Pentru tine, popor ingrat…
MIHAIL HAȘIU
JUL 17

READ IN APP

Iurie Roșca cu părintele Mina Dobzeu. Mănăstirea Sf. Apostoli Petru și Pavel. Huși, 1995
„Binecuvântată să fii închisoare, binecuvântată să fii că ai fost în viața mea. Căci acolo, întins pe paiele putrezite ale închisorii, am ajuns să-mi dau seama că scopul vieții nu este prosperitatea așa cum suntem făcuți să credem, ci maturitatea sufletului uman.” ― Aleksandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag.

În fața tăvălugului globalist, care dorește să transforme omenirea într-un gulag planetar, cu un singur centru de putere, să disolve umanitatea prin transumanism, să instaureze o dictatură de supraveghere în masă, să dizolve suveranitatea statelor, să denaționalizeze națiunile, și să abolească religiile, singura șansă de supraviețuire constă în rezistența cu orice cost. Rezistența cerută necesită să fie mai mult decât pur lumească, adică politică, socială sau economică, ci e musai să fie rezistență spirituală, căci globaliștii încearca să ne distrugă forța morală. Această rezistență este cerută de la fiecare dintre noi, însă din păcate puțini dintre noi rezistă, și mai puțini dintre aceștia își dedică întreaga lor viață acestei lupte. Unul dintre acești puțini, din spațiul românesc, este Iurie Roșca, care și-a luat menirea de disident, ca datorie sfântă către neam și Dumnezeu. După o viață de disidență, la început împotriva comunismului uniunii sovietice, și acum ca avangardă împotriva globalismului, el riscă acum înca un dosar penal intentat politic, care s-ar putea solda cu o condamnare de până la 7 ani.

Pentru a-l înțelege pe Iurie, trebuie să întelegem ce reprezintă el, de constituie o primejdie atât de mare pentru noua ordine mondială. Menirea de disident necesită mai mult decât un angajament lumesc, ci dedicație intelectuală și duhovnicească totală. Pentru aceasta este nevoie de mai mult decât un om de rând, ci un războinic spiritual. Acesta se deosebește total de omul de rând căruia îi este contemporan, și rămâne neclintit la datoria sa. Pentru a înțelege cine este Roșca, și ce a izbutit să înfăptuiască într-o viață de sacrificiu, trebuie să înțelegem cine este omul misiunii spirituale, omul dumnezeiesc contrastat cu omul de rând, a vieții lumești.

Omul de rând, pe care Heidegger l-a numit das Mann, iar Nietzsche Untermensch (sub-omul), și omul-dumnezeiesc se încrucișează însă doar in contradicții absolute, în orientare a destinului lor uman pe pământ. Omul de rând, al vieții cotidiene, își îndreaptă energiile spre viața lumească, materială, dusă pe orizontală, în mlaștina intelectuală a bârfei, avariției, intrigilor personale. Acest om, strict material, există ca un nod într-o rețea de schimb, care-și iroșeste viața să extragă avuție, influență si plăcere maximă, deseori pe un minim de efort. Axiologic el este strict pentru sine, un sine divorțat de legătura metafizică, si etică. În goana după cele lumești el se face sărac în pururi de cele cerești, și rămâne întotdeauna orb misiunii sale pe pământ, căci prin existența sa înaintează dizolvarea absolută a omenirii (Heidegger: Seynsverlassenheit). Esența sa intelectuală, preponderent antropocentrică și seculară, este îndreptată către nimic, întruchipând spiritul post-modernității, nihilismul. Politic, omul lumesc, tinde spre machiavelism, încercând să-și maximalizeze câștigurile lumești fără a ține cont de norme etice.

Diametral opus lui, se află omul-dumnezeiesc, care-și duce destinul pe pământ cu ochii spre ceruri, căci înainte de căderea omului in păcat, el este conștient căci de acolo a decăzut, și acolo tânjeste să se întoarcă. Esența omului-dumnezeiesc, se opune diametral cele al omului lumesc, prin orientarea destinului său, și este una marcată de abnegare de sine, și sacrificiu, de consumare totală de sine fără așteptarea câștigului de bunuri sau influență personală. El ucide în el o lume, pentru a construi o altă lume, care ajunge la ceruri. Axiologic, el există strict pentru a servi o idee mai mare decât el, și transcende realitățile timpului său istoric, pentru a crește permanent în spirit. Cum cuvântul sacrificiu, derivă de la latinul sacrare, ce înseamnă a sacraliza, conceptele de a sacraliza și sacrificiu sunt unul și același în Ortodoxie, pilduitoare fiind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos, și martirii Bisericii Ortodoxe. Politic, el este un anti-machiavel, și precum în “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, menirea sa pe pământ este să caute mântuirea, pentru el și neamul său.

