Adevărul despre comunism, despre Ceaușescu

Fragment din Decalogul junelui naționalist

*

Adevărul despre Comunismul din România.

În România, ca și în celelalte țări, regimul comunist s-a întemeiat în primul rând pe propagandă și, implicit, pe minciună. Când minciuna nu reușea să fie convingătoare, a intervenit teroarea, crima, frica. S-a mințit în România după 23 august 1944 mai mult ca oricând. Ca oricând până atunci! Căci după căderea comunismului, adică în ultimii 20 de ani, demolarea regimului comunist şi aşa zisa restaurare a democraţiei se face tot prin minciună, prin manipularea și falsificarea datelor reale. Însăși idea de „cădere a comunismului sub presiunea forțelor anticomuniste” este o mare minciună, o diversiune nerușinată. Nu se poate înțelege situația grea în care ne aflăm și nu se poate imagina corect ieșirea din impasul „post-comunist” dacă nu vom percepe corect sensul celor petrecute sub controlul comuniștilor.

În mod curent, perioada 23 august 1944-22 decembrie 1989 este considerată a fi epoca comunistă din Istoria României. Există anumite interese, îndeosebi ale celor instalaţi la putere în decembrie 1989, să prezinte epoca respectivă ca omogenă, unitară, punând în sarcina acelei perioade de timp o serie de fapte şi caracteristici care ar defini întreaga perioadă. Este un neadevăr evident și o diversiune periculoasă să tratezi la un loc, sub același nume, tot ce s-a întâmplat în perioada august 1944-decembrie 1989. Mai mult, perioada 9 mai 1921- 23 august este aproape complet neglijată, ca și motivele pentru care, curând după înființarea sa la 9 mai 1921, Partidul Comunist din România a fost interzis prin lege. Motivele se reduc la unul singur: programul Partidului Comunist din România, confirmat de acțiunile și activitățile comuniștilor, era unul anti-românesc, urmărind anularea actelor prin care s-a constituit în 1918 România Mare. Pentru fondatorii Partidului Comunist, România era un stat imperialist, care cotropise Transilvania, Dobrogea și Basarabia, teritorii străine, aparținând de drept altor state…

Din perspectiva intereselor naționale românești, ale românilor, și la nivelul realității trăite, cred că este corect și indispensabil pentru cauza adevărului să distingem între epoca cominternistă (august 1944-1964) – când în România s-a instaurat şi a funcţionat un comunism cu caracter anti-național, anti-românesc, care a preluat spiritul anti-românesc din activitatea de până atunci a PCdR (1921-1944), și epoca comunismului naționalist (1964-decembrie 1989), când s-a încercat o compatibilizare a comunismului cu interesele naționale firești ale neamului românesc.

Teza specifică comunismului, responsabilă pentru cea mai mare parte a abuzurilor şi suferinţelor provocate de comunism, a fost teza luptei de clasă, luptă care, chipurile, a fost motorul istoriei. După Marx, istoria ar fi urmat să se încheie prin dictatura proletariatului, prin victoria clasei muncitoare asupra claselor exploatatoare.  Victorie consemnată prin dispariția claselor respective. Teza este falsă în chip elementar, deoarece apartenenţa la clasa proletară nu este pentru nimeni un ideal. Proletarul, adică individul exploatat şi sărac, nu doreşte să aparţină propriei sale clase. Proletarul nu are încotro s-o apuce în altă parte. Dacă i se iveşte ocazia, părăseşte clasa celor săraci şi obidiţi. El râvneşte să ajungă în clasa din pricina căreia i se spune că suferă. Chiar dacă urăşte clasa exploatatoare, el visează ca măcar copiii săi să aparţină acestei clase, să ajungă mari latifundiari sau mari industriași…. Acest dat elementar face din teza luptei de clasă o idee greşită, aberantă, imposibilă, dar extrem de periculoasă pentru societate, căci pe această idee se bazează multe strategii de destabilizare a societăţii. În numele ei s-au petrecut nenumărate crime, înainte şi mai ales după ce comuniştii au luat puterea politică. Lupta de clasă a fost un paravan excelent pentru cele mai scelerate crime din istorie.

