ca Zotică sau Dașu (sf.Dassius). Zigu, Zicu, Zegu n-au aparținut unor sfinți, deci e curioasă atestarea lor. Poate fi legat de reg.jeg (arsură, jar), jigoare (arsură în gât), coradicale cu alb.djeg (ard), ndez, djegë (un tip de ciupercă), dhez (aprind), irl. daig (flame, blaze, conflagration, fire”, slavismele dehot, dihot (de unde dohot) și altele.
https://en.wiktionary.org/wiki/djeg
https://sq.wiktionary.org/wiki/djeg%C3%AB
Dealul Ziegului (sec.XIX), în Subcarpații Olteniei, între Bistrița olteană și Olteț, muntele Jigoru, la sud de Sarmizegethusa Regia. https://paganelis.wordpress.com/2018/01/13/de-la-traco-daci-la-romani-iv/
Din câte știu, noi n-am adoptat mag.szek ca să avem vreun *Secu’ Holm, nici nu există un astfel de ”scaun” prin secuime, iar ”holm” este ”halóm” la ei. https://ro.wikipedia.org/wiki/Scaunele_secuie%C8%99ti
Poate te gândești la szeg (”unghiu; arh.maroniu”) și halom, pentru că sunt două astfel de toponime în Ungaria, e posibil. https://hu.wikipedia.org/wiki/Szeghalom#Nev%C3%A9nek_eredete
https://en.wiktionary.org/wiki/szeg#Pronunciation
Știu bine cât de multe neologisme latinești și/sau romanice folosim azi, și nu provin toate de la acei latiniști menționați mai sus (sec.19). Find o viță preanobilă de Roman, ești slobod să reintroduci opid (târg), vulnerat, ocură (se ivesc), rămove, promove, rastru, moturi (mișcări), mund (curat), recremânturi “gunoi” (˂ lat. recrementum), sapor, foabă “groapă” (˂ lat. fovea), furfură “tărâțe” (˂ lat. furfur, -uris), imbric “țiglă, olan” (˂ lat. imbrex, icis), morb (˂ lat. morbus), mordac “mușcător” (˂ lat. mordax, -cis), năviți (corăbii) și altele.
„bătaie s.f. „bătălie” s.v. fede „vlagă, putere, vânjoşie”: Nu-i fede în bărbată-mieu [sic!] de când o fost în bătaie (Huned.). Ultima atestare a cuvântului, în DA, provine din Jarnik-Bârseanu, D.: 299;” https://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A24895/pdf
S-a resemantizat lat.fidēs, fidem pe malurile Someșului?
fede „vlagă, putere, vânjoşie”
De câte ori văd cuvinte cu etimologie necunoscută care încep cu [f] mă gândesc la câteva limbi antice care puteau să aibă acest fonem. Bine înțeles că latina are întâ(n)ietate, dar mai sunt celții, iranofonii, poate și grecii (dar nu atât de sus în nordul Daciei/României).
Citesc de câteva zile Dicționarul Etimologic al proto-celtei, de Ranko Matasović, și încă unul al dialectelor Burușaki din nordul Pakistanului, de Ilija Čašule, pentru a găsi paralele cu potențiale dacisme. Ultimii ar fi, conform autorului, frigieni emigrați din Balcani în Anatolia, care apoi au traversat Asia până în locurile unde se găsesc azi. Urmăresc cu atenție paralele cu albaneza, pentru că eu cred că aceștia puteau avea legături directe acum mii de ani, în baștina indo-europeană. Burușakii sunt plasați în nord-vestul acelui teritoriu, în atingere cu Armenii și Tocharienii. Cine știe dacă nu au urmat ruta indo-iranicilor prin Asia Centrală, alături de Tocharieni, alt popor de limbă centum.
Unicat între Burușaki și Albanezi este termenul pentru piatră, guro (pietre) și respectiv gur.
Între Celți și Daci se pot face iar legături interesante, mai ales că au fost vecini sute de ani. Singidūnum din Pan.Inf. și var. traco-dacică Singidōn, pe același loc. Pîrvan cred că din Moravia până în Macedonia, Singii sunt un popor dacic de largă emigrație care și-au stabilit cetățile lor departe de centrul lor dacic după invaziile scitice din sec.VII-VI î.d.Hr. Vezi Singone în Moravia, Singos în Macedonia și Singidōn sau *Singidōm. Mi s-a părut interesant acesta din urmă pentru că mai este o probabilă paralelă traco-celtică în alte locuri din vecinătate. Vezi Bormanum și Germanum (”Germanum quod et Bormanum”) referitor la niște izvoare termale undeva în nordul Ungariei și sudul Slovaciei.
