ADEVĂRATA BIOGRAFIE A AGENTULUI BOLȘEVIC MIHAI ȘORA: Documente CC al PCR, CNSAS, DSS, CIE, DIE, SIE, MAE, MEN

ARTICOLE RELAȚIONATE
Mihai Șora, de la Slavă Ana Pauker și Slavă Partidului la Slavă Zelenski și Slava Ukraini!

Mihai Șora – autoportret Mihai Șora deranjat din copârșeu de o caricatură genială a lui Bogdan Petry

Mihai Șora a murit în urmă cu un an, sâmbătă, 25 februarie 2023, la vârsta de 106 ani, potrivit unui mesaj publicat pe pagina de Facebook a acestuia de soția lui, Luiza Palanciuc, mai tânără decât el cu câteva decenii – chiar peste o jumătate de secol. Documentarea de mai jos este republicată azi ca un strop de adevăr într-o mare de minciuni întreținută cu nesaț de căpușele României și ale istoriei naționale reale:

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, nu s-a putut stăpâni și a scris și el pe Facebook că Mihai Șora, simbolul #rezist în ultimii ani, a fost „un blând filosof al cetății”. Și un fost agent și turnător al regimului bolșevic reactivat după 1989 în Rețeaua Soros, după cum aminteam noi.

Nu ne-am fi deranjat de la a adăuga la această știre un „Dumnezeu să-l ierte!” și atât dacă nu am fi găsit tot internetul plin de aceleași și aceleași minciuni despre viața „blândului filosof al cetății”. Nu e de ajuns că pagina fakeopediei de extremă stânga Wikipedia prezintă o biografie total falsificată a fostului agent bolșevic, acum mai citim aceleași informații false și pe agențiile de presă, ceea ce, în numele deontologiei profesionale și corectitudinii informației, nu este de acceptat.

ȘtiripeSurse, de exemplu, fără o minimă documentare, preia minciunile colegilor lui de GDS, Vladimir Tismăneanu, respectiv GDS și FSN, în cazul lui Andrei Pleșu, potrivit cărora Mihai Șora, ca membru al GDS și Fundației Soros și totodată ministru al Educației FSN în Guvernului Iliescu-Roman, și-ar fi dat demisia la mineriada din iunie 1990, în semn de protest față de masacrarea studenților și bucureștenilor de către mineri și agenți ai regimului fesenist. Nimic mai FALS! Șora și-a încheiat mandatul de ministru odată cu întreg Guvernul Roman, două săptămâni mai târziu. Am demonstrat acest lucru cu acte și vom vorbi pe acte, pentru că așa este corect, ca să nu umplem net-ul de „Fake News”.

De aceea și nu pentru alt motiv, publicăm aici, Adevărata Biografie a lui Mihai Șora, conform documentelor de Partid și Arhivelor CC al PCR, DIE, CIE, SIE, respectiv DSS, respectiv CNSAS. Demersul nostru se numește pur și simplu Anti-Fake News.

Să începem cu începutul:

„Obrăznicia și tupeul golănesc au devenit principalele arme în apărarea lui Mihai Șora după dezvăluirile publicate de „Evenimentul zilei” și „Cotidianul” în legătură cu trecutul stalinist al lui Mihai Șora și așa-zisa sa disidență din cabinetul Anei Pauker”, opinează scriitorul Ion Spânu în Cotidianul.

Vladimir Tismăneanu, odrasla unui dintre cei mai nenorociți staliniști care au instalat comunismul în România, după cum scrie Ion Spânu a divulgat din greșeală, într-un interviu din 2014 pentru Radio România Internațional, că Mihai Șora de fapt a fost expulzat din Franța ca agent bolșevic. Discutând despre „comuniștii români expulzați din Franța”, el l-a dat ca exemplu chiar pe Mihai Șora.

Arătând de asemenea că soția lui Mihai Șora a calificat poporul român drept „incult” și „devertebrat”, jurnalistul Mirel Curea de la Evenimentul Zilei scrie: „După ce, pentru Horia-Roman Patapievici „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării.”, acum suntem niște căzături și pentru alde Șora. Să fie sănătoși, dacă atât îi duce capul și sufletul să vorbească despre poporul lor, dar nu asta vreau să evidențiez, ci numitorul comun a două personaje, Dionis Patapievici, tatăl lui HR Patapievici și Mihai Șora: ambii au venit și s-au instalat în România în anul 1948. Primul, de la Viena, al doilea, de la Paris. Dragoste de comunism, sau marșrutizare, adică relocare la ordin?”, se întreabă experimentatul jurnalist.

Mihai Șora și miturile fondatoare ale GDS

FOTO: Mihai Sora comunist la o manifestatie de 1 Mai 1962 pe cand era sef la ESPLA cu Zigu Ornea si Tiberiu Avramescu
Evenimentul Zilei a prezentat în paginile sale un material fulminant despre „Minciunile fondatoare ale Mitului Șora”, publicând un document prin care Ministerul Educației Naționale (MEN) „spulbera oficial biografia falsă a unei fantome a comunismului”, după cum scriu jurnaliștii EvZ. Ulterior EvZ a publicat noi dovezi zdrobitoare privind minciunile lui Șora, probe obținute din Arhivele CC al PCR, SIE-CNSAS și ale MAE. Materialul începe printr-o referire la un alt caz de falsificare grosolană a unei biografii, respectiv cea a tatălui lui Horia Roman Patapievici, prezentat de acesta drept fost deținut politic deși, în realitate, Patapievici Sr. a fost traducător pentru Comandamentul Armatei Roșii la Viena fiind apoi trimis la București pentru a intra în Banca de Stat a RPR (Banca Națională), semnala ActiveNews într-un articol de Tudor Matei. Într-adevăr, biografia fostului „deținut politic„ Patapievici Sr. este, în realitate, foarte asemănătoare cu adevărata biografie a „arestatului” Mihai Șora.

Tovarășii de drum ai lui Șora: Goldberg, Patapievici Sr., Tismăneanu Sr., Roman Sr.
Observația lui Mirel Curea a fost întregită de portalul ActiveNews, care, pe baza unui document de la Arhivele Naționale (ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dosar 7/1964, f. 88-90), arată că lui Șora și Patapievici Sr. trebuie să li se adauge Leonte Tismăneanu, poreclit Ciungul și venit de la Moscova după ce a activat în cadrul brigăzilor terorist-bolșevice în Spania și Franța (la fel ca Șora, în cazul din urmă).

Tismăneanu Sr. – Ciungul (foto mai sus) este relocat în România tot în 1948 și, înainte de a fi „arestat” și el pe lângă Walter Roman (Ernő Neuländer, conform Wikipedia) ca „director adjunct al Editurii Politice și șef al catedrei de marxism la Universitatea C. I. Parhon” este „marșrutizat” în orașul Stalin (fostul și actualul Brașov) ca agitator comunist în „aparatul CC al PMR la Direcția de Propagandă și Agitație”.

La fel ca Mihai Șora, însărcinat cu munca de agitație comunistă, după cum a demonstrat ziaristul Dan Andronic cercetându-i fișa de cadre din Arhiva CC al PCR.

Deconspirare istorică! Mihai Șora, sub acuzele lui Eugen Ionesco și Paul Goma

Autor: Victor Roncea / 11 octombrie 2019
Eugen Ionesco afirmă că filosoful român a fost „turnător” al ambasadei comuniste la Paris,iar Paul Goma că a fost expulzat din Franța dimpreună cu alți agenți sovietici.
Anii, Mihai Șora a primit titlul de Cetățean de Onoare al Capitalei, la propunerea USR, în baza unei minciuni. În proiectul de hotărâre înaintat de USR se amintea că Mihai Șora a fost primul ministru al Învățământului după căderea comunismului, în Guvernul condus de Petre Roman, din care Șora și-ar fi dat demisia „în semn de protest față de mineriadele din 13-15 iunie 1990, fiind singurul ministru din Guvern care a făcut acest gest”.

Afirmația se constituie și drept un afront indirect la adresa lui Andrei Pleșu, colegul lui Mihai Șora din GDS, care a continuat să fie ministru al Culturii în Guvernul FSN, în ciuda crimelor și violurilor care au răvășit Capitala cât și a violențelor asupra studenților și instituțiilor de cultură și învățământ din București. În realitate însă, nici unul nu și-a dat demisia.

Ca unul dintre primii bucureșteni arestați de mineri în 14 iunie, chiar din Institutul de Arhitectură, implicat apoi în eliberarea colegilor închiși ilegal la fostele Unități ale Securității de la Băneasa și Măgurele, depun mărturie că Șora, deși a trecut pe la Arhitectură, nu și-a dat nici o demisie. Guvernul Petre Roman cu Pleșu și Șora a continuat să ființeze până pe 28 iunie când a avut loc schimbul cu Guvernul rezultat ca urmare a primelor alegeri post-decembriste, din 20 mai 1990.

Dar neadevărul cu demisia este vehiculat cu lejeritate de însuși Mihai Șora, pe contul său personal de pe Facebook, perpetuat de Tismăneanu, pe unde apucă, și consolidat de Wikipedia. În zadar a demontat jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob minciuna, Mihai Șora a primit titlul de Cetățean de Onoare cu 40 de voturi pentru și o singură abținere.

Votul în sine reflectă, am putea spune, puterea manipulării prin minciună în societatea românească de azi, când bătrânelul Șora, fost membru al PCF (Partidului Comunist Francez) și PCR și apoi membru fondator al GDS și al Fundației Soros – România, ne vorbește de pe zidurile blocurilor despre libertatea pentru care a luptat în timpul regimului comunist. Dezinformare neagră, adică minciună totală.

Mai potrivit era să fie inclus sub figura bonomă a lui Mihai Șora și propriul lui citat dintr-o scrisoare către conducerea Partidului : „Am învățat să cunosc mai de-aproape Partidul Comunist și să-l iubesc cu adevărat”…

Paul Goma, Tismăneanu și spionii sovietici din Franța

O altă minciună, o minciună fondatoare a biografiei sale falsificate, este legată de perioada petrecută în Franța. Șora susține că a revenit în România după 10 ani pentru a-și vedea părinții, în 1948, și a fost „reținut de autoritățile comuniste”. Așa să fie?

Paul Goma are altă părere. Cităm: „Vorbind despre campania de exmatriculări consecutivă Revoluției Maghiare (…) îl arată cu degetul pe „profesorul denunțător Ion Coteanu”, dar nu spune că acela (basarabean deal meu, din Orhei, ticălosul!) după război fusese expulzat din Franța, ca spion sovietic, dimpreună cu Mariana și Mihai Șora, cu doctorul Herskowitz, tatăl lui Alain Paruit; nu amintește nici de principalii „profesori denunțători” (ba chiar acuzatori în „procesul” meu din iunie 1956, Iorgu Iordan, Al. Graur, L. Tismăneanu, Radu Florian – ei îmi cereau capul – noroc că mi-l apăra… Mișa Novicov!).” – Paul Goma, Post Scriptum la textul „A fi basarabean”, 29 octombrie 2005.