Neputinţa liderilor comuniști de a lăsa moștenire copiilor propria lor situație de șefi, de privilegiați.

Inegalitatea este o stare naturală a societăţii, inegalitatea este inevitabilă. Un guvern serios, responsabil de faptele sale, se îngrijeşte însă ca în anumite condiţii un număr cât mai mare de „proletari”, cu anumite merite și aptitudini, să-şi poată părăsi clasa, să acceadă în structuri sociale superioare. În Anglia tradițională, de exemplu, sistemul de burse pentru copiii săraci meritorii permitea unui număr oarecare de copii de condiţie socială modestă să urmeze şcoli la a căror absolvire se trezeau propulsaţi în lumea bună britanică… O cât mai liberă, mai corect reglementată circulaţie în sus sau jos pe scara ierarhiei sociale, este cea mai bună metodă de contracarat propaganda axată pe ideea luptei de clasă ori a democrației. Meritocraţia descurajează lupta de clasă şi propaganda pro democraţie.

Ideea luptei de clasă se justifică numai ca diversiune. Are sens şi logică numai ca idee criminală. Sunt convins că liderii strategi ai celor care au invocat primatul luptei de clasă au ştiut bine că nu au nicio şansă să amelioreze astfel situaţia proletariatului, a celor mulţi şi săraci. Din păcate nici nu urmăreau acest scop. Stimularea şi susţinerea luptei de clasă în interiorul unei societăţi are ca rezultat şi, foarte probabil, ca scop nemărturisit, să macine structurile de supravieţuire şi dăinuire ale statului respectiv, ale naţiunii pe seama căreia s-a constituit statul respectiv. Exemplul Rusiei este dramatic de convingător, de edificator. În numele luptei de clasă şi al instaurării dictaturii proletariatului naţiunea rusă a fost lovită mortal: elitele ruseşti au fost lichidate, la fel clasa mijlocie, transformând marele popor rus într-o gloată dezorientată, mult împuţinată la număr. Societatea rusă a fost destructurată, poporului rus i-au fost smulse rădăcinile spirituale şi împuţinate resursele demografice. Rusia este azi un stat pe cale de de-rusificare, iar ruşii sunt pe cale de a deveni minoritari în propria lor ţară. Acesta este preţul năpraznic plătit de ruşi pentru onoarea de a se fi experimentat pe ei prima oară teoria marxistă a luptei de clasă… Pe scurt, teza luptei de clasă are un profund caracter anti-naţional. Unde a fost aplicată, inspirând politica de guvernare, ea a produs mari suferinţe şi mari pagube la nivel naţional, etnic.

La fel s-au petrecut lucrurile şi în România de după 23 august 1944. Sub pretextul luptei de clasă, al nimicirii duşmanului de clasă, au fost lichidaţi, încarceraţi, marginalizaţi sau alungați din țară o mulţime de români din elita oraşelor şi satelor. O statistică a victimelor comunismului din România, făcută la nivelul etnic, arată clar o majoritate, numerică şi procentuală, a românilor. Puţini evrei şi maghiari s-au manifestat ca anti-comunişti ori au fost condamnaţi ca atare. Iar în ceea ce îi priveşte pe evreii care au primit condamnări politice la zeci de ani de temniţă, nici unul dintre ei nu a stat mai mult de câteva luni, cel mult un an, doi de recluziune. Asta în vreme ce unii români, deţinuţi politici de pe vremea lui Ion Antonescu, au stat în închisoare 24 de ani. Petre Ţuţea a stat, fără niciun motiv propriu zis, 13 ani, Simion Ghinea 17 ani, Traian Popescu 24… Ca ei au fost zeci de mii de români. Înainte de a avea un caracter de clasă, prigoana comunistă instituită după 1945 a avut un caracter anti-românesc.

