G
152 aprobate
gert.frau@yahoo.com
89.136.113.152
Nu m-am gândit până acum la asta, dar ”vaca și vițelul și-un moșar” formează turma esențială a gospodarului de la munte. Nu cumva moșarul este boul sau taurul? La fel ca măgárul, această nămaie era probabil numită după funcția sa, după utilitatea sa. Măgárul de exemplu, este un animal de cărat poveri numit după un v.gr. γόμος (gómos), reflectat în alb.gomar. Nu știm dacă tema este grecească sau tracică. Radicalul este *gAm-/-e- ”to hold (in hand)” = ”a ține (a duce/căra)”. Prin urmare un tracic *gā́mas ar fi devenit *gomas în Dacă și gómos în greacă. Sufixul IE *-os se atașează temelor verbale de ”gradație-o” pentru a forma rezultatul unui verb, deci gr.gómos este perfect normal la ei, iar în tracă ar fi fost *gámas. Sufixul -ariu din măgáriu poate fi același cu lat.-ārius ori unul preromanic, *-aris.
https://en.wiktionary.org/wiki/-ar#Serbo-Croatian
https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Indo-European/-os#Proto-Indo-European:_thematic
https://starlingdb.org/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2fdata%2fie%2fpiet&text_number=1658&root=config
Cu moșar putem specula că însemna animal de ”tracțiune”. Un alt nume de animal rar, dar posibil tot de origine tracică este drigánă (*drăgáră) ”bivoliță” (arom.drăgáră ”idem.”). L-am atribuit radicalului *dʰregʰ- (“to pull, draw, drag”), deși m-am îndreptat și spre Lit.drigantas/draganatas, Pol./Slov.dragant/drygant (armăsar, cal masiv), păstrat cu un nume apropiat din Lituania până în munții Tatra din Slovacia fără a-i găsi o origine specifică într-o anumită țară. Dar nimeni în afară de români nu are sensul de bivoliță. De remarcat același sufix -ar!
https://pl.wikipedia.org/wiki/Drygant
Bineînțeles că se poate face o paralelă între lat.gemō (inf.gemere) și alb.gomar/măgar sau între drigană/drăgară și alb. Alb.dre, drẽ [m.] ‘cerb, căprioară’ (*dranís) pe baza sunetelor scoase de aceste animale. https://en.wiktionary.org/wiki/dre#Etymology
https://en.wiktionary.org/wiki/%CE%B8%CF%81%E1%BF%86%CE%BD%CE%BF%CF%82#Ancient_Greek
Este și moșarul un ”mugitor”? Ar fi posibil ca toponimele vrâncene ”Chiatra Moșarului, Cheia Moșarului, Țuhaiu Moșarului” să ateste prezența bourului cu un nume specific și regional, deși acest animal se găsea mai des la niveluri mai joase. Zimbrul se găsea la altitudinuni mai mari.
Amintesc că în unele dialecte albaneze au și bushtër ”bour mitologic care anunță furtuna cu mugetul său (Kosovo)” cf. Lat.boō, boāre „a chema, a răsuna” sau rom.(reg.) bură (luptă), a se bura (a se lupta). https://en.wiktionary.org/wiki/busht%C3%ABr
PIE *bʰeh₁ǵʰ- “to dispute, quarrel”: irl.bág “război”, bágaid “a se lupta”, ibero-celt .bagaudae ”răzvrătit, rebel”.
Similar cu alb.bushtër sunt vacile sălbatice dintr-un basm cules în regiunea Timocului (1978) ”Muma Pădurii”, vol. ”Povești populare românești”, de Cristea Sandu Timoc sau”Povestea cu taurul Bornea” (col.”Povești nemuritoare”) . Trebuie să recunosc că acel bushtër m-a dus cu gândul la ”tara-bostes”, aristocrația războinică a Dacilor dinainte de reforma lui Dekinais și Buirebistas.
PS: ”Bos taurus” putea da un alb.bushtër, așa cum luqerbull ”linx/râs” provine din *lupus cervulus (< lupus cervārius), dar acel nume științific apare prima dată la Carl Linnaeus în 1758 (Polonia).
N-am adunat întreg lexicul privitor la taurii sălbatici cu care erau familiar înaintașii noștri, dar când spune cineva că am avut doar buaru/buoru din lat. būbalus mă supăr un pic pentru că este evident fals.
https://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/carpatii/1937/BCUCLUJ_FP_279437_1937_005_012.pdf
Avem acel moșar, care cred că este dacic, și foarte probabil o rasă ameliorată cu bourul sălbatic, domesticit într-un fel anume, după cum spune în legătura asta. Ce nu înțelege autorul este că Dac.*budala(s) chiar semnifica bouru/buaru. Acel Caput Būbalī (Izvorul Bourului) din Dacia, mai exact din Banatul de munte, se numește Pogănici azi (=grozav, aprig, neastâmpărat), și nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva este o trimitere la vita asta sălbatică.