Expulzatul Endre Herskowitz, originar din Brașov, cu studii de medicină în Franța, era, la fel ca Mihai Șora, membru al Partidul Comunist Francez, de esență stalinist, subordat direct Moscovei. Pe fiul său, Alain Paruit, îl regăsim peste ani pe lista semnatarilor Declarației de la Budapesta, din iunie 1989, în care se invoca necesitatea autonomiei maghiarilor din România.

Afirmația lui Goma este întărită chiar de Tismăneanu dar cu mult înainte de a izbucni scandalul. Într-un interviu acordat postului Radio România Internațional în 2014, acesta spune că Mihai Șora NU a plecat de bunăvoie din Franța în 1948, ci că a fost expulzat împreună cu alți comuniști de regimul lui De Gaulle: „În 1948-49 un mare număr de comuniști români sunt expulzați din Franța. De exemplu, Mihai Șora.”

Acum Tismăneanu o dă la întors. Un alt expulzat din cercul lui Mihai Șora avea să fie Aurel Pampu, declarat indezirabil de Franța pentru „activitate contra statului francez”, conform memoriilor fostului deținut politic Cicerone Ionițoiu.

Pampu era prezentat de Securitate în revista „Glasul Patriei” drept „repatriat”, fiind însărcinat în 1955, împreună cu alții, cu constituirea unui așa-zis „Comitet român pentru repatriere”. În 1945, Pampu, prieten cu Șora, ambii membri ai Frontului Național Român din Franța, s-a ocupat cu „înlăturarea personalului fascist al Legației Române din Paris până la sosirea trimișilor guvernului”, conform unei informări făcute de Mihai Șora unui căpitan al Departamentului Securității Statului, cuprinsă într-un Raport al Securității din 23.II.1962 publicat de Evenimentul Istoric. Adică a ocupat Ambasada ca un veritabil agent bolșevic.

Șora era responsabil de pagina de externe a publicației Frontului și în scurt timp era văzut deja ca un oficial al ambasadei predate de Pampu agenților veniți de la București, după cum afirmă și Eugen Ionesco într-o filă de memorii. De Aurel Pampu se leagă o serie de informații furnizate Securității de Mihai Șora, așa cum veți constata mai jos.

KGB-ul în Franța și oamenii Anei Pauker
Ce era cu expluzările acestea? După cum arată istoricul francez Thierry Wolton în lucrarea sa, „KGB-ul în Franța”, publicată chiar la Humanitas, Partidul Comunist Francez era considerat de serviciile speciale franceze drept o filială a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) iar membrii săi, mai ales cei proveniți din țările răsăritene, începuseră să fie treierați ca agenți ai NKVD / KGB. Anul dekaghebizării Franței: 1948, anul revenirii lui Șora în țară, „la părinți”.

Când activa drept comunist în Franța, Șora avea deja 30 de ani. Nu putem spune că era un naiv. „Deoarece factorii de decizie francezi începuseră să conștientizeze din ce în ce mai mult pericolul pe care îl reprezenta amenințarea sovietică și comunistă, au fost luate măsuri de verificare suplimentară a celor care intrau din țările din Est pe teritoriul Franței. Inevitabil aceste măsuri s-au aplicat și celorlalte țări de democrație populară, printre care și RPR În cazul României comuniste, Direcția de Supraveghere a Teritoriului (DST), serviciul de contrainformații francez, a beneficiat de ajutorul comandorului Mihai Opran care, după ce a fugit în Franța în 1947, și-a creat o organizație care avea misiunea să-i depisteze în rândurile emigrației române postbelice pe agenții infiltrați de serviciile secrete răsăritene.

Urmare a aplicării acestor măsuri, în ședința Secretariatului C.C. al P.M.R. din 20 octombrie 1948, Ana Pauker arăta că „oamenii noștri din Franța sunt permanent percheziționați, că oricine intră în ambasada noastră este legitimat”. (…) Aceste măsuri au fost însoțite, în multe cazuri, de expulzări larg mediatizate în presa pariziană a unor români veniți pe malurile Senei.

O asemenea expulzare s-a petrecut la sfârșitul lunii septembrie 1949, când trei cetățeni români, „Sever Trestianu, Aurel Pampu și Scarlat” au fost convocați „la Prefectura de Poliție, Serviciul expulzări, unde li s-a comunicat un ordin de expulzare în termen de 15 zile”, se arată în lucrarea cercetătorilor CNSAS Alina Ilinca și Liviu Marius Bejenaru „Aventurile unui atașat militar francez în România populară”. La București, Ana Pauker dispune ca măsură de retorsiune închiderea Institutului Francez, deoarece acesta era „o oficină de spionaj”. După care îl „sechestrează” pe Mihai Șora, membru al grupului expulzat din Franța, în biroul ei.

„A fost turnător”
Lui Paul Goma i se alătură Eugen Ionescu. Marele dramaturg îl cataloga dur și direct pe Șora: „Un turnător!”. Afirmația apare într-o filă din Jurnalul lui Barbu Brezianu, publicată olograf, fără putința de a fi contestată, încă din 2009, la un an de la moartea scriitorului și istoricului de artă ajuns la 99 de ani, om de cultură din generația lui Eliade, Cioran, Vulcănescu și Noica.

Informația, dată publicității de scriitorul Fabian Anton, care susține că deține Jurnalul lui Brezianu, nu a fost niciodată comentată de Șora în cei 10 ani scurși de la apariția ei. E drept, a circulat doar în mediul online.

Sentință-bombă a lui Eugen Ionescu nu și-a făcut loc, până acum, și în presa centrală. Fragmentul discuției lui Eugen Ionescu și Barbu Brezianu cu privire la Șora, avută la Paris în primăvara lui 1991, este acesta:

„Mă întreabă ce cred despre Șora. – Nimic bine! – În 1940 și ceva era la Paris, era comunist și m-a îndemnat să colaborez cu românii iar Rodicăi i-a propus chiar să lucreze la Ambasadă. Firește că a refuzat. Este un suspect. Să afle toată lumea. Să nu fie ascunsă atitudinea lui de atunci. De la mine să se știe. Când a vrut sa revină în Franța nu i s-a mai dat voie. A fost turnător”, a transcris Barbu Brezianu spusele lui Eugen Ionesco despre Mihai Șora.

Cuvinte tari pentru cineva care a fost chiar nașul de botez al Sandei, fiica lui Mihai Șora și a Mariannei Klein, născută la Budapesta, cu care se căsătorise în 1939, fiica directorului de bancă Rudolf Klein și a Elisabetei Fischer. Trebuie să amintim că în acea perioadă Ministerele de Externe și Interne ale României erau controlate total de serviciile de securitate sovietice (NKVD/ KGB, GRU).

„Lector la școala sindicală a MAE”, pensionat din Ministerul Învățământului RSR
Tot prin minciună, minciună prin omisiune, Mihai Șora a evitat ani de zile să recunoască că, după venirea din Franța, a lucrat la cabinetul tovarășei Anei Pauker pe când agenta bolșevică era ministru de Externe al României ocupate. Într-un târziu, când informația a început să devină publică, a declarat, că… „a fost arestat de Ana Pauker în biroul ei” unde, de fapt, doar traducea niște articole din presă. „În semn de protest” mergea îmbrăcat în șort, pentru a fi dat afară, susține Șora.

„Recluziunea chinuitoare” din biroul-celulă al Anei Pauker ar fi durat doi ani – în realitate trei, din 1948 până în 1951. Iar 1951 coincide cu anul în care Gheorghiu Dej a obținut acordul lui Stalin pentru a o înlătura pe Pauker.

Jurnalistul Dan Andronic, care i-a consultat dosarul de cadre al lui Șora din Arhiva CC al PCR cât și, mai interesant, cel de la CNSAS, consemnează că în aceeași perioadă Șora apare ce „agitator cu munca la țară” și apoi „lector la școala sindicală a MAE”, până în 1951. Ceva mai mult decât „simplu traducător”, după cum clamează azi. Din 1954 și până în 1957, Șora urmează cursurile Universității de Partid.

Detalii omise pe pagina sa biografică de pe Wikipedia, care prezintă în continuare minciuna cu demisia din Guvernul Roman dar păstrează totuși că a fost și Șef de Secție la Editura pentru Limbi Străine (1951–1954) și Redactor-Șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954–1969) faimoasa ESPLA, creată după model sovietic, apoi doar EPL, cea mai mare editură de literatură din țară.

Încercând o prezentare de semi-disident a lui Șora toate biografiile sale oficiale (Wikipedia, Humanitas etc) se opresc aici, când, se spune, ar fi fost dat afară din sistem pentru că a girat apariția volumului lui Nicolae Manolescu „Antologia poeziei interbelice” în care apăreau și poeți ca Radu Gyr și Nichifor Crainic, drept pentru care „a fost trimis ca simplu redactor la Editura Enciclopedică”.

Dar Manolescu, autorul Antologiei, nu a pățit nimic. El și-a păstrat și postul universitar și poziția sa la „Contemporanul”, unde era proptit de George Ivașcu, iar peste ani, în libertate, i-a ignorat complet pe cei doi mari poeți din Istoria literaturii lui. Singurul perdant a fost directorul EPL, Ion Bănuță, care a fost dat jos din funcție. Șora a mers mai departe.

„Avea un spate tare”

Scriitoarea Gabriela Adameșteanu, fostă redactor șef al revistei „22” a GDS și „sursă a DIE”, potrivit CNSAS, mărturisește în memoriile ei („Anii romantici”, Editura Polirom, 2014) că în acea perioadă a existat o reorganizare a editurilor și Mihai Șora a aterizat la Editura Enciclopedică, unde lucra și ea, dar nu ca „simplu redactor” ci ca Șef al Secției de Literatură.

Parcă sună altfel. Tot acolo avea să fie debarcat, după fuga lui Pacepa, și Sergiu Celac, fostul traducător de rusă și engleză al lui Ceaușescu, suspectat de kaghebită. Amândoi aveau să ajungă miniștri în primul Guvern de după uciderea lui Ceaușescu. Adameșteanu mai afirmă că Șora a fost un longeviv la Editura pentru Literatură, rezistând mai mult decât cei trei directori ai ei – Al. I. Ștefănescu, soțul Ninei Cassian, Petru Dumitriu și Ion Bănuță. Ceea ce înseamnă că „avea un spate tare”, concluzionează autoarea, altfel fostă colegă cu Șora și la GDS. De aici până în 1989, iarăși, biografiile oficiale citate nu mai amintesc nimic.