Stenogramele şedinţelor de guvern din perioada guvernării Mareşalului Ion Antonescu consemnează o interesantă discuţie din primăvara anului 1944. Era clar că România va fi în curând ocupată de ruşi. Unul dintre miniştri, Mircea Cancicov mi se pare, ia cuvîntul şi se lamentează pe această temă: ruşii vor ocupa ţara, vor pune la guvernare partidul comunist, alcătuit numai din minoritari, evrei şi maghiari îndeosebi, astfel că românii vor intra sub un jug cumplit! Câţiva dintre cei prezenţi i-au ţinut isonul, care mai de care căinând soarta poporului român. A intervenit şi Mareşalul, zicând cam aşa: „Domnilor, situaţia nu este chiar aşa de disperată. Comuniştii vor ajunge, într-adevăr, la putere. Dar câţi sunt la număr aceşti comunişti? Abia câteva sute! Ca să se menţină la putere, vor fi nevoiţi să lărgească baza de masă, să deschidă porţile partidului şi vor intra astfel în Partidul Comunist a mulţime de români. Iar când românii vor fi majoritari în partidul comunist, nu mă îndoiesc că partidul comunist îşi va schimba politica, va înceta politica sa anti-românească!”

Previziunea Mareşalului s-a dovedit perfectă. Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut o politică discretă şi eficientă de infiltrare a românilor în structurile de conducere ale Partidului Muncitoresc Român, cum s-a numit partidul comunist pe vremea aceea. Nota bene: la înfiinţare, în 1921, s-a numit Partidul Comunist din România, PCdR, fiind astfel localizat numai geografic, lăsând să se înţeleagă că nu era un partid românesc, al românilor, al intereselor româneşti. Perfect adevărat!

Mai spunem o dată: Partidul Comunist din România, cel înfiinţat şi condus de alogeni, în rândurile căruia românii erau minoritari, a susţinut încă de la înfiinţare că România este un stat multinaţional, imperialist, că just şi corect este ca România să se dezmembreze şi să dea înapoi URSS-ului Basarabia, Ungariei Transilvania şi Bulgariei Dobrogea toată! Pentru afirmarea acestei teze, PCdR a fost interzis prin lege la scurtă vreme de la înfiinţarea sa. Şi-a continuat activitatea în ilegalitate, cu sprijin sovietic total, şi cu o participare românească quasi inexistentă.

Politica de românizare a partidului comunist a dat roade: în 1958 conducerea românească a partidului comunist obţine retragerea trupelor sovietice de ocupaţie şi retragerea cohortelor de consilieri sovietici. În alte ţări socialiste aceste trupe au rămas până în 1990…  Succesul cel mai spectaculos l-a constituit declaraţia de independenţă politică a comuniştilor români faţă de Moscova, din 1964. În mod semnificativ şi simbolic, în acelaşi an 1964, imediat după declaraţia de asumare de către PMR a unui traiect politic propriu, deţinuţii politici din România sunt eliberaţi cu toţii şi, de bine, de rău, au fost reintegraţi în societate. Anul 1964 este socotit, pe bună dreptate, un an de cotitură în viaţa politică postbelică a României. Este anul când Partidul Comunist Român se angajează pe o direcţie a intereselor româneşti, aşa cum aceste interese puteau fi înţelese în condiţiile de atunci.

Nota bene: Se pot ușor invoca motive și situații, reale sau deformate cu rea credință, prin care să demonstrezi că PCR a acționat împotriva intereselor naționale și după 1964. Percepția noastră este pozitivă asupra național-comunismului numai printr-o apreciere globală, la scara istoriei, lăsând deoparte suferințele și abuzurile care pot fi apreciate ca efecte colaterale, accidentale, care au afectat destinul unor indivizi, nu puţini, însă fără a fi acesta un scop programat, politic.