Era concurat probabil de un dacic *Budala(s), nu Budalus (vezi link). Pe râul Sava era o altă localitate numită Būbalia și Budalia. Până nu demult cred că-i spunea Dmitrovița și ”Mitrovița Sirmiei”, după Sf. Dumitru. Būbalia âmi pare o declinare identică dacismului. Am ”cumplit” un curs de latină în învățământul primar, dar nu-mi amintesc vreo declinare ca asta. Este un -ius, -ia care se atașa substantivelor formând adjective, afix care s-a păstrat și în română, dar cumva nu cred că-l avem în Būbalia. Seamănă cu cea din Sargetia(s) și Sargentias, de asta mă întreb dacă nu cumva afluentul Zasavița (=după Sava, în spatele Savei) era numit Budalia.
Dac.budala se putea păstra în Apuseni prin acel budină ”îngrăditură (ţarc) pentru vaci” (presupus în link) dacă nu-i moșia unui anume Bud(u), dar și prin arh.budală, cunoscut prin Balcani cu sensul de ‘om credul, naiv, năuc’ dar păstrat de la otomani. Cred că este o var.fonetică din Abdul sau abdāl.
https://www.eutopiamall.com/images/MD/6302/radesti.pdf
Găsisem mai demult un entopic bud sau budă cu sensul de pădure adâncă, codru, legat de top.Vf.Budacu, satele Budacu de Sus și de Jos, Budacu Românesc. În Muntenia circula și vb.a budi (a ascunde), iar prin Ardeal erau numeroase variante ale numelui Budu. Poate și Buru semnifica bour (primul link), la fel ca etnonimul Buri, Burri (Buridava), dar e greu de spus. Totuși, taurul sălbatic a fost mult timp un simbol puternic în credințele antice, iar în Kosovo, acest bushtër se credea că aduce furtuna cu fulgere și trăznete atunci când mugea. Zimbrul nu muge, nici nu băunează. În Apuseni este un duh personalizat sub numele Digodanul, care este furtuna cu fulgere și trăznete de care se ascundeau mongolii și turcomanii superstițioși, iar Dacii și Români pușcau spre cer amenințând acest duh. Din păcate nu se păstrează nimic din mitologia legată de bouri din Balcani.
Alt termen care ar merita să fie studiat este ciotină ‘vită; fig.matahală’ cu varianta ciută și derivatul ciutărie (domnească). Nu se referă la ciută, ci la bour. Presupunerea mea era că domnii noștri aveau oameni care se ocupau cu prinderea acestor bouri fioroși, numiți și bohori/buhori (< *buvori < *buvări/*buvari). Avem câteodată șansa de a nota câte un fonetism arhaic, cum este top. Găvuri în Retezat (Ion Conea) pentru găuri sau Cavura în golful Salonicului (Săruna) la aromâni.
În sfârșit, cred că aceia prindeau bouri și îi țineau în ciutăria domnească pentru ca vodă și suita sa să aibă măcar un exemplar de vânat. La începuturile statlității românești, bourii deveniseră o raritate, cu excepția graniței dintre Ardeal și Moldova unde Dragoș vânează un exemplar și intră în legendă.
Sunt trei sensuri și trei etimologii distincte sub acest ciută, dar ccea ce ne interesează pe noi aici este ciuta asta, de multe ori cu determinantul ”de pădure” cu sinonimle ”sălbăticiune, fiară, dihanie”. Este asta blânda ciută? Nu cred!
*k'[ē]w-, *k’wā- ”to swell, to to spread out, to be strong”(=a se umfla, a se întinde, a fi puternic): Av.sūra 'puternic, enorm' (NP goitosyros), gr.kuríōs (de prim rang), kúrios (stăpân, domn), Arom.ciumbă/șumbă/jumbă (umflătură, cucui), prob. ciumă (lat.cyma) sau arom.ciumă (=vârf) și ciumărnă (=“punct de trecere (prin drumuri sau cărări) peste o culme muntoasă“) toponimizat (nu fitonimul), arom.ciomu (=mândru), etc.
https://starlingdb.org/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2fdata%2fie%2fpiet&text_number=1505&root=config
https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Indo-European/%E1%B8%B1ewh%E2%82%81-
Bουδάλλα sau Bουδάθλα ”limba vacii” (lat.lingua bovum) la Daci, cf. lui Pseudo Apuleius și Dioscoride, dar fonetismul exact nu-i cunoscut. Am găsit și un fitonim tracic gudalla (*guo-dalla?) cf. Let. gùovs, cu siguranță copiat greșit. Caput Bubali apare la geograful Ravenat Gubali.
Albaneza moștenește gjedh ”vite, bovine”, cf. slav *govedo din IE *gʷṓws „vacă” (gen.sg. *gʷéws)
În Argeș era un obicei legat de bouri între Ajunul Bobotezei și Sf. Ioan care simula împerecherea acestora (=goană, pură). Doi băieți se travesteau în ”mireasă”, numită Boură, și ”mire”, numit Gogoriță, cu măști de vacă și respectiv bour. În sudul Moldovei era alt obicei numit Borița (< *Bourița, *Buorița), care se ținea și în Ardeal. Posibil ca acel Gogoriță unde suf.-iță era și augmentativ, să păstreze o urmă din *gʷṓws.