Alegerea lui Donald Trump – o speranță pentru România

TEORIA SISTEMELOR, TEORIA JOCURILOR ȘI TRIUMFUL CREATIVITATII
De CD

Incă mai suntem sub imperiul Teoriilor: Teoria Sistemelor si Teoria Jocurilor, ambele puse să dicteze umanitătii legile lor eronate si catastrofale.
În teoria Sistemelor, un „sistem închis” se referă la un sistem complet izolat de mediul său, adică nu face schimb de materie sau energie cu nimic din afara granițelor sale, în timp ce un „sistem deschis” interacționează cu mediul înconjurător prin schimbul de energie și materie; „Teoria Jocurilor” este un cadru matematic care analizează interacțiunile strategice dintre factorii de decizie, unde alegerile fiecărui participant depind de alegerile altora, adesea folosit în economie și științe sociale pentru a studia luarea deciziilor în condiții de concurență.

Sistemul inchis creat pe care unii l-au numit „societate post-industrială”, consumerism sau globalizare este o atrocitate bazată pe o paradigmă malthusiană care a respins tradiția istorică a moralității și progresului tehnologic al lumii – creativitatea.

Dacă se presupune că noul sistem al umanității este de natură închisă, inseamnă că fascismul va fi necesar ca mecanism suprem de guvernare al elitei. În toate sistemele închise (adică: finite/mărginite), numărul de oameni în viață va tinde întotdeauna să consume mai multă energie decât sistemul însuși creează în timp ca resurse, iar potențialul agricol este redus încet și entropia crește.
Într-o astfel de lume, cineva trebuie să decidă cine primește acele venituri din ce în ce mai reduse ale resurselor și cine sunt mâncătorii inutili care trebuie sacrificați „pentru binele mai mare” al sistemului.

Aceasta este lumea hobbesiană în care asemenea mizantropi precum Thomas Malthus, T.H. Huxley, Henry Kissinger și Al Gore trăiesc. Acești cinici vor folosi orice putere politică pe care o au la dispoziție pentru a forța societatea să adere la obsesia lor pentru „echilibru”, un „echilibru matematic” și predictibilitate liniară perfectă. Autoproclamații „alfa” ai acestor tipuri de societăți stăpân-sclavi sunt hotărâți să forțeze legile junglei „puterea face dreptate” asupra umanității.
În lumea închisă-necreativă a unui astfel de mizantrop, dezechilibrul este considerat atât nenatural, cât și rău. Dezechilibrul este sălbatic. Este imprevizibil. Este deschis.

Dar să vedem cat de rău este acest dezechilibru sălbatic si dacă creativitatea il poate folosi util si eficient. Plasând dezechilibrul ca factor absolut și echilibrul ca fiind pur și simplu relativ se poate defini un proces de progres construit pe salturi creative, fiecare sistem superior necesitând un echilibru/distribuție rezonabilă a utilizării resurselor, dar fără a deveni niciodată dependent de acel set special de resurse finite.

Teoria jocurilor, teoria matematică a jocurilor de strategie, a fost dezvoltată de John von Neumann în mai multe etape succesive în 1928 și 1940-41, conform cărții sale „Theory of Games and Economic Behaviour”- “ Teoria jocurilor si comportamentul economic”, pe care a scris-o împreună cu Oskar Morgenstern.
Cheia teoriei este că comportamentul unui individ va fi întotdeauna motivat spre obținerea unui rezultat optim, care este determinat de interesul propriu.

O presupunere făcută este că jucătorii dintr-un astfel de joc sunt raționali, ceea ce se traduce prin „se vor strădui să-și maximalizeze câștigurile în joc”. Cu alte cuvinte, se presupune că sunt motivați de interese proprii egoiste.
De-a lungul anilor, alți contribuitori precum John Nash (echilibru Nash) și John Maynard Smith (strategie evolutivă stabilă) s-au adăugat teoriei și ne aflăm acum într-un punct în care este considerat de mulți un instrument esențial în modelarea economică, comportamente și rezultate politice, sociologice sau militare și este predată ca atare în multe universități prestigioase ca ceva scris în piatră.

La urma urmei, teoreticienii înșiși recunosc că întreaga funcționare a modelului lor se bazează pe presupunerea că suntem guvernați de un comportament egoist rațional și că ei se simt încrezători în această presupunere, deoarece realitatea aparentă le-a confirmat acest fapt.

Dar ce se întâmplă dacă acest joc nu reflectă în mod obiectiv o descriere veridică a noastră? Ce se întâmplă dacă acest joc a fost mai degrabă folosit ca un instrument de condiționare, o profeție care se împlinește singură, o buclă de feedback pozitiv?
Cum putem ști ce este adevărat? Cum putem ști ce fel de persoană suntem cu adevărat și nu cum am fost condiționați să credem despre noi înșine?