Afirmarea intereselor naționale românești era posibilă numai prin angajamentul „ferm” al păstrării nealterate a doctrinei comuniste, pentru a evita astfel intervenţia directă a Moscovei. Această cotitură a Bucureștiului a fost posibilă şi pe fondul apariţiei divergenţelor dintre URSS şi China, comuniştii români având inspiraţia şi diplomaţia de a stabili cu China relaţii speciale de susţinere reciprocă în cadrul comunităţii internaţionale a partidelor comuniste. Prietenia lui Ceauşescu cu China a întârziat reacţia „pedepsitoare” a Moscovei. Ea s-a produs însă în 1989.

Prin politica de românizare a PCR a fost diminuat procentul de alogeni, evrei şi maghiari îndeosebi, din structurile de guvernare. Acest procent devenise exagerat de mare pe măsură ce sute de mii de evrei părăseau România şi numărul evreilor din partid era în continuă scădere. Chiar şi aşa, în decembrie 1989 numărul evreilor cu funcţii de conducereîn România era procentual prea mare. Dar era departe de ceea ce fusese după 1945, până pe la mijlocul anilor ’60. Lipsa de ruşine şi de măsură arătată atunci de evreii comunişti, ahtiaţi după putere şi bunăstare nemuncită, nu se poate ilustra mai bine ca prin următoarele două exemple:

(a) la un moment dat, după îndepărtarea lui G.Călinescu din învăţămînt, la catedra de literatură română de la Universitatea Bucureşti erau numai evrei, parte din ei nici măcar cu studii de specialitate. Colegul meu Alec Hanţă îmi povestea că atunci când a fost oprit asistent, pe la mijlocul anilor ’50, era singurul român din catedră… O situaţie similară în diplomaţie:

(b) când s-a redeschis după război ambasada României de la Atena, din tot personalul ambasadei numai şoferul vorbea, destul de stricat, româneşte. Restul angajaţilor, evrei veniţi din Rusia sau evrei unguri, nu ştiau limba ţării pe care o reprezentau…

Nu e de mirare că asemenea reprezentanţi de interese naţionale româneşti au fost de acord cu închiderea şcolilor româneşti din Grecia şi abandonarea imobilelor repective. La fel cum alţi diplomaţi evrei, reprezentanţi ai statului român, au înstrăinat Insula Şerpilor în favoarea sovieticilor… URSS nici măcar nu o ceruse!

Se pare că Gheorghiu-Dej a plătit cu viaţa strădania de a româniza politica şi structurile partidului comunist. A murit de cancer, provocat prin iradiere, se zice. Din fericire(sic!), i-a urmat la conducerea partidului şi a Ţării Nicolae Ceauşescu. Crezul naţionalist al acestuia a fost mai făţiş. Cu rezultate care nu au depins numai de el. Este o mare greşeală să se creadă, aşa cum ne-a bătut la cap să credem Europa liberă, că Nicolae Ceauşescu a avut putere absolută. Că a făcut şi că putea să facă tot ce voia. Impus la conducerea partidului de o şedinţă a unui grup restrâns de tovarăşi din Biroul Politic al Comitetului Central, el ştia bine că poate fi destituit la fel de uşor. Nu insistăm pe acest subiect. Mai interesant este să spunem că politica impusă de Nicolae Ceauşescu a avut rezultate excepţionale, în multe privinţe. Îndeosebi în economie, domeniu în care România devenise în anii ’80 o forţă reală, cu rezultate al căror inventar ne ferim azi să-l facem corect şi să-l recunoaştem public. Economia românească fusese gândită să producă cât mai mult pentru export, să importe cât mai puţin, ajungând propriu zis la o stare de autarhie azi greu de imaginat. E suficient însă să medităm la ambiţia pe care a avut-o Ceauşescu de a construi la Bucureşti cea mai mare clădire din lume, Casa Poporului cum a numit-o, a Poporului Român, iar la ridicarea acestei construcţii să fie utilizată numai inteligenţă şi mână de lucru românească, şi numai materiale şi dotări fabricate în România. Azi, după 20 de ani de la căderea regimului ceauşist, nu poţi să zugrăveşti o garsonieră fără să foloseşti materiale de import…

