CD
1.728 aprobate
denitsoc@gmail.com
108.231.169.110
Din nou @ Elvira. Africanii nu ne invadeaza ci doar puscariasii si deseurile umane din Africa ne sunt trimise pe cap de Soros si organizatiile lui deschise, ca sa ne invadeze.
Africa in scurt timp, in foarte scurt timp se va alinia in intregime ca continent unitar comunitatii multilaterale, multipolare si dotati cu tehnologie de varf de la chinezi si rusi vor deveni producatori de materiale finite a resurselor lor naturale. Isi vor relua dupa secole cultura legumelor si plantelor native, scoase din uz de colonizatori si vor fi parteneri valabili la progresul planetar. Deja tot continentul, 54 de tari au achiesat la folosirea yuanului ca moneda de tranzactare alaturi de moneda lor nationala si sistemul CIPS este deja in functiune pe continent.
China nu refuza colaborarea, o refuza doar inamicilor ca acestia sa nu foloseasca tehnologie chinezeasca la fabricarea armelor indreptate impotriva Chinei.
Romania ar fi ajutata imediat daca sincer ar cere acest lucru, dar pentru a colabora si coopera cu ei ar trebui sa facem si noi efortul, nu prea greu, de a ne apropia de cultura chineza de la care am avea ce sa invatam, caci de la cultura actuala occidentala nu este nimic de invatat.
Inspirati/influentati de cultura lor am face un pas mai convingator in reintroducerea moralei in conduita noastra sociala si am ajunge la rezultate in domeniul eticii care ne ar face in sfarsit mandri de noi. Ne este oare frica de morala sociala?
Caci chinezii de asta sunt urati de evrei, din cauza moralitatii solide si inflexibile cu liberalismul jidanesc.
DESPRE IDENTITATEA UCRAINEANĂ: UCRAINA CA ZONĂ TAMPON
Dr. Vladislav B. Sotirovic https://www.theinteldrop.org/2025/08/19/on-ukrainian-identity-ukraine-as-a-buffer-zone
Ucraina este un TERITORIU est-european care inițial făcea parte din partea de vest a Imperiului Rus și din partea de est a Regatului Polonez la mijlocul secolului al XVII-lea (diviziunea conform Tratatului de pace de la Andrusovo din 1667). Acesta este un STAT independent în present[desi ne recunoscut de ONU] și o națiune etnolingvistică separată, ca exemplu tipic al modelului teoretic al lui Benedict Anderson despre „comunitatea imaginată” – o idee autoconstruită a identității etnice și lingvistice-culturale artificiale [vezi Benedict Anderson, Imagined Communities, Londra‒New York: Verso, 1983].
Înainte de 2014, Ucraina avea aproximativ 46 de milioane de locuitori, dintre care, conform datelor oficiale, aproximativ 77% se declarau ucraineni.
Cu toate acestea, mulți ruși nu îi consideră pe ucraineni sau belaruși drept „străini”, ci mai degrabă ramuri regionale ale naționalității ruse. Este un fapt cert că, spre deosebire de cazul rusesc, identitatea națională a Belarusului sau a ucrainenilor nu a fost niciodată ferm fixată, fiind mereu într-un proces constant de schimbare și evoluție [despre construcția autoidentității ucrainene, vezi: Karina V. Korostelina, Construirea narativelor identității și puterii: Autoimaginația într-o tânără națiune ucraineană, Lanham, Maryland: Lexington Books, 2014].
Procesul de autoconstrucție a identității ucrainenilor după 1991 este, practic, orientat față de cei doi vecini cei mai puternici ai Ucrainei: Polonia și Rusia. Cu alte cuvinte, identitatea ucraineană autoconstruită (precum cea muntenegreană sau belarusă) poate doar să susțină că ucrainenii nu sunt nici polonezi, nici ruși, dar, totuși, ceea ce sunt ei cu adevărat este în mare dezbatere și încă nu este clar.
Prin urmare, existența unui stat independent al Ucrainei, nominal un stat național al ucrainenilor, este într-adevăr foarte îndoielnică din ambele perspective: istorică și etnolingvistică.
Autodeterminarea națională
Principiul așa-numitei „autodeterminări naționale” a devenit popular în Europa Centrală și de Est, de Est și de Sud-Est odată cu proclamarea „Celor Paisprezece Puncte” ale lui Woodrow Wilson la 8 ianuarie 1918. Cu toate acestea, ca și concept, principiul a fost viu încă de la Revoluția Franceză, dacă nu chiar înainte.