Înainte de a putea răspunde la o astfel de întrebare, trebuie să ne uităm la formele de simplificare și ipotezele care au fost folosite de von Neumann atunci când a formulat filozofia modelului teoriei jocurilor.
Atentie la ipoteze, marile speculatii sofistice au abuzat această metodă de falsificare a ipotezelor.
Acest lucru poate fi contra-intuitiv pentru unii, dar „filozofia” sau „ipoteza” trebuie întotdeauna să precedă modelul real.

Variabilele pe care alegeți să le utilizați, variabilele pentru care reduceți, modul în care definiți variabilele, modul în care definiți relația dintre variabile nu sunt definite de model, ci mai degrabă de creatorul modelului. Odată ce modelul este creat, acum poate, teoretic, să adauge la acea structură de început și să mimeze o versiune simplificată a realității.

La începutul cărții lui von Neumann parcurge mai multe declinări care sunt extrem de problematice în ceea ce privește relevanța teoriei sale, una dintre ele fiind recunoașterea faptului că „nu există, în prezent, un tratament satisfăcător al problemei comportamentului rațional.
Pot exista, de exemplu, mai multe moduri prin care se ajunge la poziția optimă; ele pot depinde de cunoștințele și înțelegerea pe care le are individul și de căile de acțiune care îi sunt deschise, deoarece implică, după cum trebuie să fie evident, relații cantitative.”

După cum devine rapid evident, von Neumann face afirmații nesfârșite ca acestea, ca și cum ar fi evidente și, prin urmare, nu ar mai trebui examinate deloc. Presupunerea că un comportament egoist „rațional” subdefinit este doar cuantificabil și nimic mai mult și nu ține cont de schimbarea calitativă (cel mai rău coșmar al unui matematician), își asumă o mare libertate în simplificarea excesivă a comportamentului uman pentru a se potrivi în mod convenabil parametrilor limitați ai modelului lui.
Cu alte cuvinte, este o înșelăciune. Manipulezi definițiile și interacțiunile variabilelor tale pentru a se potrivi cu realitatea artificială a modelului tău.

În al cincilea postulat al lui Euclid, este considerată o „regulă” că două drepte paralele nu se vor intersecta niciodată. Euclid era în viață înainte ca Eratosthenes să facă descoperirea sa minunată și elegantă că Pământul era într-adevăr curbat, o sferă și, de asemenea a făcut o primă măsurătoare destul de precisă a dimensiunii Pământului.

Adică, Euclid a presupus un spațiu geometric liniar pe care se aștepta să se „aseze” universul real. Deși este adevărat că două linii paralele nu se vor întâlni niciodată pe un plan bidimensional, ele insă se pot întâlni pe un plan tridimensional.

Problema cu ipotezele de genul lui Euclid este că acestea sunt în cele din urmă adevărate doar într-o situație limitată și nu reflectă modul în care astfel de lucruri vor interacționa în realitate. De asemenea, nu există nicio modalitate de a prezice din a cincea lege a lui Euclid cum ar interacționa două linii paralele într-un spațiu tridimensional, cu atât mai puțin în spațiul n dimensional, așa cum este descris de fizicianul Bernard Riemann.

În mod ironic, în cartea sa, von Neumann compară munca sa „de pionierat” în domeniul teoriei jocurilor cu cea a ceea ce fizicienii au făcut de secole, adică formulări matematice care reprezintă, deși simplificate, „legile naturii”, referitoare la materie si energie. Cu toate acestea, von Neumann arată din nou că nu are nicio înțelegere cu privire la ceea ce constituie fundamentul pentru astfel de „legi ale naturii”.

Recunoscând von Neumann că el însuși se bazează foarte mult pe așa-numitele sale adevăruri „evidente” în simplificarea comportamentului uman, el afirmă un rezultat, nu dovedește apariția naturală a rezultatului.

Potrivit lui von Neumann, exemplul Robinson Crusoe a fost folosit de școala economică austriacă pentru a modela comportamentul unui individ în vederea maximizării profitului într-un mediu izolat, (în acest caz o insulă – sistem inchis) în care resursele disponibile sunt stabilite și limitate.
Există multe probleme cu aceasta, dar cea mai de neiertat este asumarea unei rezerve stabilite, limitate și neschimbate de resurse disponibile individului.

Cu alte cuvinte, școala austriacă de economie și von Neumann împreună cu ei, consideră insula pustie a lui Crusoe drept studiu de caz perfect pentru un scenariu de joc cu resurse limitate, cu sumă zero.