Nu facem astfel elogiul comunismului. Regimul ceauşist nu a fost un regim comunist. Şi Ion Iliescu avea perfectă dreptate în ziua de 22 decembrie 1989 când l-a contestat cu toată vehemenţa pe Nicolae Ceauşescu acuzându-l că „a întinat idealurile comuniste”. Iliescu vorbea de pe poziţia Cominternului, a evreilor comunişti şcoliţi la Moscova, care s-au bucurat în România de puteri absolute în anii „obsedantului deceniu” (1950-1960), când abuzurile cominterniste au compromis pentru totdeauna ideea comunistă în România.

Cu aluzie la naţional-socialismul hitlerist, evreii cominternişti au lansat sintagma naţional-comunismul, pentru a defini epoca Ceauşescu. Denumirea nu este chiar greşită, dacă nu consideri naţionalismul un păcat, ci, precum subsemnatul, o virtute. A fost Ceauşescu un naţionalist? Nu aş da un răspuns răspicat afirmativ. Nu avem nici informaţii complete şi sigure. După 1990 ne-am confruntat cu o serie de dezvăluiri care veneau să infirme date şi informaţii care, înainte de 1990, au circulat şi au avut mare credibilitate, potrivit cărora Nicolae Ceauşescu fusese văzut de noi numai în negativ, ca un monstru, ca un criminal sau ca un incompetent, un impostor, un mitocan. Etc., etc. Nici măcar una din acuzaţiile grave aduse lui Nicolae Ceauşescu înainte de 1990, inclusiv cele de la proces, nu s-a confirmat după 1990!

După 1990 am cunoscut un personaj din elita PCR care mi-a mărturisit că a activat în cadrul unui colectiv extrem de restrâns care a gândit politica de românizare a Partidului Comunist. L-am întrebat cam ce măsuri s-au luat în acest scop. I-am cerut un exemplu concret şi clar. Mi-a povestit că la un moment dat a ieşit o hotărîre de partid potrivit căreia cei care aveau rude apropiate plecate din ţară nu mai puteau îndeplini funcţii importante de conducere. Or, cam toţi comuniştii evrei aveau astfel de rude plecate în Israel, în Occident. Cu acest pretext se pare că au fost trecuți pe linie moartă Leonte Răutu şi Miron Constantinescu. Motivele reale – antiromânismul lor funciar, nu putea fi invocat public…. Evident, au fost şi unii români victime, ba chiar şi unii evrei de bună credinţă, victime colaterale ale acestei politici, politică cu totul justificată în ceea ce îi privea pe evreii cominterniști.

În termeni mai potriviţi, unii analişti politici (precum Viorel Roman) au lansat formula dictatură de dezvoltare pentru a caracteriza perioada Nicolae Ceauşescu, 1965-1989. Într-adevăr, regimul a fost dictatorial, dar nu în scopul dobândirii unor privilegii şi averi personale, de clan sau de grup, ci pentru industrializarea ţării, pentru obţinerea unui spor demografic absolut necesar, pentru ridicarea nivelului de trai şi de instrucţie al populaţiei. Resentimentele pe care aproape toţi le-am avut faţă de regimul Ceauşescu trebuie reconsiderate din perspectivă istorică, prin comparaţie cu ce a fost în România înainte de 1964 şi mai ales după 1990. Comparaţia este net favorabilă lui Ceauşescu şi pune în evidenţă voinţa sa de a ridica România printre ţările importante ale lumii.