Necunoscuta antrenează presupusa marginalizare și nebuloasa disidență. Realitatea? Din 1970 până la pensionare, în 1977, Mihai Șora lucrează în Ministerul Educației și Învățământului Republicii Socialiste România, inițial în calitate de consilier personal al ministrului Mircea Malița, apoi ca funcționar guvernamental. Este dat afară din PCR în 1981, împreună cu Andrei Pleșu, dar nu în urma vreunui act de disidență ci din motive de „mantră”, luată la pachet la ședințele de grup ale Meditației Transcedentale.

KGB-ul în România și politica lui Dej și Ceaușescu

Dosarele lui Șora întocmite de Securitate „sunt multe, copleșitoare”, potrivit exprimării filosofului. Dar deși acesta afirmă că le-a consultat la CNSAS uită să ne spună, în toate biografiile și istoriile sale romanțate de până acum, dacă între aceste file nu a găsit și vreun Raport privind o întâlnire pe care a avut-o cu organele de Securitate, prin anul 1962, care a durat vreo oră și jumătate și în urma căreia a promis că va scrie, liber, o notă detaliată despre Aurel Pampu?

Motivele cercetării lui Pampu de către Securitate coincid cu etapa începutului dekagebizării structurilor de securitate românești, după retragerea oficială a consilierilor sovietici din 1958. Potrivit fostului șef al Consiliului Securității Statului, generalul Ion Stănescu, și altor mărturii adunate personal, embrionul Unității speciale „Anti-KGB”, viitoarea UM 0110 s-a constituit în 1962, sub titulatura de „Grupa XX”, care reproduce numele de cod al serviciului special britanic militar MI5 însărcinat cu depistarea agenților dubli (XX = double cross). În 1963, afirmă Stănescu, Gheorghiu Dej a dispus oficial avertizarea agenților sovietici cunoscuți, în baza documentării „Grupei XX”, în care activau o mână de oameni.

Ion Stănescu, intervievat în 2008: „Asta este o poveste cu totul specială și are și ea un istoric: în noiembrie 1963, răposatul Gheorghiu Dej m-a chemat pe mine și pe șeful secției militare, Vasile Patilineț. Mai erau de față Draghici și Ceaușescu. Și ne-au aratat o listă cu vreo 160 de agenți cunoscuți și ni s-a spus așa: uite, trebuie stat de vorbă cu fiecare. Să le puneți în vedere să respecte statul și partidul și să înceteze colaborarea cu NKVD/KGB și GRU. Și am făcut două echipe. Eu una, Patilineț alta. Și i-am chemat în sediul Comitetului Central și am stat de vorbă cu toți. Eu am luat 90 și Patilinet 70. Din cei 160 s-au făcut vreo 200, pentru că primii i-au mai deconspirat și pe alții. Îi știu și acum pe toți, pe dinafară. Printre ei se afla și Leon Tismenitki, tatăl lui Tismăneanu Vladimir, pe care l-am avut eu, iar tatăl lui Petre Roman, Walter Ernest Neulander, a fost audiat de Patilineț”.

Tactica lui Dej, continuată de Ceaușescu, a fost doar să îi țină sub un relativ control, fără a-i expulza în URSS sau a-i elimina din viața publică. O decizie care avea să-l coste capul, peste ani.

„Stimează organele de Securitate și dovedește dorință de a le ajuta”

Raportul cu propunerea de recrutare a lui Mihai Șora, „candidat la recurtare în Acț(iunea) Inf(ormativă) Traducătorul”, descoperit de Dan Andronic în arhivele CNSAS și publicat în Evenimentul Istoric, numărul 10 (disponibil prin comandă online), datează din 22 februarie 1962. Unul din cei doi ofițeri prezenți la întâlnirea semi-conspirativă consemnează ca „edificator” pentru „sinceritatea și atașamentul” celui „dispus de a ajuta organele noastre” chiar „voluntariatul” oferit de Mihai Șora. După ce le-a descris în amănunt tot ceea ce cunoștea despre publicistul comunist Aurel Pampu, filosoful a venit cu soluții personale pentru a afla cât mai mult din cele solicitate de Securitate cu privire la fostul lui tovarăș de Front expulzat de Franța.

„Asupra variantelor expuse de către el s-au purtat discuții suficiente din care nu s-au desprins nici un fel de ezitări din partea sa de a da înapoi”, notează căpitanul de Securitate responsabil cu recrutarea. Astfel, conducerea Departamentului Securității Statului este informată că „Șora Mihai dispune de calități personale pentru munca informativă și este capabil să îndeplinească sarcinile ce-i vor fi trasate de organele noastre. Stimează organele de Securitate și dovedește dorință de a le ajuta”. De asemenea, candidatul „este pregătit temeinic și din punct de vedere ideologic”, mai concluzionează ofițerul.

Într-adevăr, potrivit unei Note informative a unui apropiat, informatorul „Zola” afirmă că „în Franța, el a ales liber să fie comunist” și că adeseori l-a auzit pe Șora spunând că „viitorul omenirii este comunismul și că revoluția epocii noastre este trecerea de la statele naționale la statul internațional visat de utopiștii Renașterii”. Astăzi denumiți globaliști. Ce s-a întâmplat după această întâlnire plină de substanță, la următoare dată fixată cu profesionalism și abnegație de toate cadrele prezente, nu mai știm. Nu știm nici dacă investigatorii CNSAS au avut timp să se aplece asupra dosarului lui Aurel Pampu.

Știm doar că după constituirea CNSAS, trei colegi de GDS ai lui Mihai Șora, Dinescu, Pleșu și Patapievici, și-au sacrificat timpul lor prețios dedicat poeziei, filosofiei și eseisticii despre Eminescu și România „ca o fecală” pentru a-și amărî zilele și a-și murdări mâinile cu Dosarele Securității. Mai știm că academicianul Nicolae Breban, pentru niște conversații telefonice banale cu șeful DIE, a primit imediat și fără echivoc verdictul CNSAS: colaborator al Securității. Contestat ulterior în instanță. Dar poate ne spune Mihai Șora, măcar acum, când apără lupta pentru libertate cu fularul roșu la gât, la 30 de ani de la căderea comunismului, cum a fost primul lui contact cu Securitatea.

EvZ

Minciunile fondatoare ale Mitului Șora. Ministerul Educației spulberă biografia falsă a unei fantome a comunismului
Autor: Victor Roncea / 28 octombrie 2019

„Descoperim un tânăr (are 35 de ani și pare cu vreo zece mai puțin) simplu, emoționant și emoționat, aproape patetic, care ne vorbește de tatăl lui ieșind din închisoare și nespunându-i nimic din cele petrecute acolo (sic). Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului suferințele prin care a trecut”. – Monica Lovinescu despre Horia Roman Patapievici în „Jurnal, 1990-1993” (Editura Humanitas, 2003, p 291).

Într-un editorial din Evenimentul zilei („Mihai Șora, făcut praf de nevastă-sa”!, 9 octombrie 2019), Mirel Curea, după ce amintește că soția lui Mihai Șora, Luiza Palanciuc, a calificat poporul român drept „incult” și „devertebrat”, face o sinapsă care pune Cazul Șora în Rețea: după ce, pentru Horia-Roman Patapievici „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, acum suntem niște căzături și pentru alde Șora. Să fie sănătoși, dacă atât îi duce capul și sufletul să vorbească despre poporul lor, dar nu asta vreau să evidențiez, ci numitorul comun a două personaje, Dionis Patapievici, tatăl lui HR Patapievici și Mihai Șora: ambii au venit și s-au instalat în România în anul 1948. Primul, de la Viena, al doilea, de la Paris.

Dragoste de comunism, sau marșrutizare, adică relocare la ordin?”, se întreba experimentatul jurnalist. Nu numai această întrebare este valabilă în cazul celor doi, dar și modalitatea în care și-au falsificat și, în privința lui Șora, continuă să-și falsifice, inclusiv prin interpuși, biografia reală. Asemenea agenților cu mai multe identități, pe care le amestecă până nici ei nu mai știu cine sunt. Mihai Șora este transformat dintr-un autentic criptocomunist în ditamai anticomunistul, drept dovadă stând banerele gigant care continuă să troneze în centrele orașelor, la concurență cu fetele de la Victoria’s Secret.

Totul în ciuda dovezilor apărute public în privința vieții bătrânului filosof de dinainte și de după august 1948, când a fost „arestat” în biroul Anei Pauker din Ministerul Afacerilor Externe al României ocupate de Armata Roșie și NKVD.

Anul 1948 consemnează și cele mai crunte arestări (reale) din istoria României, din noaptea de 14 – 15 mai, când întreaga elită intelectuală, politică, militară, preoțească și țărănească a fost încarcerată pentru mulți ani de-aici înainte, așa cum arată jurnalistul Dan Andronic dezvoltând cazul Mihai Șora în cea mai recentă apariție a revistei Evenimentul Istoric (Nr. 21, 2019).

Un document parvenit Evenimentului zilei din partea Ministerului Educației Naționale, la cererea redacției, aduce noi lumini în biografia obscură a lui Mihai Șora și ne permite să devoalăm o serie din minciunile clasice sau prin omisiune uzitate fără rușine de „luptătorul pentru libertate” și ciracii săi.

10 din cele mai mari minciuni ale lui Mihai Șora

1. Mihai Șora era de la 30 de ani membru al Partidului Comunist Francez (PCF), subordonat Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Nu putem spune că era un naiv. PCUS-ul luase puterea în Rusia prin masacrarea întregii familii a Țarului, cu tot cu copii, la ordinul lui Lenin.

Panait Istrati făcuse furori chiar la Paris prin „Spovedanie pentru învinși. După 16 luni în URSS” în care descrie și condamnă, la nivel european, cu mare curaj, „fascismul roșu”.

Mircea Eliade, Vintilă Horia sau Eugen Ionescu, care afirma că Șora este „turnător” al Ambasadei comuniste de la Paris, refuză să se mai întoarcă în țară. În 1945, puterea sovietică interzice în țară 10.000 de titluri și autori, o lovitură dureroasă pentru orice intelectual român. Bibliotecile încep să fie arse, statuile topite, oamenii arestați în masă. Și totuși, după cum susține personal, Șora se înscrie în 1945 în Partidul Comunist (după alții în 1946) „ca protest față de crimele naziștilor”. Dar Parisul a fost eliberat la 25 august 1944. Ce crime mai înfăptuiau naziștii la Paris în 1945?

2.Tot parte din biografia sa romanțată este și episodul apartenenței sale la Rezistența Franceză. Și această pretinsă faptă de vitejie a fost definitiv pulverizată prin afirmațiile categorice ale lui Luçon Gérard, fost director în Ministerul Justiției din Franța, care oferă și resursa oficială online cu lista tuturor membrilor Rezistenței, din care numele lui Șora lipsește cu desăvârșire.