În mod ironic, această afirmație ratează cu desăvârșire sensul a ceea ce se întâmplă de fapt în povestea lui Daniel Defoe despre „Robinson Crusoe” și ne face să ne întrebăm dacă acești teoreticieni au citit vreodată cartea sau mai degrabă au citit un scurt rezumat de două rânduri.

Henry C. Carey, consilierul economic al lui Lincoln, spunea în cartea sa „Unitatea legii” (1872):
„Crusoe făcând un arc, dobândise astfel avere; acea bogăție care se manifestă prin puterea obținută asupra anumitor proprietăți naturale ale lemnului și fibrei musculare, permițându-i astfel să-și asigure aprovizionare sporită cu hrană cu cheltuieli de muncă mult mai reduse. După ce a făcut o canoe, și-a găsit bogăția mult crescută, noua sa mașină permițându-i să obțină și mai multă hrană și materiile prime de îmbrăcăminte, cu un cost încă mai mic al efortului personal. Ridicând un stâlp pe canoea sa, el comandă acum serviciile vântului și, cu fiecare pas în această direcție, se trezește înaintând, cu o rapiditate constant accelerată, spre a deveni stăpânul naturii și o ființă cu o adevărată bogăție și putere.”

Sună asta ca descrierea unui scenariu de „resurse limitate”, „joc cu sumă zero”?
Cu alte cuvinte, unde este limita „setată”? Limita este în mod constant reajustată la ceea ce individul creează, ceea ce îi schimbă relația cu „utilitatea” resursei.
De exemplu, resursa de lemn, în funcție de inovația individului, poate fi folosită pentru a menține unul cald și uscat, pentru a găti alimente, pentru a crea arme, pentru a crea adăpost, pentru a crea o navă pentru călătorie etc. etc.

Existența potențialului care nu a fost încă creat compensează astfel întregul sistem al lui von Neumann, deoarece sistemul său nu are nicio modalitate de a prezice potențialul, adică transformările calitative, nici modul în care acesta va afecta comportamentul.

Dacă nu puteți prezice viitoare schimbări calitative, care sunt în curs de desfășurare, cum ar fi descoperirea electricității sau crearea de plutoniu și alte elemente transuranice artificiale, sau potențialul care așteaptă să fie deblocat de torța cu plasmă de fuziune foarte fezabilă care poate transforma depozitele de gunoi în mine de resurse, cum puteți presupune o limită stabilită definită sau chiar un joc definit cu sumă zero ca un adevăr „evident” atunci când nici măcar nu puteți prezice care este limita?

În cartea lui „Cel mai mare bine pentru cel mai mare număr posibil” von Neumann se referă la „cel mai mare bine pentru cel mai mare număr posibil” ca fiind o contradicție, deoarece potrivit lui von Neumann nu poți maximiza două sau mai multe funcții deodată, căci într-o economie socială, toate maximele sunt dorite simultan de diverse jucători.

Adică, nu există conceptul că este posibil să cooperăm și să împărtășiți un rezultat optim, fără ca acesta să iasă din partea „voastră”, ca să spunem așa, care are un cost de a avea mai puțin în loc de mai mult.
Aceasta este o înțelegere de bază a economiei și, din nou, nu ține cont de modul în care cooperarea și potențialul creativ pot funcționa pentru a transforma „bunurile” unui rezultat.

Acesta este exact modelul pe care China îl folosește în prezent în filosofia lor de „cooperare câștig-câștig” și s-a dovedit a fi cel mai eficient, în ciuda tuturor încercărilor de a-l criminaliza ca pe ceva nefast. Mai degrabă decât lupta pentru resurse, există o cooperare pentru a împărtăși tehnologia, a crește randamentul resurselor și a împărtăși un avantaj mai mare decât a existat inițial.

Xi descrie principiul fundamental al economiei sistemului deschis în timpul unui discurs din 2016 la comitetul central al PCC:
„Dezvoltarea coordonată este unitatea dintre dezvoltarea echilibrată și dezvoltarea dezechilibrată. Procesul de la echilibru la dezechilibru și apoi la reechilibrare este legea de bază a dezvoltării. Echilibrul este relativ, în timp ce dezechilibrul este absolut.
Sublinierea dezvoltării coordonate nu înseamnă urmărirea egalitarismului, ci acordarea de mai multă importanță egalității de șanse și alocării echilibrate a resurselor.”