Ducând această politică extrem de ambiţioasă şi chiar obţinând o serie de rezultate notabile în acest sens, chiar excepționale unele, Ceauşescu a supărat şi a deranjat multă lume, în primul rând a stârnit reacţia adversă a structurilor anti-româneşti din Ţară şi din străinătate. Soarta pe care a avut-o Nicolae Ceauşescu, soartă pe care niciun român nu i-a dorit-o, ne obligă, mai ales pe cei care, precum subsemnatul, l-am considerat multă vreme că a fost un tiran şi un duşman al poporului român, să ne re-evaluăm criteriile şi aprecierile în privinţa lui Nicolae Ceauşescu. Subsemnatul se află printre cei care l-au hulit şi l-au dispreţuit pe Ceauşescu înainte de 1990. Când mi s-a cerut să scriu şi eu, ca tot membrul de partid, declaraţii de admiraţie şi laudă pentru Ceauşescu, nu am făcut-o. După 1990 am cedat însă în faţa evidenţelor. Drept care mă alătur celor care, departe de a fi apologeţii lui Ceauşescu, disting între perioada de comunism cominternist, bolşevic, de comunism criminal (1944-1964), şi perioada dictaturii ceauşiste de dezvoltare, „naţional-comunistă”.

Perioada COMINTERNISTĂ a avut un marcat caracter criminal şi anti-românesc. Sub pretextul luptei de clasă şi al combaterii foştilor exploatatori, victimele regimului cominternist au fost în primul rând elitele româneşti de la oraşe şi sate, din învăţămînt, din armată, din viaţa publică. Pe drept cuvînt unii au numit „holocaustul culturii româneşti” cele petrecute în România anilor ’50. Putem extrapola: holocaustul elitelor românești, inclusiv al elitelor de la sate.

Perioada care a urmat, a ultimilor ani de viaţă ai lui Gheorghiu-Dej şi a celor 25 de ani de regim ceauşist, a pus capăt persecuţiilor politice brutale, inumane, de tipul celor experimentate la Piteşti de cominterniştii grupaţi în jurul Anei Pauker. Măcar la nivelul intenţiilor, regimul Ceauşescu a fost cu totul altceva. Dar şi la nivelul realizărilor propriu zise se cuvine să avem obiectivitatea şi spiritul de fair play pentru a-i recunoaşte regimului Ceauşescu meritele pe care le-a avut. Până în 1990 majoritatea românilor au perceput acest regim ca pe un adversar al confortului nostru sufletesc şi material. Se cuvine ca acum măcar, după sfârşitul tragic şi nemeritat al celor doi soţi Ceauşescu, şi după veritabila tragedie naţională pe care o trăim de 20 de ani, să ne revizuim ideile şi aprecierile asupra „epocii de aur”. Din respect faţă de adversar, măcar atunci când adversarul este la pământ… Multe sau puţine, meritele lui Ceauşescu se cuvine a fi evidenţiate sine ira et studio. Abia așa vom putea înțelege „logica” celor care l-au asasinat pe Ceaușescu în decembrie 1989. Cine nu pricepe motivele pentru care l-au urît pe Ceauşescu cei ce l-au ucis şi au instaurat în România regimul cel mai anti-românesc din istorie nu merită să pierzi vremea cu ei ca să le explici pe ce lume trăiesc…

Nu e mai puțin adevărat că Nicolae Ceaușescu, cât a trăit, a fost dezavantajat net de stilul său, de impresia pe care o făcea mai ales printre intelectuali, de aerul de „neam prost”, de om incult, fără maniere, „nestilat”. Morocănos, mereu încruntat, vrând să fie sentenţios în tot ce spunea, nu a știut să se facă simpatic. Iar publicul e mai ușor de cucerit printr-o vorbă de duh decât printr-o lege bună. Dacă ar fi avut aerul degajat, deseori nonșalant al unui Gheorghe Maurer, de pildă, ar fi ajuns cu siguranță să fie într-adevăr „cel mai iubit fiu al poporului român”! Avea de ce!