„La câte minciuni a aruncat în urma sa, am îndoieli imense că Mihai Șora a fost membru în Rezistența Franceză”, comentează și scriitorul Alexandru Petria. Cert e că Mihai Șora refuză să revină în patrie când se decretează mobilizarea generală. Nu luptă nici pe frontul de Est, împotriva bolșevicilor care au ocupat Basarabia, nici pe cel de Vest, împotriva horthyiștilor care au ocupat Transilvania.

3. În ce privește istoria cu revenirea în țară „la părinți”, Vladimir Tismăneanu a afirmat foarte clar, în 2014, la Radio România Internațional: „În 1948 mulți comuniști români sunt expulzați din Franța. De exemplu, Mihai Șora”. Dacă nici istoricul Vladimir Tismăneanu nu știe cel mai bine, atunci cine?

Amuzant, într-o altă dezbatere despre comuniștii din Franța proveniți din România – eroizați acum drept niște „romantici” -, organizată la Facultatea de Istorie în 2014 și la care participă Vladimir Tismăneanu alături de Adrian Cioroianu, acesta din urmă explică că Gaston Marin (Gheorghe Grossman), unul dintre comuniștii de frunte activi în Franța în perioada războiului, s-a întors în țară pentru a deveni consilier la Președinția Consiliului de Miniștri „ceea ce însemna un fel de șef de cabinet” al lui Gheorghe Gheorghiu Dej.

„În 1945 este secretarul Frontului Național Român, organizație antinațională pariziană, în 1946 membru al Partidului Comunist Francez. La declanșarea războiului rece kominternistul are de ales între a fugi voluntar, a fi arestat sau expulzat”, scrie Marian Popa în remarcabila sa lucrare „Istoria Literaturii Române de Azi pe Mâine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989” (Vol II, Editura Semne, 2009, versiune revizuită și adăugită).

O minciună monumentală
4. O minciună monumentală – care ar ține de domeniul comediei dacă nu ne-am confrunta cu cazul patologic al unor falsificatori de profesie ai istoriei – este legată de activitatea sa de după „arestarea” din biroul Anei Pauker, în august 1948. „Am tradus în franceză toată documentația pentru Conferința de Pace de la Paris”, afirmă Șora, textual (Interviu de la postul online Rezistența TV, 14 februarie 2018). „Bucuria mea a fost că această muncă n-a fost fără un rezultat pozitiv.

Pentru că rezultatul Conferinței de Pace a fost reîntregirea României. Și-atunci mi-am spus că nu degeaba m-am întors eu în țară”, continuă abracadabrant Șora. Tratatul de Pace de la Paris în baza căruia ne-am redobândit oficial Transilvania s-a semnat pe 10 februarie 1947. Să se fi teleportat Șora la Paris în 1947 din „podul MAE” în care a fost „sechestrat” în 1948 ca consilier al Anei Pauker (și el, deci, „un fel de șef de cabinet”)? Orice este posibil. În cazul său.După care, în același interviu, într-un exces de sinceritate, afirmă senin că, după perioada de la MAE a fost „transferat într-o sinecură”. Curată prigonire! Consoarta sa, Luiza Palanciuc, îl însoțește în acest demers exprimându-se online: „Ați stat cu el sechestrat în celula de la Externe? Ați găsit că traducerea documentelor pentru tratatele de Pace de după război (în urma căreia Transilvania a rămas teritoriu românesc) era o acțiune atât de josnică și compromițătoare, încât mai bine se spânzura în celulă (că doar ce ne trebuie nouă Transilvania?)”. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, repetăm: Tratatul de Pace s-a semnat în 1947, Șora a fost „arestat” la MAE în 1948, unde a tradus documentele pentru Tratatul din 1947.

5. Tot din 1948, Mihai Șora apare ca „agitator cu munca la țară” și apoi „lector la școala sindicală a MAE”, până în 1951. Din 1954 și până în 1957, Mihai Șora urmează cursurile Universității de Partid, conform Dosarului de Cadre din Arhiva CC al PCR, consultat de Dan Andronic la Arhivele Naționale. Tot în această perioadă, între 1952 și 1955 este funcționar al Institutului Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea, viitorul ICR.

Sinecura de care vorbește singur în interviul citat: „Am fost nevoit să-mi inventez eu însumi sarcinile pe care trebuia să mi le impun”. Grea muncă! Conform documentelor fondatoare ale IRRCS, disponibile la Arhivele Naționale, „Caracterul de stat al activității Institutului s-a accentuat simțitor atunci când, în 1951, IRRCS a preluat de la Ministerul Afacerilor Externe sarcina elaborării și încheierii planurilor anuale pentru aplicarea convențiilor culturale și coordonarea tuturor acțiunilor care reveneau diferitelor instituții”.

Mai pe scurt, IRRCS era o instituție în subordinea Direcției A – Informații Externe, condusă de Serghei Nicolau (Nikonov), etnic rus fost șef al unei rețele NKVD în România (ulterior activând în GRU), din cadrul Direcției Generale a Securității Poporului, la conducerea căreia se afla sinistrul Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko) alias Pantiușa, satrapul elitelor românești.

„Mici detalii” omise în toate biografiile sale oficiale. Interesant că în aceste biografii, pentru perioada respectivă apare ca șef de secție la Editura pentru Limbi Străine.

6. Jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob prinde familia Șora cu încă o minciună: „După episodul de la Ministerul de Externe, a locuit un timp subregimul de domiciliu forțat, într-un subsol de pe Bulevardul Dacia din Bucuresti. Apoi, în timpul copilăriei mele, până în 1963 familia noastră de 5 membri a locuit într-un apartament împărțit artificial pentru 3 familii. Baia și bucătăria, erau folosite în comun. Trebuie oare subliniat că nu așa locuiau cei ce susțineau regimul comunist?” (Tom Șora, fiul).

Mihai Șora stă și azi „în apartamentul 19 de la etajul 3 al blocului ponosit din strada Jules Michelet, numărul 15-17, în care locuiește din anii ’50”. (Luiza Șora, soția)

Bogdan Tiberiu Iacob: „Măi, oameni buni, puneți-vă odată de acord cu domiciliul dlui. Șora, că nu se face să-l mutați retroactiv din casă-n casă la o vârstă atât de respectabilă… P.S. Blocul „ponosit” e la o azvîrlitură de băț de cinema Patria, într-un cartier rău-famat al Capitalei” (chiar vizavi de Ambasada Marii Britanii).

7. Biografia oficială (Humanitas, Wikipedia) îl plasează în perioada 1954 – 1969 ca redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, „unde are meritul editorial de a fi fost fondatorul noii serii BPT – Biblioteca pentru Toți”.

În realitate, noua serie BPT a fost fondată în 1956 de Petru Dumitriu, care era directorul ESPLA, informație care se regăsește de altfel în biografia cunoscutului scriitor.

Potrivit unui document oficial obținut de Evenimentul zilei, în biografia lui Mihai Șora apare o nouă pată ciudată, despre care nu s-a vorbit niciodată până acum.

Astfel, între 1957 și 1959, Mihai Șora devine prin transfer de la ESPLA director în Ministerul Învățământului Republicii Populare Române. În această perioadă, ministru al Învățământului și Culturii este Athanase Joja, membru al CC al PCR și fost ilegalist comunist, ulterior președinte al Academiei RPR. Joja fusese secretar general și apoi director în Ministerul Afacerilor Externe începând cu 1948, în același timp în care Șora era „referent” la MAE. Oare care au fost obligațiile lui de director la Învățământ în 1957?

8. Biografia romanțată a lui Mihai Șora îl mai alintă puțin, susținând că în 1969 Șora „este înlăturat și trimis ca simplu redactor la Editura Enciclopedică”. În realitate, conform memoriilor scriitoarei Gabriela Adameșteanu, membră GDS și „sursă DIE” („Anii romantici”, Editura Polirom, 2014) Mihai Șora a venit la Editura Enciclopedică, unde lucra și ea, ca Șef al Secției de Literatură.

9. Acum vine bomba de presă! Conform unui document transmis Evenimentului Zilei de către Ministerul Educației Naționale, Mihai Șora revine în Ministerul Învățământului Republicii Socialiste România, tot prin transfer, la 1.05.1970, ca „Inspector general” și apoi „Director”, respectiv, potrivit mărturiilor vremii, în calitate de consilier al lui Mircea Malița.

Ulterior, după plecarea membrului C.C. al P.C.R. și viitor membru al Clubului de la Roma la Consiliul de Stat, Mihai Șora mai ocupă poziții de Șef Serviciu și Referent de specialitate până la pensionarea sa, în data de 1.06.1977.

Marian Popa scrie sec în Istoria Literaturii Române: Mihai Șora „ajunge unul dintre consilierii ministrului Învățământului Mircea Malița. Eminență cenușie la figurat și la propriu, Șora a intervenit subtil în viața ideologică, literară și culturală, ca intermediar în acțiuni de moderare a contextului spiritual intern, în funcție de interese străine”. Mai concret: comisar ideologic. Mai finuț decât Paul Cornea, unul dintre secretarii lui de stat din primul Guvern Roman și tatăl lui Andrei Cornea, actualul șef al GDS.

10. Documentul MEN, pe care îl publicăm aici în exclusivitate, spulberă, definitiv, sperăm, cea mai mare minciună dintre toate, vehiculată agresiv și întreținută cu obstinație de Mihai Șora și de către toți biografii săi de ocazie (îl recomandăm cu predilecție prelucrătorilor istoriei de la Wikipedia).

Este vorba despre pretinsa „Demisie de Onoare” pe care cofondatorul GDS și al Fundației Soros și-ar fi dat-o din Guvernul Petre Roman la venirea minerilor în București.

Documentul obținut de EVZ atestă, așa cum am mai afirmat, ca unul dintre primii bucureșteni arestați și maltratați pe 14 iunie 1990, la orele 5 ale dimineții, din Institutul de Arhitectură, și apoi cercetător pentru Amnesty International al crimelor săvârșite de mineri, că Mihai Șora nu și-a dat nici o demisie în semn de protest, deși a văzut cu ochii lui sângele de pe pereții Arhitecturii, sânge despre care Petre Roman a afirmat nonșalant pentru presa occidentală că este „vopsea roșie aruncată de studenți”.

Contractul de muncă în folosul FSN (Frontul Salvării Naționale) i s-a închis lui Mihai Șora la Ministerul Învățământului odată cu încetarea mandatului de ministru, la schimbarea „guvernului provizoriu” cu cel rezultat în urma alegerilor din 20 mai: pe 28 iunie 1990.