Revoluția Franceză însăși a susținut un principiu al autodeterminării naționale, care era deja folosit în practică încă de la Revoluția Americană (începută în 1776), urmată de Războiul de Independență American (încheiat în 1783) împotriva Regatului Unit ca stăpân colonial.
Pe scurt, conceptul se bazează pe principiul conform căruia sursa oricărei suveranități rezidă în esență în națiune. Prin urmare, ideea unui plebiscit a fost introdusă ca sprijin politic fie pentru independență, fie pentru anexarea anumitor teritorii. De exemplu, Franța a organizat un plebiscit pentru a justifica anexarea teritorială a Avignonului, Savoiei și Nisei în anii 1790. Același principiu a fost folosit pentru unificările italiene și germane din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sau pentru dizolvarea Imperiului Otoman în Europa de către statele balcanice în 1912-1913.
Noua ordine politică europeană de după Primul Război Mondial a fost stabilită conform principiului autodeterminării naționale, pe măsură ce teritoriile Europei Centrale și de Sud-Est au fost fundamental recartografiate. Au apărut noile state naționale, în timp ce unele au fost extinse prin includerea cetățenilor lor din țările vecine. Folosind exact acest principiu, cele patru imperii au fost distruse: german, otoman, rus și austro-ungar.
Cu toate acestea, același principiu al autodeterminării naționale nu a fost aplicat tuturor națiunilor europene din diferite motive. Unul dintre acestea a fost acela că anumite națiuni cunoscute la acea vreme nu erau recunoscute ca atare, cel puțin nu de către puterile Antantei câștigătoare. Acesta a fost, de fapt, cazul ucrainenilor, sau mai bine spus, al acelor ucraineni rămași în spatele granițelor URSS.
Acei ucraineni trans-sovietici au fost printre cei care au pierdut Sistemul Versailles după 1918. În timp ce unui număr mare de națiuni mai mici (comparativ cu ucrainenii), de la Finlanda până în Balcani, li s-a acordat fie independența de stat (de exemplu, statele baltice), fie includerea în statul național unit (de exemplu, România Mare), ucrainenii au fost privați de aceasta.
Spre deosebire de multe alte națiuni europene, au existat mai multe entități politice ucrainene (statale sau unități federale) înființate în anii 1917-1920, fie de către germani, fie de către bolșevici. Germanii au creat un stat ucrainean formal independent în 1918, în timp ce bolșevicii au stabilit nu doar o Ucraină sovietică ca entitate politică în cadrul statului bolșevic (mai târziu URSS).
Ca să fiu sincer, au existat mai multe motive principale pentru care învingătorii occidentali nu au creat o Ucraină independentă după Primul Război Mondial:
1) Ar fi putut fi considerată o victorie politică germană pe fostul Front de Est;
2) Țara putea fi condusă de naționaliști apropiați conceptului german de Mittel Europe și, prin urmare, Ucraina putea deveni un stat client german;
3) Ucraina independentă ar fi antipoloneză și antisemită;
4) Ucraina independentă ar putea deveni înclinată de partea sovietică în ceea ce privește crearea unei Ucraine Mari;
5) Mulți occidentali nu recunoșteau o națiune ucraineană independentă ca grup etnolingvistic separat; și
6) Ucraina, ca entitate federală, exista deja în cadrul statului sovietic.
Prin urmare, din toate motivele cruciale menționate mai sus, puterile victorioase de după Primul Război Mondial au decis să nu promoveze crearea unui stat ucrainean independent, ca stat național al „ucrainenilor”, aplicând principiul autodeterminării naționale. Mai mult, aplicând drepturile istorice, în 1923, puterile Antantei au acordat Poloniei renăscute Galiția și alte câteva teritorii considerate de naționaliștii ucraineni a fi Ucraina „de Vest”. Ucrainenii din Polonia nu au obținut nicio autonomie națională (spre deosebire de cazul Ucrainei sovietice) tocmai pentru motivul că nu au fost recunoscuți ca o națiune separată, adică un grup etnolingvistic.
Ucraina?
Termenul slav Ucraina, de exemplu, în cazul sârbo-croat Krajina, înseamnă o zonă de graniță – un teritoriu provincial situat la granița dintre cel puțin două entități politice: în acest caz istoric particular, între Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei ca Republica Ambelor Națiuni (1569-1795), pe de o parte, și Imperiul Rus, pe de altă parte. Trebuie menționat că, conform Uniunii Lublin din 1569 dintre Polonia și Lituania, fostul teritoriu lituanian al Ucrainei a trecut în posesia Poloniei.