John von Neumann afirmă în continuare în cartea sa că, cu cât sunt mai mulți jucători în model, cu atât este mai ușor să preziceți rezultatul, deoarece utilizarea statisticilor și a probabilității sunt indicatori din ce în ce mai buni ai comportamentului și performanței. După cum spune el:
„Când numărul de participanți devine cu adevărat mare, apar anumite speranțe că influența fiecărui participant va deveni neglijabilă și că dificultățile de mai sus se pot retrage și că o teorie mai convențională va deveni posibilă. Acestea sunt, desigur, condițiile clasice ale „liberei concurențe”.

El continuă să folosească exemplul sistemului nostru solar, cu cele nouă corpuri majore ale sale, ca fiind mult mai greu de modelat decât 10^25 de particule de gaz care se mișcă liber, conform teoriei gazelor, pur și simplu datorită numărului mare de obiecte cu care aveți de-a face. .
Aceasta este cu adevărat o afirmație remarcabil de absurdă, în care von Neumann afirmă că, dacă sistemul solar ar avea mai multe corpuri majore care orbitează în el, ar fi astfel mai ușor de modelat pe baza probabilității.

Fiecare planetă din sistemul nostru solar are o dimensiune și o greutate diferite, cu un număr diferit de luni. Fiecare planetă se învârte în jurul Soarelui pe orbite eliptice imperfecte care se schimbă încet în timp, planetele călătoresc de-a lungul acestor orbite într-un mod neuniform care este observabil prin mișcări retrograde planetare.

Cert este că sistemul nostru solar nu este un sistem perfect închis, care este uniform și consecvent în acțiunile sale, există schimbări ciclice, dar există și schimbări non-ciclice care au loc. Acest lucru se datorează faptului că sistemul nostru solar orbitează în jurul unui centru galactic al Căii Lactee, care se mișcă în moduri care nu au fost încă descoperite într-un grup mai mare de galaxii.

Prin urmare, nu puteți utiliza nicio teorie a probabilității, deoarece sistemul este într-o stare de schimbare neliniară continuă. Cu cât adaugi mai multe corpuri la un astfel de sistem, cu atât devine mai complex, nu cu atât mai neglijabil.
De exemplu, nu există o formulă simplă pentru a identifica toate numerele prime, deși există un număr infinit de numere prime. Numerele prime sunt o reflectare a unui proces neliniar de schimbare.

O astfel de simplificare excesivă a naturii arată îndrăzneala din spatele presupunerilor care compun astfel de formulări precum teoria jocurilor.
Nu ești altceva decât un avatar virtual în lumea lor sintetică, cu limite programate pentru ceea ce poți și nu poți face în jocul pe care l-au creat pentru tine.

Teoria jocurilor nu reprezintă motivațiile din spatele naturii umane, ci mai degrabă impune astfel de limitări, deoarece, așa cum se recunosc ei înșiși, este mai ușor să prezici și să controlezi comportamentele egoiste alese, care sunt încurajate și recompensate cu „stimulente”.
Este un sistem de aservire care își încurajează sclavii să se lupte între ei pentru „rămășițe de la masă” și să nu pună la îndoială niciodată mâna care reține, sistemul care creează fals deficit și promovează antagonismul față de factorii de stres artificiali.

Suntem învățați să nu punem niciodată la îndoială regulile care ni se oferă în aceste scenarii ale teoriei jocurilor, ci să reacționăm în consecință la ceea ce ne-a fost definit ca un set limitat de opțiuni într-un scenariu artificial.
Poate cel mai bun indicator al acestui lucru este, în mod ironic, însuși creatorul „dilemei prizonierului”, John Nash. Nash a câștigat Premiul Nobel pentru Economie în 1994 pentru munca sa începută în anii 1950 despre teoria jocurilor. Deși nu este clar dacă suferea de schizofrenie paranoidă atunci când a dezvoltat Echilibrul Nash, caci începând cu 1959, Nash a intrat și a ieșit din spitalele psihiatrice timp de peste nouă ani.

Blestemul teoriei jocurilor, nu este contagios dar este totusi neiertător pentru autori.
În 2007, a fost intervievat în timp ce încă lucra la Princeton. Iată oferta sa foarte altruistă a „iluminării” (cuvintele sale) cu privire la teoria jocurilor după peste 50 de ani de muncă în domeniu. Rețineți că folosește definiția comportamentului rațional conform teoriei jocurilor, care este definită ca un interes egoist:

„Am avut unele probleme la nivel psihologic; Am fost în spitale psihiatrice… Îmi dau seama că ceea ce am spus la un moment dat poate să fi accentuat exagerat raționalitatea… Și nu vreau să subliniez prea mult gândirea rațională din partea oamenilor… Ființele umane sunt mult mai complicate, ființa umană ca un om de afaceri… Comportamentul uman nu este în întregime motivat de interesul fiecărui om… teoria jocurilor funcționează în termeni de interes personal, dar… unele concepte ale teoriei jocurilor ar putea fi nefondate. Există o dependență excesivă de raționalitate. Aceasta este iluminarea mea.”