„Jos labele de pe Șora și Arafat, măi, nemernicilor!”, scrie pe blogul ei Alina Mungiu. Între vocile care s-au revoltat la reclama mincinoasă Papaya în care Mihai Șora luptă pentru libertate sub comunism, demnă de manualele de „Fake News” ale NKVD și de o adendă la romanul „1984” al lui George Orwell, se numără și fosta deținută politic Niculina Moica.

Distinsa doamnă afirmă că campania nerușinată a eMAG reprezintă „o minciună mizerabilă” și „o batjocură adusă memoriei martirilor și eroilor anticomuniști”. Iar Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, citat de ActiveNews, spune, „contrazicându-i pe cei care sar în apărarea lui Mihai Șora susținând că fostul agitator comunist a fost obligat să fie consilier al Anei Pauker, că este exclus ca cineva să fi deținut o funcție în regimul comunist fără să dea informații Securității”.

Niște „nemernici”! Ana Pauker era mai miloasă: le zicea „bandiți”.

Pentru a înțelege mai bine minciunile fabuloase ale lui Șora reluăm Documentul MEN:

EvZ
Mitul „Mihai Șora în «Rezistența franceză»” desfințat de un fost director în Ministerul de Justiție din Franța
Autor: Mihnea-Petru Parvu / 17 octombrie 2019

Lucon Gerard, ex-director al Ministrului de Justiție francez, i-a comunicat publicistului Alexandru Petria că Mihai Șora nu figurează în analele „Rezistenței franceze”. În sprijinul afirmației sale el a indicat și link-ul unde se regăsesc numele tuturor membrilor acestei mișcări din al II-lea Război Mondial.
„Cazul Șora” devine, pe zi ce trece, din ce în ce mai complicat și noi amănunte biografice din îndelungata viață a filozofului comunist ies la iveală. Într-o postare pe contul de Facebook al publicistului și scriitorului Alexandru Petria, Lucon Gerard, fost director în cadrul Ministerului de Justiție din Franța, susține că Mihai Șora, ajuns acum la vârsta de 102 ani nu a fos, câtuși de puțint membru în rezistența franceză. Mai mult el face o serie de comentarii aruncând cuvinte grele la adresa eseistului român: „Este un falsificator și un fals rezistent”, „nu am niciun respect” și chiar îl ironizează: „A fost rezistent doar în țara ta”.

Lucon Gerard: „Nenea ăsta nu a fost DELOC rezistent în Țara mea!”
Lucon Gerard susține că în Franța există un site care conține toate numele celor care au luptat în rezistența franceză împotriva naziștilor.

Există un site gestionat de Statul Francez. Acolo se poate găsi tatăl meu Lucon Gilbert, unchii mei (2 din care un comunist evadat de la Auschiwitz), deci nu pot să am nici un pic de respect pentru acest tip …, falsificator, chiar în vârstă de 102 ani”, a scris Lucon Gilbert, care a revenit și a mai adăugat și alte comentarii, precum: „Nenea ăsta nu a fost DELOC rezistent în Țara mea! Probabil că a intrat după 8 mai 1945”, i-a scris francezul care a dat și link-ul site-ului cu numele tuturor celor care au făcut parte din „Rezistența franceză”: www.memoiredeshommes.sga.defense.gouv.fr

Petria: „Numele eseistului nu apare în evidențele oficiale ale statului francez”
Aceste comentarii l-au determinat pe scriitorul Alexandru Petria să susțină că nu mai crede afirmațiile lui Șora, cum că ar fi fost membru în Partidul Comunist Francez, în timpul celui de-al doilea război mondial, și totodată membru în rezistența franceză.

„La câte minciuni a aruncat în urma sa, am îndoieli imense că Mihai Șora a fost membru în Rezistența Franceză. Vedeți capturile foto ale dialogurilor cu Luçon Gérard, fost director în Ministerul Justiției din Franța, prilejuite de postarea mea anterioară. Ce e în afară de orice comentariu, numele eseistului nu apare în evidențele oficiale ale statului francez”, scrie Petria, la rândul său.

Fiul în apărarea tatălui
De-a lungul timpului, Mihai Șora a susținut de mai multe ori că a fost membru al Partidului Comunist Francez și că a paprticpat active la mișcarea de rezistență franceză din timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Și fiul său, Tom Șora, a scris pe Facebook că tatăl său a fost atât membru al PCF cât și membru în rezistența franceză. „Apartenența lui Șora la PCF pânä la 1948 se explicä prin faptul că până în 1945 a luptat în Rezistența Franceză contra ocupației Hitleriste a Franței. Este știut că un segment important din structura rezistenței era compusä din comuniști, care erau bine organizați. Dar comuniștii din Rezistența Franceză – sau în orice caz un număr mare dintre ei – nu pot fi comparați cu teroriștii dogmatici educați la Moscova și trimiși după război ca agenți staliniști în țările Europei de est, pentru a instaura acolo dictatura comunistă. Foarte mulți comuniști din Rezistența Franceză erau deci pur și simplu mânați de idealul libertății. Așa și tatăl meu”, a scris Tom Șora. Cel mai probabil asta știe de la tatăl său.

EvZ

Dovezile SIE, MAE și CNSAS confirmă dezvăluirile EVZ. Mihai Șora a fost angajatul Anei Pauker la Paris și a rămas în România după arestarea soției
Autor: Victor Roncea / 2 decembrie 2019

Jurnalistul Răzvan Butaru, care lansează împreună cu Cornel Mihalache un serial fulminant la TVR – „Decembrie Roșu” – a pus pe Facebook o întrebare, urmată de o concluzie de mare bun simț: „Ați mai văzut reclama de la eMAG, după turul întâi la prezidențiale? Așa-i că nu? Dacă Barna nu mai e, nici publicity nu mai e”.

Chestiunea a fost atinsă prima oară de Dan Andronic, într-un editorial din octombrie, în care spunea că „Spotul eMAG cu Mihai Șora nu era un simplu spot comercial. Era gândit ca un soi de precampanie în favoarea candidaturii lui Dan Barna. Numai că umbra Anei Pauker a stricat manevra”. Și dezvolta informația, primită din surse sigure.

Acum, chiar dacă reclama cu Mihai Șora a trecut, din păcate, minciunile din jurul ei continuă să persiste în spațiul public și, mai grav, și pe așa zisa Enciclopedie Wikipedia, resursă online pentru tinerii de azi care nu mai au timp să deschidă cărți. Cea mai crasă minciună și cea care a jignit și revoltat numeroși foști deținuți politic este legată de „arestarea” lui Șora în biroul Anei Pauker, agenta sovietică instalată la șefia Ministerului Afacerilor Străine, actualul MAE. Minciuna cu care Mihai Șora și firma de agit-prop Papaya au invadat locuințele oamenilor, pe dinauntru, prin reclama subliminală la eMAG și USR, și pe dinafară, prin bannere-gigant, în care fondatorul GDS și al Fundației Soros – România afirma că la 30 de ani, în 1948, i-a fost răpită libertatea deși a continuat să lucreze bine-mersi pentru statul comunist. Această informație falsă ne-a obligat, în interesul opiniei publice înșelate, să întreprindem un demers științific, din dorința de a-i fi prezentată cât mai aproape de adevăr biografia falsificată și legendată în nenumărate forme. Am făcut, așadar, apel la documente.

Șora a lucrat și pentru Consiliul Mondial al Păcii
Am fost la Ministerul Educației și am demonstrat că Șora nu și-a dat demisia din Guvernul Roman la Mineriada sângeroasă din 1990, îndreptată împotriva studenților și bucureștenilor anticomuniști. Mai mult, am aflat că găurile din biografia lui romanțată puse pe seama disidenței față de sistem s-au umplut la Ministerul Învățământului comunist, unde a fost consilier al ministrului, director, inspector general, șef seriviciu și referent de specialitate. De aici s-a și pensionat.

Înainte de a fi conțopist comunist la Învățământ a fost șef pe oriunde a fost implantat, fie la Institutul Cultural pentru Relații cu Străinătatea (o oficină de pe lângă MAE și serviciile speciale), fie la Editura pentru Limbi Străine, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă – unde este în paralel și Redactor Șef al Revistei Consiliului Mondial al Păcii, „Orizonturi” – sau la Editura Enciclopedică, ca șef de secție. Consiliului Mondial al Păcii era o organizație comunistă, fondată în 1949 la Viena „ în scopul unității de acțiune a tuturor forțelor care luptă pentru pace”, care era de fapt creată de KGB și promova interesele sovietice la nivel mondial.

De la Arhivele Naționale, fond CC al PCR, Dan Andronic a aflat că anticomunistul postcomunism a fost agitator cu munca la țară, adică propagandist comunist în cadrul Direcției de Propagandă și Agitație a CC al PMR, că a urmat trei ani cursurile Universității de Partid și că asta i-a folosit pentru a fi și lector la Școala sindicală a MAE.

Ajunși aici, pentru a spulbera definitiv miturile lansate de noua direcție de propagandă din jurul fostului agitator comunist, am apelat la Arhiva MAE. Dar și la cea a CNSAS. Ambele s-au dovedit extrem de triste pentru Mihai Șora și fanii săi duși de nas de simpaticul guru #rezist. Mihai Șora minte atât de mult despre biografia sa, legendată – la fel ca și ambele sale soții -, încât, probabil, nici el nu mai poate discerne minciuna de adevăr.

Mihai Șora în arhivele CNSAS: „Prim-secretar de presă la MAE”
Volumele sale de la CNSAS nu sunt așa de voluminoase, după cum afirmă actuala soție a lui Mihai Șora, Luiza Palanciuc. Este vorba de 3 volume și de un dosărel SIE. Acțiunea informativă a fost deschisă inițial ca dosar de verificare, pe 1.07.1960 și a fost închisă la 21.02.1964. Cererea de închidere a dosarului individual de verificare a fost făcută odată cu propunerea, aprobată, de „recrutare a lui Șora Mihai ca agent al organelor noastre”. Dar despre aceasta cu altă ocazie. Dosarul DSS confirmă și poziția pe care a avut-o Mihai Șora la MAE, sub Ana Pauker, și anume nu cea de simplu referent ci de, citez, „prim-șef de presă MAE (1948 – 1952)”, respectiv prim-secretar.

O Notă biografică întocmită de Securitate notează sec: „După terminarea războiului a continuat să rămână în Franța și numai în anul 1948, când a aflat că este urmărit de poliție pentru a fi expulzat în țară, a venit și s-a stabilit în București”. Ofițerul responsabil de caz își mai informează superiorii că Mihai Șora a fost din 1946 membru al Partidul Comunist Francez și din 1945 Secretar General al Frontului Național Român, responsabil și de publicația acestuia, „România liberă”. Aici se cuvine de adăugat că atât Frontul respectiv cât și organul lui erau aflate sub controlul NKVD dezvoltând o propagandă sovietică activă chiar din timpul războiului, când îndemnau românii din țară și străinătate să se îndrepte spre „aliatul firesc”, URSS, „garantul independenței României”, căruia i se cuvine de drept Basarabia, de care România fascistă și-a bătut joc (facsimil reprodus din Arhivele Naționale ale Franței).