În partea asta din sud, Singidūnum și Singidōn (Σιγγιδων) ar putea trimite spre o metateză comună Grecilor, Celților și Dacilor referitor la *dʰéǵʰōm- ”pământ”: Gr. khthṓn f. (gen. χθονός) ”pământ, sol, suprafața pământului; lume; țară” PCelt.*gdūn- cf. v.Irl. dú [n f] ‘place, spot’ citit /dū/ (deoarece ō lung din ultima silabă devine ū) și probabil *gdōm tracic, care putea însemna de la pământul/țara tribului respectiv până la casa Singilor (vezi IE *dṓm ”casă”: Gr.δῶ/dô sn. și sin. δῶμα/dôma). Bineînețeles că PCelt.*dūno- ”fortăreață” primează.
https://en.wiktionary.org/wiki/d%C3%BA#Etymology_3
Altă paralelă daco-celtică ar putea fi Deusara (izvor fierbinte) pus de un istoric român în legătură cu răd.*dəw-„a arde”, localizat(ă) la Vața de Jos, unde este o ”baie” termală mai fierbinte decât la Geoagiu Băi (Germisara). Vezi v.Bret. deuu, devo ‘arde’, dev ‘ars’, dial.Cornez dewy, dywy idem. (PCelt.*daw-yo- ‘a aprinde, a arde’). Coradicale: Skt. dunóti (a fi ars; a fi chinuit/necăjit”, Gr. daíō (*dawiō) ”a aprinde, a arde”, Toh.B tu (IE : *deh₂u- ‘bum, kindle’). Deci un dacic *dev(i) ”fierbinte” nu-i de ocolit. În română am moștenit zeadă (lat.daeda, expr. uscat zeadă) dintr-un sursă greco-romană.
Dar să mă întorc la oile noastre. Lat.vīs, acuz. vīm (putere, vigoare, putință), reconstruit *wīs, cf. PIE *wéyh₁s (“forță, impetuozitate”), ar fi avut o paralelă proto-celtică *wēs. https://en.wiktionary.org/wiki/vis#Pronunciation_14
Vezi *wēnā ‘trupă de războinici’ (irl.fian) cf.PIE *weyh₁- ‘chase, pursue, suppress’: Lit. vyti ‘chase/a vâna’, OCS vojb ‘războinic’, Skt. viyanti ‘they pursue/ei urmăresc/vânează’.
Citez din cartea lui Ranko Matasović: ”fian as ‘a band of roving men whose principal occupations were hunting and war, also a troop of professional fighting-men under a leader’. The Irish ethnonym Féni is probably related.” (Fēni).
Acum, ”fede” poate fi o resemantizare străromânească a lat.fidēs, dar poate fi și un celtism necunoscut.
Alb.fe ”religie”, fetar ”religios, credincios, pios”, pafe ”fără religie”, necredincios-ateu, bădăran, sin.pentru diavol, etc.”.
Limbile Goidelice (”q-celtic”) au un [f] dacă cuvântul începea cu *w (> *v > f), iar în limbile bretonice (”p-celtic”) au un protetic [g], deci ar începe cu gw- sau gu-
Exemplu: Galezul gwyn, gwynn ”albă, binecuvântată” și v.Irl. finn, find, fionn ”bălai(e)” (NP Fiona) din PCelt. *windo- ”alb” (top.Vindobona/Viena). Dacă s-ar reface numele Vercingetorix în irlandeză, ar fi ferr, fearr /fʲɑːɾˠ/ ”better, best/mai bun, cel mai bun” (PCelt.*werro- < IE *wers ”vârf”) + v.Irl.cing ”războinic” (PCelt.*kengets irl.cingid) + rí „rege” (PCelt.*rīg-s f), alteori masive, ca albaneza. În aceasta din urmă nu-i încă târziu să găsești afixe și cuvinte dacice, așa cum probabil sunau ele acum peste două mii de ani. De exemplu, prefixul an- ”on, upon/pe/pre” din Ansamum, Anabun sau *Anbun, Anderva (poate și geticele A-mutrium, A-cerbatis) este perfect păstrat prin Alb. n-, m- , care în sec.XVI era încă ën-, ëm- la Gjon Buzuku. PIE PIE *ana- ”on, along” (gr. ana-).