Un termen istoric german pentru Ucraina ar fi „marca” – un termen pentru zona de graniță a statului care exista încă din vremea Regatului/Imperiului Franc al lui Carol cel Mare. Termenul este folosit mai ales din vremea Tratatului (Armistițiului) de la Andrusovo din 1667 dintre Polonia-Lituania și Rusia.
Cu alte cuvinte, Ucraina și ucrainenii, ca identitate obiectivă-istoric-culturală naturală, nu au existat niciodată, fiind considerați doar ca un teritoriu geografico-politic între alte două entități natural-istorice (Polonia [-Lituania] și Rusia).
Toate mențiunile (cvasi)istoriografice ale acestui pământ și ale oamenilor ca fiind ucraineni, referindu-se la perioada de dinainte de mijlocul secolului al XVII-lea, sunt destul de incorecte din punct de vedere științific, dar în majoritatea cazurilor sunt inspirate și colorate politic pentru a le prezenta ca ceva crucial diferit de procesul istoric al genezei etnice a rușilor – de exemplu: Alfredas Bumblauskas, Genutė Kirkienė, Feliksas Šabuldo (sudarytojai), Ukraina: Lietuvos epocha, 1320−1569, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos centras, 2010.
Rolul Vaticanului și al Actului Unirii
Vaticanul romano-catolic a fost cel care a stat în spatele procesului de creare a „comunității imaginare” a identității naționale „ucrainene” în scopul chiar politic de a separa poporul de acest teritoriu de frontieră de Imperiul Rus ortodox. Absolut același lucru a făcut și clientul Vaticanului, Austro-Ungaria, în ceea ce privește identitatea națională a populației bosniace-herțegovine, când această provincie a fost administrată de Viena-Budapesta între 1878 și 1918, deoarece guvernul austro-ungar a creat o identitate etnolingvistică total artificială și foarte nouă – „sârbii, care nu erau sârbii” timp o puternică majoritate a populației provinciei)
Crearea unei identități naționale ucrainene artificiale din punct de vedere etnolingvistic și, mai târziu, a unei naționalități separate, a făcut parte dintr-un proiect confesional-politic mai amplu al Vaticanului în lupta istorică romano-catolică împotriva creștinismului ortodox răsăritean („schisma” răsăriteană) și a bisericilor sale, în cadrul politicii tradiționale de prozelitism a Papei de reconversie a „infidelilor”.
Unul dintre cele mai reușite instrumente ale unei reconversii moderate utilizate de Vatican a fost obligarea unei părți a populației ortodoxe să semneze împreună cu Biserica Romano-Catolică Actul Unirii, recunoscând în acest fel o putere supremă a Papei și un filioque dogmatic („și din Fiul” – Duhul Sfânt purcede și din Tatăl și din Fiul).
Uniunea de la Brest din 1596
La 9 octombrie 1596 a fost anunțată de către Vatican o Unire de la Brest cu o parte a populației ortodoxe în granițele Comunității Romano-Catolice Lituano-Poloneze (azi Ucraina) [Arūnas Gumuliauskas, Lietuvos istorija] Problema crucială, totuși, în această chestiune este că astăzi uniații ucraineni și romano-catolicii sunt cele mai anti-ruși și dintre sentimentele naționale ucrainene. Practic, atât identitatea etnolingvistică, cât și cea națională actuală, ucraineană și belarusă, sunt fondate istoric pe politica antiortodoxă a Vaticanului pe teritoriul fostei Uniuni Polono-Lituaniene, care a fost, în esență, o construcție politică antirussiană.
Istoriografia lituaniană scrisă despre Uniunea Bisericească de la Brest din 1596 confirmă clar că:
„… Biserica Catolică a pătruns din ce în ce mai puternic în zona Bisericii Ortodoxe, dând un nou impuls ideii, care fusese prețuită încă din vremea lui Jogaila și Vytautas și formulată în principiile Uniunii de la Florența din 1439, dar niciodată pusă în practică – subordonarea Bisericii Ortodoxe GDL față de stăpânirea Papei” [Zigmantas Kiaupa și colab., Istoria Lituaniei înainte de 1795, Vilnius: Institutul Lituanian de Istorie, 2000, 288].