Totodată superiorii din Securitate sunt informați că, începând cu 1 octombrie 1946, Șora a fost și cercetător la „Centrul Național de Cercetări Științifice din Paris, pendinde de MAS al RPR (Ministerul Afacerilor Străine al RPR) – Legația din Paris”. Rețineți cuvântul pendinte.

Nu Mihai Șora a fost arestat, ci soția lui, Mariana
În aceeași Notă biografică apare și informația-bombă, care confirmă afirmația lui Eugen Ionescu precum că Mihai Șora „a fost turnător” la ambasadă: „De asemenea, a lucrat în serviciul de presă al Legației Române din Paris”. Carevasăzică, aflăm că Mihai Șora era „arestat” în Ministerul comunist al Afacerilor Externe încă de la Paris! Aflat la Grenoble, Șora a cunoscut o activistă din rezistența franceză Maquis „dar n-a participat la nici o acțiune”, se scrie în dosarul său personal. Oameni răi, ăștia de la Securitate, să-și bată așa joc de memoria unui luptător pentru libertate… Dar adevărata bombă de abia acum cade în capul autorilor de reclame înșelătoare menite să falsifice istoria: „În timp ce el era în România, poliția franceză care opera arestări printre studenții români democrați, l-a căutat și pe Mihai Șora dar negăsindu-l a fost arestată soția lui care lucrase un timp ca dactilografă la legație”.

Deci până la urmă știrea cu Șora arestat e de Radio Erevan: de arestat a fost arestat un Șora, dar nu Mihai ci Mariana, și nu de Ana Pauker ci de contraspionajul francez care purifica Franța de agenții sovietici. Iar el, sărmanul a fost silit să devină prim-secretar de presă al Anei Pauker!

Istoric CNSAS: Șora a avut misiuni de penetrare la Biserica Română din Paris
Cum nu i-am crezut pe securiști în totalitate, am apelat la istorici. Adrian Petcu, un istoric cunoscut care lucrează și la CNSAS, a comentat public momentul de propagandă Papaya: „Mulți s-au inflamat de la reclama cu pricina. Am senzația că vedem realitatea numai la astfel de momente. Drama este ca trecutul nostru este la fel de capturat tot așa cum era și înainte de 1989. Cei care scriau despre trecut înainte de 1989 îl scriu și astăzi. În aceleași marote, tipare, idei, intenții… Da, pentru ca trecutul este scris cu intenție, cu scop ideologic, într-un tipar mental strain de realitatea istorică, când sursele sunt ignorate sau bagatelizate. Ce frumos se vorbea de Șora până deunazi și azi este pus la zid! Ce frumos se afișau unii cu Șora și astăzi… îl văd comunist. Așa naivi au fost!

Pe Wikipedia cam de ceva timp se spunea clar ca tovul Șora fusese membru al PC francez. Ca student la Paris și comunist convins, pe la 1945-1946 regimul de la București încerca să-l infiltreze în Comitetul parohial al Bisericii Române din strada Jean de Beauvais 9 bis, pentru a captura lăcașul de cult, deoarece deja își anunța o separare. Apoi, cum a revenit tovul Șora în țară și ce a făcut… în anii 50, cand alții înfundau pușcăriile comuniste.

Hai să facem măcar un exercițiu de imaginație. Și nu este singurul de teapa lui (tot respectul pentru vârstă), care astazi ne scriu istoria, condamnă comunismul și fascismul, ne dau lecții de istorie!”. Adrian Petcu, un cercetător asiduu în arhivele exilului românesc, ne oferă, iată, o nouă informație interesantă: misiunile lui Șora în cadrul Legației comuniste depășeau nivelul unui simplu „secretar de presă”.

Fiica Anei Pauker în Franța, în atenția Legației de la Paris
Din lucrarea „Români în exil, emigrație și diaspora – Documente din fosta Arhivă a CC al PCR”, volum editat de fostul Institut Național pentru Memoria Exilului Românesc, aflăm dintr-un Raport către Secția Relații Externe a CC al PMR aflat la Arhivele Naționale și semnat de Matei Cristescu, intitulat „Câteva impresii din Franța” că, întradevăr, în 1947 ambii soți Șora lucrau în cadrul Legației comuniste, care era preocupată, între altele, și de acomodarea fiicei Anei Pauker în Franța.

Mașa (Maria Masha Birnbaum, născută Fried), una din fiicele tovarășei Ana, a fost făcută cu militantul comunist Eugen Jeno Fried, care s-a recăsătorit cu prima soție a liderului comunist francez, Maurice Thore, Aurore, și s-a stabilit în Franța, după cum informează Lavinia Betea într-un interviu cu sora Mașei, Tatiana Brătescu (foto), fiica Anei cu Marcel Pauker. Cristescu s-a întâlnit la Paris și cu fostul secretar al Legației franceze la București, Jean Basderont, care i-a reproșat diplomatic dar revoltat arestarea lui Iuliu Maniu (17 iulie 1947).

Pe Șora, se pare, nu l-a deranjat acest fapt „minor” care a urmat după alegerile falsificate din noiembrie 1946 și arestările studenților din noiembrie 1945. La finalul acelui an a urmat abdicarea forțată a Regelui Mihai. Șora a continuat să lucreze de la Paris pentru… Ana Pauker. Cristescu recomanda CC al PMR să i se trimită lui Basderont o Istorie a lui Roler, „ca să-i treacă manismul”… Cine i-o fi înmânat-o?

„Scrisori către Tovarășa Ana”: Doamna Șora, între arestați și expulzați

Cunoscutul istoric Ion Calafeteanu ne informează de asemenea, în lucrarea sa „Scrisori către Tovarășa Ana” („Univers Enciclopedic”) că, la naționalizarea comunistă de la 11 iunie 1948, împreună cu alte aspecte legate de diplomați și cetățenii francezi din România, au tensionat la maximum relațiile românofranceze. „Reacția franceză nu s-a lăsat așteptată”, scrie Calafeteanu. „A fost dezlănțuită o puternică campanie de presă împotriva măsurilor luate de guvernul român, urmată apoi de expulzări și arestări din rândul coloniei române. Printre cei arestați s-au aflat doamna Levenson, funcționară a Legației…doamna Mariana Șora (soția lui Mihai Șora)…” etc. Ion Calafeteanu oferă și sursa informației: Arhiva MAE, fond Franța, 1945 – 1949, Problema 217.

Un adevăr niciodată spus
Așadar singurul motiv pentru care Șora nu a revenit în Franța în acea perioadă este că nu mai putea, iar cei care l-ar fi arestat, repetăm, nu ar fi fost comuniștii de la București, altfel superiorii lui direcți, ci francezii. Notăm că niciodată acest fapt concret – arestarea Marianei Șora în timp ce Mihai Șora era în România într-o excursie propagandistică cu un grup coordonat de Frontul Național Român – nu a fost menționat de cei doi. Atât Mihai Șora, cât și Mariana Șora (Klein) au mințit folosind versiunea oficială a biografiei lor comune legendate, cea din reclama Papaya – eMAG dar și din alte biografii publice ale celor doi prezente în cărți și enciclopedii sau prezentate oficial ca temei pentru obținerea titlului de Cetățean de Onoare al Bucureștilor, la propunerea USR, sau a Ordinului „Steaua României” de la Cotroceni.

SIE l-a deconspirat pe Șora: angajat la Paris din 1946
Pentru a-i verifica, totuși, pe istorici cât și documentele invocate de ei, am deschis, cu înfrigurare, și Dosărelul SIE de la CNSAS. Dacă nici SIE nu spune adevărul despre angajații MAE cine ar mai putea spune?

Surpriza, pentru naivi, desigur, este totală. În cele câteva file se află CV-ul lui Mihai Șora, o recomandare oferită de Mihai Neculce, consilier la Serviciul de Presă și Cultură al Legației Române de la Paris și… cererea de angajare a lui Mihai Șora în slujba comuniștilor de la București, datând din 28 ianuarie 1947.

La acea dată, Șora lucra deja ca angajat al Legației comuniste din 15 iulie 1946, potrivit propriei sale cereri. Problema era că bugetul secretarilor de presă trecuse la Ministerul Informațiilor, de aceea era necesară o cerere oficială către acest minister nefast, însărcinat, între altele cu „purificarea” culturii române, prin interzicerea a mii de titluri de cărți și zeci de autori. O „operă” dusă apoi, mai departe, de Ministerul Învățământului comasat cu cel al Culturii, unde a lucrat și Mihai Șora, chiar la Direcția Editurilor.

DOCUMENTELE SIE – CNSAS (microfilmate de DSS):

USR-istul Vlad Alexandrescu a știut de minciuna campaniei Papaya – eMAG
Un mic aspect interesant: filele primite de CNSAS de la SIE au mai fost văzute până acum doar de doi oameni, cu excepția responsabililor celor două instituții: Dan Andronic, care a scris un material exclusiv pentru Evenimentul Istoric Nr 10 și… senatorul GDS / USR Vlad Alexandrescu, după cum stă înscris în fișele CNSAS. Adică, pe toată durata acestei campanii media agresive cu libertatea lui Șora răpită la 30 de ani, USR-istul Vlad Alexandrescu a știut foarte bine că Mihai Șora a fost angajatul Anei Pauker încă de la Paris. Și a tăcut. Așa cum tace și Mihai Șora, de 30 de ani, cu privire la multe, inclusiv relațiile lui cu Securitatea.

MAE pune capac minciunilor familiei Șora
Dar nu i-am crezut nici pe securiștii SIE/CIE/DIE! Așa că am apelat direct la Ministerul Afacerilor Externe, aflat acum la 30 de ani de când ne-am luat rația de libertate. Minister care ne-a oferit următoarele date despre soții Șora, cu care încheiem, momentan, fără nici un alt comentariu:

„Ministerul Afacerilor Externe al României
Referitor la solicitarea dumneavoastră adresată Ministerului Afacerilor Externe, vă comunicăm următoarele:

Doamna Mariana Șora a fost angajată (pe durată determinată, pe plan local, din fondurile misiunii) în cadrul Legației României din Paris în perioada iunie 1946 –iunie 1948: în perioada iunie 1946 – decembrie 1947 și-a desfășurat activitatea, ca traducătoare, în cadrul Serviciului de Presă al Legației, iar în perioada decembrie 1947 – iunie 1948, a fost detașată în cadrul Secției Consulare a Legației, efectuând traduceri și redactând corespondența simplă. După revenirea în România, nu a mai fost încadrată la Ministerul Afacerilor Externe.”

