Presiunile guvernelor străine și ale corporațiilor multinaționale cu privire la forma finală a legii exploatării resurselor din Marea Neagră sunt uriașe. Sub apăsarea lor, coaliția de guvernare PSD-ALDE riscă să se destrame. O opțiune interzisă de logica realității politice românești; respectiv de interesul național și interesele partenerilor de coaliție.

 Citește și: Lege promulgată împotriva voinței proprii

TREI IPOTEZE ȘI PRIMEJDIILE LOR

După „declarația de independență” a Vioricăi Dăncilă de la Strasbourg, primul test de independență al României este adoptarea legii exploatării resurselor din Marea Neagră – legea off shore. Acesta este și testul de stres al actualei coaliții de guvernare PSD-ALDE.

Fără a intra în detalii tehnice, să enunțăm cele trei ipoteze de analizat:

-resursele din Marea Neagră să fie exploatate prin intermediul sau cu implicarea masivă a corporațiilor străine;

-resursele din Marea Neagră să nu fie exploatate deloc, ci păstrate în rezervă până când România va avea mijloacele de a le exploata ea singură ori de a impune condițiile exploatării.

Prima ipoteză este nerealistă. România nu dispune de tehnologia exploatării resurselor despre care vorbim și nici de a le achiziționa din altă parte. Nu are rost să ne întrebăm de ce.

Cea de a doua ipoteză este oricând fezabilă, dar ridică problema împărțirii corecte a profitului exploatării – iar aceasta nu doar în termeni financiari, ci și economici, sociali și politici – între proprietarul resurselor – România – și cel care le exploatează efectiv – corporațiile străine sau/și mixte.

Cea de a treia ipoteză presupune ca pe o perioadă imprevizibilă de timp (fără îndoială lungă) România să rămână dependentă energetic de Rusia; sau, mai rău, de Rusia și Germania, atunci când aceasta din urmă va prelua practic monopolul distribuției gazului rusesc în UE. Cu precizarea că dependența energetică vine la pachet cu dependența politică.

Clasa politică română actuală a optat, fără excepție, pentru cea de a doua variantă. Prima a fost înlăturată ca nefezabilă, iar cea de a treia ca inoportună.

Ruptura s-a produs cu privire la stabilirea liniei de demarcație între ceea ce ar fi o lege care lasă practic întregul profit al operațiunii (cel puțin cel economico-financiar) străinilor, și una care rezervă românilor o parte echitabilă a acestuia, conformă cu raportul dintre valoarea resurselor exploatate și costurile exploatării. Trasarea acestei linii nu ține doar de calcule matematice, ci și de balanța de putere dintre negociatori.

De aceea, din afară, rezultatul este greu de evaluat. Și fiind greu de evaluat el va fi mereu obiect de suspiciuni și controverse. Cu atât mai mult cu cât în afacere își bagă coada și trădarea; întâlnirea dintre corupătorii și corupții de toate rangurile în procesul negocierilor fiind letală.

APARENȚE ȘI REALITĂȚI ÎN JOCUL DE SUMĂ NULĂ

Este oare corectă pretenția corporațiilor care preiau concesiunea de a-și deduce cheltuielile făcute cu explorarea zăcămintelor anterior exploatării, din câștigul impozabil obținut prin exploatare? Aparent da. Asta însă numai dacă ele ar exploata resurse proprii, iar nu resursele altuia. În cazul din urmă fie cheltuielile de explorare deductibile ar trebui limitate, fie un profit minim impozabil ar trebui garantat, fie o combinație între cele două ar trebui stabilită. Altminteri riști ca baza de impozitare să tindă spre zero și statul concedent să încaseze impozite zero. Aceasta după ce că a fost determinat – cu argumente obiective și „subiective” – să accepte redevențe mici.

Este oare corect ca statul concedent să își păstreze libertatea suverană de a modifica impozitele pe parcursul exploatării? Aparent da. Aceasta lasă însă concesionarul complet la discreția statului concedent, răpindu-i nerezonabil orice posibilitate de a face calcule anticipative cu privire la profitabilitatea operațiunii. Să fie înghețate atunci impozitele sau să fie stabilită totuși o marjă în care ele pot fluctua?

Iată doar două dintre multele posibile controverse.

Lor li se mai adaugă o întrebare de-a dreptul dramatică: la ce nivel al condițiilor puse de statul concedent oferta de concesionare devine neatractivă pentru concesionar și se ajunge astfel în situația, care s-a dorit evitată, ca resursele să rămână neexploatate, cu toate consecințele economice, sociale, politice și chiar geopolitice care decurg de aici? Într-o expresie mai colorată, cât de descărnat trebuie să fie osul ca să plece câinele de la măcelărie?

Inevitabil, asemenea decizii se iau cu gândul sau și cu gândul la viitoarele alegeri, și mai puțin la viitoarele generații. Aceasta crează o altă mare problemă.

PRESIUNI EXTERNE ȘI FRACTURI INTERNE

Toate la un loc pun presiuni enorme pe actuala coaliție de guvernare. Din păcate, reacțiile membrilor ei nu sunt totdeauna pe măsura sfidărilor și reflectă, dacă nu neapărat un deficit de onestitate, cel puțin un deficit de înțelepciune.

Ieșirile nervoase ale dlor Vosganian și Gerea, adepții doctrinei „porților deschise”, după tradiție mai degrabă țărănistă decât liberală, nu sporesc nici statului, nici ALDE puterea de negociere.