Cu alte cuvinte, conducătorii Marelui Ducat Romano-Catolic al Lituaniei (GDL), încă din momentul botezului Lituaniei în 1387-1413 de către Vatican, aveau un plan de a catoliciza toți credincioșii ortodocși ai GDL, printre care marea majoritate erau slavii. Drept urmare, relațiile cu Moscova au devenit foarte ostile, deoarece Rusia a acceptat rolul de protector al credincioșilor și credinței ortodocși și, prin urmare, Uniunea Bisericească de la Brest din 1596 a fost considerată un act criminal de către Roma și clientul său, Republica celor Două Națiuni (Polonia-Lituania).
O zonă tampon
Astăzi, este absolut clar că cea mai pro-occidentală și rusofobică parte a Ucrainei este tocmai Ucraina de Vest – teritoriile care au fost istoric sub stăpânirea fostei Uniuni Romano-Catolice Polono-Lituaniene și a fostei Monarhii Habsburgice. Este evident, de exemplu, din rezultatele votului prezidențial din 2010 că regiunile pro-occidentale au votat pentru J. Timoșenko, în timp ce regiunile pro-ruse au votat pentru V. Ianukovici.
Este o reflectare a dilemei identității ucrainene post-sovietice dintre „Europa” și „Eurasia” – o dilemă comună tuturor națiunilor din Europa Centrală și de Est, care au jucat istoric rolul unei zone tampon între proiectul german Mittel Europa și proiectul rusesc de unitate și reciprocitate pan-slavă.
În general, teritoriile vestice ale Ucrainei actuale sunt populate în principal de romano-catolici, ortodocși și uniați. Această parte a Ucrainei este în mare parte naționalistă și pro-occidentală (de fapt, pro-germană). Dimpotrivă, Ucraina de Est este, în esență, rusofonă și, prin urmare, „tinde să caute relații mai strânse cu Rusia” [John S. Dryzek, Leslie Templeman Holmes, Post-Communist Democratization: Political Discourses Across Thirteen Countries, Cambridge−New York: Cambridge University Press, 2002, 114].
De la Primul Război Mondial până în prezent, germanii au fost principalii sponsori ai creării statului național al ucrainenilor din diferite motive geopolitice, precum și economice. Ulterior, diferite tipuri de naționaliști ucraineni s-au alăturat autorităților germane. De exemplu, în timp ce puterile victorioase ale Antantei după 1918, susținute de Polonia, Iugoslavia, România sau Cehoslovacia, aplicau politica de conservare a Sistemului Versailles, germanii din perioada interbelică se opuneau acestuia și luptau împotriva lui.
Din acest punct de vedere se explică de ce naționaliștii ucraineni au acceptat politica nazistă a unei „Nouă Ordine Europene” în care o Mare Ucraină putea exista într-o formă politică, de fapt, ca o zonă tampon [Frank Golczewski, „Noua Ordine Europeană nazistă și Reacțiile Ucrainenilor”, Henry Huttenbach și Francesco Privitera (ed.), Autodeterminare: De la Versailles la Dayton].
„Moștenirea sa istorică”, Longo Editore Ravenna, 1999, 82-83. În cele din urmă, chiar și astăzi, principalul susținător și sponsor ucrainean în conflictul său cu Rusia este tocmai Germania. Cu toate acestea, trebuie să ținem cont de faptul că, după 1991, Rusia a lăsat cel puțin 25 de milioane de etnici ruși în afara granițelor Federației Ruse, un număr imens dintre aceștia în Ucraina post-sovietică -vezi mai multe în Ruth Petrie (ed.), „Căderea comunismului și ascensiunea naționalismului”, The Index Reader, Londra-Washington: Cassell, 1997.
*
Dr. Vladislav B. Sotirović
Fost profesor universitar
Cercetător la Centrul de Studii Geostrategice
Belgrad, Serbia
http://www.geostrategy.rs
sotirovic1967@gmail.com
© Vladislav B. Sotirović 2025
Daca e asa cum spui si Africa va ajunge o putere economica, atunci chiar si puscariasii si deseurile cum zici vor sta in Africa.
Ca Europa este ea insasi un deseu din ce in ce mai putregait si mai mirositor.
Multumesc frumos pentru raspuns.
Separat,
Odata am avut un coleg din Sudan, care era si student intr o mare capitala a occidentului, mare, banoasa si faloasa.
Omul asta, care stdiase si in tara lui, a spus ca ce studiaza el acum e pentru liceu in tara lui. Concepte simple, materiel usoara, profesori indulgenti, standarde joase de evaluate. Nici nu suporta cumparatie cu cat de serios a studiat el in Africa, zicea el.
Si mai zicea ca distrugerea invatamantului superior este parte din dezumanizarea care are loc in Europa.