„Ministerul Afacerilor Externe al României
Referitor la solicitarea dumneavoastră adresată Ministerului Afacerilor Externe, vă comunicăm următoarele:

Domnul Șora Mihai a fost angajat pentru prima oară în diplomație la Serviciul de Presă al Legației României din Paris, în perioada iunie 1946-octombrie 1948. După revenirea în România, începând cu 20 octombrie 1948, a fost încadrat în Centrala Ministerului Afacerilor Externe, la Direcția Presei și Relațiilor Culturale, în funcția de prim secretar de presă și reîncadrat, la 1 februarie 1949, ca referent tehnic special, până la 31 decembrie 1951, când i-a încetat angajamentul de muncă, conform Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1478/51.”

EvZ

Document: Mihail Șora cerând conducerii PCR să ia în calcul admiterea sa în partid, motivând că are „vechime” în comunism încă din 1945, când a intrat în Partidul Comunist Francez. Funcțiile deținute de „simbolul Emag” în cei mai negri ani de stalinism

de Andrei Nicolae

Un document din 1951 care prezintă tentativele lui Mihail Șora, „simbolul libertății” ales de Emag pentru a sărbători 30 de ani de la evenimentele din 1989, de a intra în Partidul Muncitoresc Român (PMR), a fost făcut public pe net, scrie ActiveNews.

Documentul prezintă motivele pentru care autoritățile comuniste refuzau „transferul” lui Șora de la Partidul Comunist Francez (PCF) în PMR, deși Șora invoca faptul că avea „vechime” în mișcarea comunistă: fusese membru al PCF încă din 1945.

De remarcat este faptul documentul este datat în 1951, ceea ce înseamnă că Șora cerea să fie admis în Partidul Comunist în perioada în care elitele României interbelice erau exterminate în închisori, inclusiv prin Experimentul Pitești.

Anii 50 au fost numiți de către istorici drept anii cei mai negri ai stalinismului românesc, „obsedantul deceniu”. În această perioadă, Șora a lucrat la Ministerul de Externe, condus de temuta Ana Pauker.

Iată lista funcțiilor deținute de Șora până în 1969, atunci când a fost „trecut pe linie moartă” de către regimul Ceaușescu:

1948-1951: referent de specialitate la Ministerul de Externe

1951-1954: șef de secție la Editura pentru Limbi Străine

1954-1969: redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă etc

Șora a fost „reactivat” imediat după executarea lui Nicolae Ceaușescu, fiind numit Ministrul al Invățământului în primul Guvern Petre Roman, executiv înțesat de agenți KGB.Din această funcție, Șora a urmărit prima mineriadă și a eliminat 14 clase cu predare în limba română de la Liceul Bolyai Farkaș din Târgu Mureș, au fost eliminate. Gestul a declanșat protestul spontan al elevilor și a sporit conflictul inter-etnic ce avea să aibă ca punct culminant evenimentele din 19-21 martie.

Mihai Șora, elogii pentru Lenin. Cui voia să-i dea ”un pumn sănătos în gură”
Autor: Marius Olaru / 1 decembrie 2019

Filozoful Mihai Șora, una dintre vocile controversate ale societății civile, era în tinerețe un leninist convins.
Într-o reclamă care a stârnit valuri înainte de alegerile prezidențiale, Mihai Șora povestește despre cum comunismul i-a răpit tinerețea, distrugându-i așteptările și visurile. „Aveam 30 de ani când viața s-a oprit, când s-a lăsat cortina și zidurile au început să fie înălțate. Aveam 30 de ani când mi-am pierdut ce aveam mai aproape de suflet: libertatea”.

Și, totuși, ce făcea Mihai Șora la vârsta de 30 de ani, când bolșevicii au preluat puterea în România? Scria „Du dialogue intérieur”, un adevărat omagiu închinat personalității lui Lenin! Scriitorul Adrian Papahagi publică mici fragmente din această carte publicată la Paris (1946), doar cu puțin timp înainte ca Șora să revină în România pentru a lucra sub comanda celui mai temut șef bolșevic din Europa de Est, Ana Pauker.

Iată ce scrie Adrian Papahagi pe Facebook:

„Am mai spus-o: USR e noua stângă, legitimată de dinozaurii vechii stângi, începând cu Mihai Șora. Revoluționarismul, radicalismul și populismul lor au un inspirator clar: tov. Lenin. În cartea lui din 1946, la fel de prolixă și ilizibilă ca toate cele care au urmat, Mihai Șora își etalează leninismul revoluționar pe care azi l-ar vrea uitat”, punctează Papahagi.

Dar iată ce aspirații avea tânârul Șora: „Oricine va răsfoi volumul Du dialogue intérieur va vedea ce elogii îi aduce Șora lui Lenin, antidotul «ființei» și al «acțiunii» la averea burgheziei, replica adevăratului crez la credința căldicică a burghezului. Aceeași opoziție între credința patetică a desueților pupători de moaște și patosul revoluționar al salvatorilor și al făuritorilor unei lumi noi. Puteți vedea cum lăuda Șora, înainte de a reveni la București pentru a se angaja în Ministerul de externe condus de Ana Pauker, locul pe care Lenin îl ocupa de drept în fruntea revoluției („C’est à la tête de la Révolution, et nulle part ailleurs qu’était la place de Lénine”, p. 144)”.

„Revoluționarul Șora, în etate de doar 30 de ani, își ridică în 1946 pumnul revoltat către «burghezia în declin și de aceea esențialmente ipocrită» («une bougeoisie déclinante et, partant, essentiellement hypocrite», p. 142), batjocorește în treacăt «credincioasa smochinită și preotul căldicel» («la dévote confite et le curé tiède», p. 143) și apoi îl atacă frontal pe milionarul fabricant de cauciuc, care ocupă pe nedrept locul altor 99 de oameni (pp. 144-145)”, mai arată Papahagi.

Pentru burghezia românească, Mihai Șora vede doar o singură rezolvare: „Soluția este «un pumn sănătos în gură» («un bon coup de poing dans la figure» p. 146), adică revoluția proletară. Revolta sa a încetat după revenirea în paradisul proletariatului, unde leninistul parizian a fost răsplătit cu un post în MAE”.

EvZ
Petre Iancu, „apărător” al lui Mihai Șora, a fost „tras la răspundere” de Adrian Papahagi pentru partea pe care a ales s-o apere
Autor: Andrei Arvinte / 2 decembrie 2019

Petre Iancu a făcut o nouă postare în care îi ia apărarea lui Mihai Șora, susținând că atacurile la adresa lui sunt „mârșave, josnice, ticăloase și respingătoare”.

„Din nou, in apararea lui Mihai Sora si a reperelor romanilor

Atacurile asupra lui Mihai Sora sunt marsave, josnice, ticaloase si respingatoare. Sunt nu doar abjecte din perspectiva varstei si meritelor iesite din comun ale filosofului (intrucat includ o opozitie activa rarisima si realmente curajoasa a lui Mihai Sora, sub regimul comunist al lui Nicolae Ceausescu, de pilda in favoarea disidentului Mircea Dinescu). O opozitie si un curaj la care majoritatea covarsitoare a detractorilor sai de azi nici sa viseze n-ar fi indraznit.

Insultele la adresa lui sunt insa netrebnice si repugnante si din alte motive. Sunt infecte pentru ca opereaza cu semiadevaruri si falsificari menite sa manipuleze si loveasca nu (doar) in tinta venerabilului ganditor ci in USR si PLUS, ca si in orice proiect modernizator al Romaniei. Sunt dezgustatoare intrucat colporteaza prejudecati si lucreaza cu dogme si minciuni cu atat mai scabroase cu cat, venind din dreapta spectrului politic, ii smintesc pe multi. Fiindca le rapesc oamenilor reperele spirituale si morale. Fiindca Sora e unicul calauzitor neinregimentat al romanilor care binemerita de-un veac.

Injuriile la adresa lui sunt. la alegere, ori inepte, ori ipocrite la maximum (pentru insi a caror bruma de cultura sau cultura autentica s-a coagulat pe baza cartilor editate de Mihai Sora in BPT). Ele, din doua una, tradeaza fie neintelegerea fenomenului comunist, fie o mentalitate la fel de autoritara ca a capetelor de beton ale activistilor comunisti si postcomunisti pe care criticii lui Mihai Sora pretind ca i-ar combate (in fapt li se alatura fara jena: ca de pilda lui Dragnea si PSD in cruciada pentru cpf).

E, totusi, nevoie de o uriasa doza de tupeu, de prostie sau viclenie profitoare de lipsa informatiilor privind cartea publicata in Franta, imediat dupa razboi, de Mihai Sora, sa aplici acestei carti cu forta o grila de interpretare ridicola. E o grila care corespunde poate bilanturilor provizorii circuland la marginea Europei 80 de ani mai tarziu. Dar e si tipica frustrarilor politice ale perdantilor Romaniei postcomuniste, zdrobitor infranti, spre deosebire de Mihai Sora, in mai toate jalnicele lor batalii.

Vazand toate acestea nu stiu daca sa-mi fie mila, sau rusine de rusinea detractorilor lui Sora. Vai si amar de capul lor”, a scris Petre Iancu pe Facebook.

La aceeași postare, Adrian Papahagi îl „trage la răspundere” pentru partea pe care s-a decis s-o apere, invocând un exemplu din perioada comunistă.

„Am o singură întrebare pentru Dvs.: dacă un intelectual ar fi scris despre Hitler ce a scris Șora despre Lenin, ar fi fost membru NSDAP și ar fi lucrat în ministerul propagandei, în ministerul de externe și în ministerul educației naziste, îl lăudați azi?”, a scris acesta.

Răspunsul nu a întârziat să apară:

„Evident ca Mihai Sora a fost o victima a comunismului. Si nu o singura data. In anii 40-50? Desigur. N-a fost lasat sa se intoarca la familie. S.a vazut sechestrat. De cine? de regimul comunist condus de Ana Pauker. E destul? Nu e destul? Din unghiul familiilor celor ucisi la Canal poate nu e. Dar asta nu inseamna ca n-a fost o victima a comunismului in anii 40-50”, a scris, din nou, Petre Iancu.