În plus, vorbăria goală a propagandei de partid a împiedicat publicul românesc să perceapă corect partea bună, literalmente excepțională a guvernării ceaușiste. De exemplu, niciodată nu s-a spus clar care sunt neajunsurile din celelalte ţări comuniste, adică nu s-a folosit în propaganda de partid comparația cu celelalte țări comuniste. Bunăoară faptul că în România acelor ani se construiau locuințele cele mai ieftine din lume (chiar!), că în România nu exista nicio persoană fără locuință și fără servici! În ultimii 10 ani, după 1979, să ai o locuință nu mai era o problemă pentru niciun tînăr care intra în viață. O primea de la stat cu o chirie simbolică sau o cumpăra în condiții de plată ușor de suportat. Asta în timp ce în celelalte state socialiste se trăia într-o criză de locuințe de neimaginat pentru români. Bunăoară în Polonia așteptai 3 ani de zile dacă plăteai locuința în valută. Dacă o plăteai în zloți, așteptarea era mai lungă. În Ungaria situația era și mai grea. Etc. Dar nimeni nu vorbea de această diferență. Lumea știa doar că în Ungaria și Polonia vitrinele sunt pline cu de toate, cu produse importate din Occident, țigări, kiwi, banane, gumă de mestecat, Coca-Cola etc. Vitrinele erau pline, dar frigiderele de acasă goale. În România era invers: vitrinele erau goale, iar frigiderele pline. Ba cei mai mulți români mai aveau și o ladă frigorifică, plină ochi… Unii chiar două…

Una din marile greșeli ale lui Ceaușescu a fost să lase propaganda pe mâna unor imbecili sau trădători. Îndeosebi televiziunea, prin programele sale, a stârnit mânia, dezgustul și saturația publicului față de persoana celor doi Ceaușescu. Încă nu este târziu să aflăm cine l-a sfătuit pe Ceaușescu atât de rău în această privință. Personal, am motive să fiu convins că a fost un sabotaj. Oricum, o judecată cuprinzătoare asupra lui Ceaușescu trebuie să ia seama la formele de sabotaj prin care a fost deteriorată și subminată autoritatea sa. Eficiența cu care au acționat în decembrie 1989 agenții infiltrați în PCR, în Securitate și Armată ne îndreptățește să considerăm că aceștia au acționat împotriva regimului și cu mult înainte de decembrie 1989. Desigur, acțiunea lor a fost mai discretă, mai voalată, disimulată deseori sub masca atașamentului fierbinte…

Ilustrez cele de mai sus cu o informaţie: în anul 1989 România a importat mari cantităţi de carne din rezerva armatei SUA, pentru consumul populaţiei. Asta pentru că producţia internă de carne era folosită pentru fabricate – conserve şi mezeluri, care se exportau mult mai scump, îndeosebi în URSS şi Orient. Însă carnea importată nu a fost dată pe piaţă, aşa cum i s-a raportat lui Ceauşescu, ci a fost dosită, pentru a produce penuria binecunoscută şi pentru a accentua starea de nemulţumire a populaţiei. Imediat după 22 decembrie, acea carne a fost pusă pe piaţă, zicându-se că a fost importată de noii guvernanţi, ca lumea să simtă mai bine schimbarea de regim politic şi …alimentar. Foarte probabil ca, în scriptele noilor guvernanţi, să apară şi plata fictivă pentru această carne care aştepta de luni de zile în marile depozite frigorifice! Cu această escrocherie a debutat guvernarea Petre Roman!…

În linii mari, Securitatea a urmat aceeași evoluție ca și Partidul Comunist. Ea a fost inițial o instituție programat anti-românească. S-a românizat și ea în timp, dar niciodată pe de-a întregul. Ca și Partidul Comunist. În 1989 Securitatea era departe de a fi omogenă. Existau securiști naționaliști, atașați interesului național, unii mai mult, alții mai puțin, iar alături de ei acționau nestingheriți securiștii trădători în favoarea URSS (cei mai mulți), a SUA, a Israelului etc. Inclusiv a Ungariei… Nimeni nu ar fi putut să-i deosebească pe unii de ceilalți fără teama de a greși. În Armată, în structurile de decizie, cam aceeași situație… Cu un plus de înalţi ofiţeri, agenţi ai intereselor sovietice, activaţi imediat după 22 decembrie 1989. (…)

ION COJA