Suntem martorii unei mari schimbări care va avea loc imediat după prăbusirea “ordinii bazate pe reguli” in groapa de gunoi a istoriei cu o piatră de 1,2 cvadrilioane de dolari legată de gat. Cădere definitivă dar salvatoare pentru umanitatea strivită si umilită de această oligarhie financiară.

Pe măsură ce alianța multipolară se întrece pentru a aduce în realitate un sistem deschis, de cooperare câștig-câștig, dezvoltare pe scară largă și gândire pe termen lung, a devenit din ce în ce mai clar că preoția Noii Ordini Mondiale se autoeclipsează si nu mai este singurul joc din lume.

Trebuie clarificată diferența de principiu dintre sistemul oligarhic închis al transumanismului și fundația sistemelor deschise care acum prind viață prin Alianța Multipolară condusă de Rusia/China
Putin și-a exprimat înțelegerea acestui principiu în felul său când a discutat despre importanța energiei nelimitate și a potențialului de creștere atins prin valorificarea puterii de fuziune:
„Potențial, putem valorifica o sursă de energie colosală, inepuizabilă și sigură. Cu toate acestea, vom reuși doar în energia de fuziune și în rezolvarea altor sarcini fundamentale dacă stabilim o cooperare și interacțiune internațională largă între guvern și afaceri și ne unim eforturilor cercetătorilor care reprezintă diferite școli și domenii științifice.

Dacă dezvoltarea tehnologică devine cu adevărat globală, ea nu va fi divizată sau frânată de încercările de a monopoliza progresul, de a limita accesul la educație și de a pune noi obstacole în calea schimbului liber de cunoștințe și idei. Cu ajutorul lor, oamenii de știință vor putea vedea literalmente procesele de creație ale naturii.”

Programe precum al Chinei BRI – Belt and Road Initiative (și extensiile sale spațiale, polare, de sănătate și informații) nu numai că au câștigat peste 135 de națiuni în cadrul său, dar acest program este în întregime înrădăcinat în gândirea unui sistem deschis.
În cadrul sistemului de operare al acestui cadru, nu există o limită fixă presupusă a resurselor sau punct final al progresului pe care națiunile le pot crea dacă sunt respectate anumite principii.

În centrul acestor principii vitale se află conceptul moral de „cooperare câștig-câștig” sau, așa cum l-a numit fostul președinte al Chinei Sun Yat-sen în cele trei principii ale poporului, principiul „Dreptul face puterea”.
Sun Yat-sen a înțeles în 1924, așa cum o fac astăzi președinții Xi și Putin, că dacă o națiune aderă la gândirea câștig-câștig/dreptatea-face-puterea, atunci națiunea respectivă nu va pierde niciodată Mandatul Cerului (Tianxia), ca o binecuvantare.

În matricea occidentală, acest principiu este exprimat frumos prin Principiul Westfaliei, care a înființat primele state națiuni moderne în 1648, bazate în jurul principiului „Beneficiului celuilalt”. Când Kissinger, Brzezinski sau Blair vorbesc despre o „epocă post-westfaliană”, acest principiu fundamental de fapt ei atacă mai mult decât simpla existență a granițelor naționale.

Atâta timp cât națiunile sunt împuternicite să stea pe picioarele lor, să dezvolte economii agroindustriale cu spectru complet și dacă oamenii beneficiază de dezvoltarea unor noi competențe și dacă noile tehnologii și noile descoperiri în știință sunt încurajate mai degrabă decât sabotate (cum a fost practica). în conformitate cu legile darwiniste ale înghițirii, Might-Makes-Right – Puterea face dreptatea), atunci potențialul de perfectibilitate umană este la fel de nelimitat ca și capacitatea noastră de a descoperi, crea, planifica și inspira generațiile viitoare.

În general, există multe alte puncte de beneficiu comun împărtășite de națiunile angajate într-un viitor „sistem deschis” multipolar, inclusiv educație/schimb cultural, cercetare în domeniul energiei de fisiune/fuziune și contraterorism.
Dacă toate natiunile și-ar pune cele mai bune minți pentru a rezolva aceste probleme, mai degrabă decât să cadă într-o nouă cursă a înarmărilor, atunci nu numai că fiecare țară ar beneficia enorm, dar și umanitatea ar avea mai mult de castigat cantitativ dar si valoaric.

Atlanta 18/11/2024