Este evident că discuțiile cu corporațiile gazo-petroliere sunt de tipul jocului de sumă nulă; ceea ce câștigă una dintre părți, pierde cealaltă. Divizarea sau sentimentul divizării uneia dintre ele – în speță, a coaliției de guvernare – diminuează capacitatea sa de rezistență și persuasiune. În același timp, electoratului i se crează impresia că ALDE s-a plasat, „cointeresat” sau nu, de partea concesionarilor, în dauna românilor. Și acolo unde miroase a trădare se pierd voturi.

Pe de altă parte, nici promovarea de amendamente „patriotice” de către dl Iulian Iancu, adept al doctrinii „prin noi înșine”, după tradiție mai degrabă liberală decât social-democrată, fără a-și preveni partenerii de guvernare și fără a se obosi măcar să aducă argumente bazate pe calcule economice și evaluări de impact, nu servește mobilizării maximale a forțelor de aruncat în lupta cu corporațiile cele lacome.

Diferențele de abordare – nu vorbim de divergențe – trebuie discutate în interiorul echipei de negociatori înainte de a se ieși în public. Discutate cât timp este nevoie; cu răbdare, inteligență, imaginație, spirit de compormis, flexibilitate tactică și fermitate strategică. După aceea se iese în bloc și în pas de marș, atât în Parlament cât și în raporturile cu guvernele străine sau corporațiile multinaționale. Poporul va înțelege de aici că și dacă soluțiile promovate și convenite nu sunt ideale, ele sunt optime și cu ele se poate trăi; iar concesionarii vor pricepe că mai mult decât atât nu se poate obține și se vor gândi de două ori înainte de a mai spune că pleacă și de a trânti ușa în urma lor.

PSD ȘI ALDE LA PROBA EXERCIȚIILOR IMPUSE

În acest context cele două partide ale coaliției actuale trebuie să plece de la recunoașterea unei realități de neocolit: sunt condamnate să rămână împreună.

Dacă ALDE provoacă demisia Guvernului, un alt guvern PSD nu se va forma decât cel mult sub conducerea unei cozi de topor care va distruge în câteva luni și ceea ce a mai rămas din acest partid; ca și din suveranitatea României.

Dacă se apelează la un guvern de „largă” coaliție condus de ALDE, acesta va avea la următoarele alegeri – europarlamentare, prezidențiale și parlamentare – un scor în limita marjei de eroare a sondajelor de opinie.

După ce repetatele încercări de dislocare și fărâmițare a PSD au eșuat, ținta strategică principală acum este ALDE. Acesta trebuie împins la ruperea coaliției și prin asta compromis, ca un partid oportunist, neloial și, în ultimă instanță corupt. Mai „corupt” chiar decât PSD, căci „i-a furat pe hoți”.

Oricât și orice i s-ar da în schimbul acestei defecțiuni nu va fi suficient pentru a-i oferi ulterior liberatatea de mișcare și garanția supraviețuirii autonome. Dimpotrivă, i se va răpi și spațiul de menevră avut în prezent, după care va fi decapitat ușor de singurul lider politic român al momentului cu adevărat prezidențiabil.

PSD este obligat să adopte o lege off shore care oferă românilor, dacă nu garanția, măcar șansa de a-și exploata resursele naturale (și) în folosul lor, indiferent de problemele sale judiciare. ALDE este obligată să adopte această lege, indiferent de calculele sale geopolitice. Corporațiile sunt obligate să accepte această lege întrucât altfel trebuie să părăsească perimetrul Mării Negre. Guvernele străine vor fi obligate să se împace cu ideea că un popor de aproape două zeci de milioane de oameni nu este chiar ușor de supus.

Dincolo de asta nu trebuie uitat că legea nu este același lucru cu contractul. Ea stabilește doar niște condiții minimale, respectiv cadrul libertății contractuale a părților. Pe baza legii se va încheia un contract. Acesta va putea include clauze de renegociere și de adaptare la schimbările imprevizibile care vor interveni pe piața mondială de energie. Dacă impactul impreviziunii va fi cumva ignorat de lege, părțile contractante sunt ținute și vor avea posibilitatea să convină asupra adminstrării lui.

ISTORIA NU TREBUIE SĂ SE REPETE

Problemele puse de legea off shore au un precedent în „legea minelor”, adoptată cu chinuri similare și modificată de nenumărate ori în perioada interbelică, imediat după apariția României Mari. Atunci, ca și acum, Guvernul a dorit ca resursele subsolului țării să permită dezvoltarea noastră prin noi înșine.

Atunci, ca și acum, hegemonii euro-atlantici au dorit să exploateze acele resurse numai în interesul lor. Atunci ca și acum presiunile corporațiilor străine au limitat libertatea de legiferare a reprezentanților poporului și au dus țara dintr-o criză politică în alta, până când criza economică a Occidentului a fost exportată în România.

Atunci jocul s-a terminat prin trecerea la dictatură (care în patru forme – regală, legionară, militară și comunistă – s-a întins din 1938 până în 1989), dezmembrarea țării (1940) și intrarea în războiul mondial (1941). Toate semnele sunt că această istorie se va repeta. Încă mai depinde de noi, totuși, și de liderii noștri (în prezent coaliția PSD/ALDE) ca acest lucru să nu se întâmple.