https://en.wiktionary.org/wiki/m-#Alternative_forms
Stimate G, „geograful Boamfa” nu este o sursa cu care sa te afisezi nici prin mediile academice, si nici macar la o discutie intre prieteni ( ca sa nu zic amici). Dar daca Nicolae Draganu sau Stelian Brezeanu, care sunt buni specialisti in toponimie transilvana ( si pe care vad ca nu i-ati citit) vi se par prea nesemnificativi, puteti sa apelati si la geografi amatori in lingvistica. Eu, ca nespecialist in acest domeniu, nu ma aventurez insa nici sa citesc nici sa citez asemenea somitati; ma multumesc sa preiau numai opiniile lingvistilor cu adevarat competenti , chiar daca dansii nu gasesc la tot pasul dacisme, precum diletantii. In ceea ce priveste latinismele pe care fiinta mea prea nobila de roman le agreeaza, nu ma fac decat ecoul unor modesti intelectuali transilvani care se aratau foarte nedumeriti din ce cauza „regatenii” prefera sa zica „cioban” in loc de pacurar, „saivan” in loc de staul, „sarmale” in loc de curechi umplut, „musafiri” in loc de oaspeti, „poftim?” in loc de „placa?”etc, daca tot suntem rom^ni si nu turci ori slavi . Ziceau ei: Daca tot ne-am unit si am facut Romania Mare, de ce sa nu ne curatam limba de maghiarisme si alte strainisme si sa punem in locul lor rom^nisme”? Pai ce „rom^nisme” mai sunt si astea? Nu mai zicem „strimfli” si zicem „ciorapi”; Nu mai zicem „blid” dar zicem „farfurie”; nu mai zicem lavor si zicem „lighean”; nu mai zicem stergare , ci zicem „prosop”;nu mai zicem cumandare ori paus, ci zicem „pomana”; nu mai zicem Santu Spirit ,ci zicem „Sf^ntu Duh” si „bogdaproste” , ca sa dovedim ca ne rom^nizam in sfarsit ( era sa zic „in cumplit”) si noi? De ce oare n-au judecat ca basarabenii, care se fudulesc cu moldovenismele si rusismele lor; sau ca neoarom^nistii , care se mandresc cu „casabalu” si „fara” lor fara de asemanare , ca sa se deosebesca cat mai tare de” mucanii” pe care ii considera inferiori? Pentru ca elitele rom^nesti transilvanene proveneau din mica nobilime si avusera sansa sa studieze putin prin scolile catolice , de unde au invatat sa nu se complaca in lenevia si fudulia de tip fanariot, si nici nu s-au contaminat de aroganta si fudulia de tip calvin hungaric. Au invatat ca nobletea nu tine de avere , ci de virtute, motiv pentru care si-au impus o conduita si o limba deasupra conduitei si cutumelor verbale proprii slugilor. In mediul dambovitean , aceasta atitudine n-a fost agreata de loc , insa occidentalizarea, care dadea navala si aici, a impus in mare masura inovatiile „ereticilor” de peste munti. Ranchiuna a ramas insa, si ea erupe cu ocazia fiecarei campanii muscalesti, proletcultiste sau athonite organizate pe solul valah. Si atunci se infiripa o coalitie total contra naturii, compusa din: dacisti, bolsevici, moldovenisti, filorusi, panortodoxisti, modernisti. Unii in numele unor origini hiperboreene, altii in numele unui resentimentarism proletar, altii in numele unui adstrat slav glorios, altii in numele unitatii pravoslavnice, altii in numele globalismului anglofon. Partea nasoala e ca poporul asta nu este nici hiperboreean ( ci o treime paleo-european, o treime cu origini anatoliene, o treime cu origini indoeuropene); nici proletar, ci preponderent taranesc; nici slav mai mult de 7-9 %; nici pravoslavnic de la inceputurile lui; nici globalist decat in mica parte si in mod oportunist. Singurul lucru cert este ca vorbeste o limba romanica. Pai si atunci, daca singurul element cert al identitatii noastre este caracterul romanic al limbii pe care o vorbim, de ce sa nu cultivam caracterul romanic al limbii noastre , de ce s-o lasam sub crusta de aluviuni adusa de toti barbarii care au trecut peste noi? Pentru ca ne-am obisnuit , precum cainele cu batul, precum boul cu jugul, precum opincile cu noroiul sau precum sluga cu lipsa de demnitate? Bine ca milioane de rusofoni s-au apucat sa invete ucraineana si milioane de evrei au putut sa invete ivrit! Lipsa de entuziasm , dupa cum zicea Dostoievski, este semnul cel mai clar al pieirii unui popor. Asta afost marea lectie data de Scoala Ardeleana, cu nereusitele si cu marile sale reusite: sa arate fratilor lor adormiti in somnul slavo- heleno-turcismului pravoslavnic ca popoarele , daca vor sa fie respectate, trebuie sa se comporte precum nobilii care , dupa cum zicea Steinhardt, vin imediat in urma sfintilor pe scara demnitatii umane. Numai ca nobletea obliga.