Ca să înțelegem contradicția absolută dintre cei doi oameni, trebuie să investigăm îndelednicirea fiecăruia. Omul lumesc, trăiește prin și pentru imitație, prin care încearcă să spiritualizeze materia, și s-o animeze cu un simulacru al realității. Este un act prin care încearcă să captiveze esența vieții, însă ca totul material, ea rămâne însă neînsuflețită. Este goana după aparență, decât după ființă sau devenire, după beneficii decât binefacere. Domeniul său de activitate se restrânge la tot ce poate fi cuantificat, însă datorită caracterului efemer al materiei, omul lumesc ajunge să trăiască într-un prezent efemer, doar umbrit de trecutul apropriat, și orb viitorului îndepărtat. Omul dumnezeiesc, însă, trăiește conștient că este o creație a lui Dumnezeu, iar rolul său în viată este să se întoarca la Dumnezeu, prin cultivarea sufletului nu a materiei, pentru o realitate nu numai văzută, însă nevăzută si permanența. Munca lui este pur esența vieții, și ca totul spiritual, viața îi este eternă. Este calea Golgotei, a suferinței, pentru a deveni și a fi mai aproape de Dumnezeu. Îndelednicirea sa, este de a deveni, printr-o cinstire pătimașă și neclintită a lui Dumnezeu.

Limbajul omului lumesc este divorțat de concepte metafizice, un vocabular sec și birocratic, încadrat în utilitarismul materialist. Acest limbaj îngrădește experiența umană la un contract social, și funciar, limitând-o doar la clauze contractuale. În acest univers transacțional, omul lumesc spune doar ce i se datorează sau la ce este îndreptățit. Omul dumnezeiesc însă vorbește prin alt limbaj, unul al datoriei și obligației, unde caută mai mult să ofere decât să primească. Acest limbaj reflectă ethosul lui, adânc înrădăcinat în simțul neepuizat de datorie, o obligație morală care-l mână să se ofere dincolo de îndeplinirea obligațiilor sale. Pentru el, actul de a se oferi este un scop în sine, o manifestare ale abilității sale nemărginite de sacrificiu de sine, și a generozității sale.

Pe calea spre mântuire, omul trebuie să ignore ispitele lumești ale materialismului, și a renumelui personal, și să rămână neclintin în datoria sa către neam și Dumnezeu, mai ales in epoca dizolvarii totale al post-modernismului globalizator. Lumea materială este doar efemeră, o lume produsă de căderea omului din paradis, si ruperea de lumea spirituală. Această misiune spirituală, trebuie hrănită de sacrificiul de sine. Prin jertfa sa, prezentul vieții sale întruchipează esența eternității, iar viața sa nu e doar trecătoare. Așadar, prin contradicțiile dintre omul lumesc, și omul dumnezeiesc, regăsim nu doar o antiteză ci și o lecție în modul de a trăi, o chemare a conștiinței (Heidegger: Ruf des Gewissens) spre calea jertfei, creației, rezistând sfidător alura efemeră a lumii materiale decăzute.

Esența omului dumnezeiesc, s-a manifestat în românism prin jerfta gânditorilor creștini, care prin sacrificiul lor, au crescut neamul în ochii lui Dumnezeu. Virgil Mateiaș, din temnița de la Aiud, a imortalizat esența misiunii spirituale ale omului dumnezeiesc:

„Ne-am ridicat să punem rânduială
În Țară, în gândire și cuvânt,
Cum n-am aflat hârtie și cerneală
Am scris cu sânge-n Cer și pe pământ.”

Și înca un cuvânt pentru Iurie, și toți cei care îl vom urma: dacă te decizi să duci crucea, Dumnezeu îți dă puterea necesară… Noi toți scriem un jurnal al fericirii…

Mihail Hașiu