G
45 aprobate
gert.frau@yahoo.com
89.136.113.152

 

În răspuns la G.

Alb.pingë (top) are un coradical în arh.pică ”chică” în dicționarul româno-latin Anonymus Caransebesiensis, manuscris din jurul anului 1700, și foarte probabil chiceră (*piceră), de asemenea un coradical, împrumutat de albaneză (kikël) când erau mai aproape de străromâni sau din graiul maurovlah din muntele Romanja. Vasile Ioniță atestă pică la timoceni într-un top.Piga (Bor), numele unui masiv din Muntele Mic (Toponimia văilor Bistra și Sebeș , de Diana Boc-Sânmărghițan).
(https://en.wiktionary.org/wiki/ping%C3%AB)
(https://en.wiktionary.org/wiki/monile#Etymology_2)
(http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A6429)

Etimonul albanismului este identic cu cel al mununei (derotacizată, după mintea mea), care are o variantă în partea răsăriteană, monic, despre care nu știu dacă a fost derotacizat. Dar înclin să cred că nu.
Suspectez fără motiv întemeiat că sensul ”cunună de mărgele și flori” provine din lat.monīle (colan de mărgele) sau este coradical cu acesta. Sensul de „culme de deal sau de munte” și moviliță ca semn de hotar” sunt probabil derivări semantice din sensul original de „creastă, coamă”, la fel ca acel alb.pingë.
Pentru mocanii moroieni Vasile Ioniță propune un moră „ridicătură de pământ” (GLOSE LA DICŢIONARUL TOPONIMIC AL BANATULUI).
El vede o relaţie semantică între moră „fiinţă supranaturală” şi moră „ridicătură de pământ”, ceea ce eu n-am observat. Mai spune ceva interesant: „în stabilirea etimologiilor, este necesară nu doar simpla trimitere la etimon, nu totdeauna cel credibil, ca să nu spun adevărat, ci motivarea explicaţiei etimologice”.
Mai are o opinie fabuloasă despre rotacizarea atipică (pentru română și albaneză) a lui /l/, ca influență iranică, în Marga, legându-l de tema vestică *malga „gospodărie la munte”: malga „păşune”, malgés „loc care are sub controlul său păşunile din jur”, malgés, „păstor”, căruia i se adaugă malgar şi margé „vânzător
de lapte”, precum şi malgariţa „lăptărie” (REW, 526a).

Am observat acum mai mulți ani câteva astfel de rotacizări ale lui /l/, puține la număr, dar confirmate și de Vladimir Orel în albaneză. Chiar endonimul lor medieval prezintă o astfel de rotacizare, iar în plus s-au observat niște mituri și obiceiuri care-i apropie de credințele uranice ale triburilor iranice. Dacă sunt acele triburi care s-au mutat în câmpia Dunării de jos în Moessia după căderea regatului Bosporan, anexat de Mithridates, sau și mai vechi, din timpul unei probabile comunități daco-albaneze din sec.VII î.D.Hr. când au loc invazii scitice care schimbă cultura materială și probabil credințele tracilor, nu putem ști.

Referitor la Pincus/Pingus, râu, așezare și trib din Serbia de azi, ar fi curios (și nu prea) ca vreo creastă a războinicilor traco-celți din zonă să influențeze luarea numelui acela, la fel ca Moții noștri sau anticii Abantes și alți traci, numiți Ακρόκομοι de către greci datorită frizurii alese, un moț în moalele capului, uneori acoperit de un pilleus frigian.

De obicei noi avem -n- în cuvintele paleobalcanice:
mânz/mănz – mëz, mâz (v.alb.manz)
brânz (colier), brâu/brână – alb. brez (belt, girdle, waistbend, dial. brenzë f.bandage, band)