EvZ

Petre Iancu este fiul bolșevicului Ion Moscu (Moscova), activist UTC-PCR, expulzat din Franța după Mihai Șora

Ion Moscu
Realizator de film documentar
Născut(ă): 08.01.1926 la Iași (Iași)
Decedat(ă): 24.10.2009 la București
Absolvent al Liceului Evreiesc din Iași și al Facultății de Filosofie – Universitatea București. Este angajat în 1953 la Studioul „Alexandru Sahia”, ca redactor-șef, apoi redactor-șef la jurnalul de actualități. Din 1958, ca regizor, realizează peste 140 documentare.
Trivia
Semnează cu numele Ion Moscu.
1944–1948 – activist al U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist), P.M.R. (Partidul Muncitoresc Român) și P.C.R. (Partidul Comunist Român) la Iași și București;
1948–1951 — șef al secției internaționale la C.C. (Comitetul Central) al U.T.C., delegat permanent pe lângă Federația Mondială a Tineretului Democrat la Paris, redactor-șef al secției de presă a Federației;
1951 – expulzat din Franța;
1951–1953 — activist la CC al UTC.
Alte date despre apărătorul lui Mihai Șora:

Un falsificator de cursă lungă – Petre M. Iancu

de Dorin Tudoran

„Falsul pare să se fi lipit de penița dlui Petre M. Iancu asemeni mărcii de scrisoare”.

Dietrich Schlegel (Redactor șef al secțiilor în limbi străine, Deutsche Welle), noiemebrie 1999:

„Mult stimate domnule Tudoran,

Cu regret am luat cunoștință de atitudinea neprofesională a unuia dintre colaboratorii noștri din cadrul redacției române. După o discuție cu șeful secției, dl. Emil Hurezeanu, și cu redactorul în cauză, dl. Iancu, cît și după lectura scrisorii dv. îndreptățite, trebuie sa accept că „falsul citat” a provocat prejudicii – în primul rînd, dv. și carierei dv. profesionale, apoi, în general, postului de radio Deutsche Welle. Atitudinea colaboratorului nostru contravine atât codului nostru profesional, cât și valorilor pe care le promovează postul nostru de radio.”

Peter Moscu, alias Petre M. Iancu, înjură sistematic România la Deutsche Welle
de Ion Spanu

Asa tata, asa fiu

Sub ochii nepăsători ai Guvernului român, o gașcă de propagandiști ai PDL, aripa Soros, aduce sistematic injurii grave la adresa României și a instituțiilor sale, ascunzîndu-se sub numele Deutsche Welle, care nu mai este de mult un post de radio, întrucît licența sa de emisie în limba română a fost retrasă de anul trecut prin decizia patronilor germani.

Radio „Deutsche Welle” în limba română nu mai există de anul trecut!

Publicul din România află aproape în fiecare zi că „ziariștii de la Deutsche Welle” îi fac cu ou și cu oțet ba pe președintele Senatului, ba pe prim-ministru, ba România în general; niciodată pe Traian Băsescu, Elena Udrea sau Mihai Răzvan Ungureanu!

Puțini știu însă că sintagma „ziariștii de la Deutsche Welle” este un eufemism! La începutul anului trecut, trustul german a decis ca emisia în limba română a postului Deutsche Welle să înceteze, iar în luna iunie 2011, în cadrul ședinței CNA, licența frecvenței 88,5 FM a fost transferată către Patriarhia Română pentru transmisia postului Trinitas.

Din acel moment, orice apartenență la postul de radio Deutsche Welle a devenit ilegală!

Petre M. Iancu este, de fapt, Peter Moscu, fiul fostului propagandist stalinist

Cu toate acestea, un oarecare Peter Moscu, care semnează cu pseudonimul Petre M. Iancu, continuă să scrie și să vorbească în numele celebrului post de radio, fără ca nimeni să se sesizeze!

Cine a citit textele sale a observat, desigur, că fostul colaborator al „Europei libere” nu este altceva decît un agent de propagandă al lui Traian Băsescu și al PDL-ului, fiind extrem de agresiv la adresa USL, a lui Victor Ponta, dar, mai les, la adresa lui Crin Antonescu!

Iată cîteva mostre despre limbajul acestui individ, extrase din ultimul său „articol”:

„E chiar curios câtă incultură și incompetență istorică și politică afișează liderii USL. Or, unul dintre ei, liderul PNL Crin Antonescu, este el însuși istoric de profesie”.

„Alte inepții a susținut, la rândul său, alt om extrem de important în ierarhia puterii, în speță șeful PNL, al Senatului și al Comisiei de Revizuire a Constituției”.

„Așa cum a fost revizuită ea sub oblăduirea Comisiei conduse de Crin Antonescu, această Constituție înclină, vădit, să consacre omnipotența parlamentului. Tinde să pună sub control justiția, să șteargă limitele dintre puterile statului de drept, să distrugă astfel echilibrul instituțional al puterilor, și, ca atare, să demoleze fundamentul statului de drept.

Cel mai frapant și mai bizar aspect, e, în context, nemărturisita neîncredere a liderilor USL față de propriul popor, manifestată în reticența lor față de unealta democratică a plebiscitului.” – „Neîncrederea în propriul popor”.

„Nu întâmplător, în România multora le place primitivul ton xenofob și antioccidental din vituperații antieuropene gen Crin Antonescu. Ton, ce reamintește fatal de „mândria națională” indusă, ca surogat de pâine, de propaganda regimului comunist, milioanelor de muritori de foame și de frig din România ceaușistă – „Chipul nemerniciei. Despre minciună, dezinformare, manipulare”.

Dacă asta este presă occidentală, înseamnă că presa românească a devenit deja simbolul deontologiei!

Moscu spune că ofițerii români au salvat evreii doar primind bani drept mită!

Într-un interviu luat scriitorului Norman Manea, unul dintre cei mai mari profitori ai ICR-ului lui Patapievici, Peter Moscu (alias Petre M. Iancu) a pus întrebarea în felul următor: „În plin Holocaust românesc, în plină exterminare în masă a evreilor europeni, ofițerii români s-au dovedit net mai ușor de uns și, ca atare, de convins să cruțe vieți, decât omologii lor germani”.

O astfel de abordare reprezintă o jignire enormă la adresa ofițerilor români, a armatei române și a României! Niciodată nu s-a exprimat cineva într-un limbaj atît de generalizant, prin care să fie acuzată întreaga armată pentru posibile cazuri izolate! Datele istorice arată că, din contră, viețile a zeci de mii de evrei au fost salvate de gesturile de umanitate ale unor români.

Este recunoscută de toată lumea atitudinea lui Cornel Dumitrescu, care a salvat 3.600 de evrei, fiind azi considerat un erou al poporului evreu!

De asemenea, pe site-ul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” există o listă a cetățenilor români distinși cu titlul „Drept între Popoare”, pe care figurează mulți români care și-au riscat viața în operațiuni ce nu aveau nici pe departe ca motivație corupția: Viorica Agarici, care „a ajutat supraviețuitori evrei din trenul morții după pogromul de la Iași” (Dosarul 2062), Rozalia Antal, care a ascuns în casa ei familia Handler (Dosarul 0593), Anuțoiu T. Anghel, care „a avertizat pe evreii din comunitățile din Bacău, Brașov, Odobești, Piatra-Neamț și Buzău că urmau să fie arestați, așa încât au putut fugi la timp, și i-a ajutat să găsească adăpost” (Dosar 1395)!

Acestea sînt doar cîteva exemple din cele menționate de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, iar, în acest context, alegațiile lui Petre M. Iancu nu fac altceva decît să jignească memoria acestor Oameni!

Peter Moscu este odrasla nomenclaturistului Iancu Moscu

Ciudat este că astfel de acuzații vin, ca și în cazul lui Vladimir Tismăneanu, din partea unui profitor al regimului comunist, nu din partea vreunui persecutat. Tocmai ei, care au descoperit profitabilitatea schimbării de macaz, devenind peste noapte anticomuniști, vorbesc acum despre „corupția” unor români care și-au riscat viața pentru a salva familii întregi de evrei din calea tăvălugului fascist!

În cazul lui Peter Moscu (devenit acum Petre M. Iancu), documentele istorice consemnează că tatăl său, Iancu Moscu, era în 1948 instructor al CC al UNSR (Berindei, Dobrincu și Goșu 2009: 116), ulterior activist al partidului, dosar de cadre la Secția Relații Externe a CC al PMR în anii ’50 (nr. inv. 32, dosar 5/1952)!

Iată ce scria recent revista „Cațavencii”: „Peter Moscu, fiul lui Iancu Moscu – fost realizator de jurnale propagandistice pentru regimurile comuniste din 1953 încolo –, este astăzi cel mai acerb critic de pe deutschewelle.de al României anti-Băsescu, semnând ca Petre M. Iancu. De când SIE nu a mai putut finanța postul de radio în limba română, Deutsche Welle a renunțat la unde și a trecut online. Online pe care atât tatăl domnului Tismăneanu, cât și tatăl domnului Moscu l-ar fi ucis cu mâinile lor de activiști, chiar dacă ar fi știut că fiii lor mănâncă o pâine din asta” (Cațavencii, nr. 4(82), 2013).

Într-un articol, Petre M. Iancu a încercat un răspuns, limitîndu-se la jigniri ce nu pot fi reproduse, acuzîndu-i pe „Cațavenci” de practicarea mijloacelor securistice!

Cotidianul

Cătălin Sturza, întrebare pentru Mihai Șora: Dacă pesedeul era „Ciuma Roșie” pentru că era urmașul PCR-ului, urmașii vechii Securități și toți acești „oameni noi” spălați de aceleași mâini murdare ce sunt?
de Ștefania Brândușă

Desen de Willy Petry

Jurnalistul Cătălin Sturza comentează mesajul post electoral transmis de una dintre figurile centrale ale mișcării #Rezist, participant activ la protestele anti guvernamentale, dar și pe rețelele de socializare. După alegerile europarlamentare de duminică, filosoful Mihai Șora a scris pe Facebook: „Ne luăm Țara înapoi, dragii mei, și, odată cu ea, culoarea roșie, care este culoarea vieții, nu a vreunei formațiuni politice toxice și muribunde”. Jurnalistul Cătălin Sturza consideră că mesajul lui Șora este cât se poate de adevărat, având în vedere că această culoare roșie „chiar se potrivește de minune cu spiritul mișcării pe care o reprezintă chiar… Mihai Șora”. Cătălin Sturza îi mai amintește liderului încoronat al mișcării #Rezist și că pumnul ridicat este unul dintre simbolurile Internaționalei Comuniste. Despre „activitatea civică” a lui Șora de după 1990, ActiveNews a relatat aici.

Iată ce a scris Cătălin Sturza pe Facebook:

„Mihai Șora: „Ne luăm Țara înapoi, dragii mei, și, odată cu ea, culoarea roșie, care este culoarea vieții, nu a vreunei formațiuni politice toxice și muribunde.”

Aici chiar îi dau dreptate lui Mihai Șora: dacă mai avea cineva vreun dubiu, culoarea roșie chiar se potrivește de minune cu spiritul mișcării pe care o reprezintă chiar… Mihai Șora. Dacă ne uităm la direcția USR-PLUS-Resist, vom descoperi acolo: 1) lupta împotriva vechii ordini a societății, care trebuie musai și rapid înlocuită cu una nouă; 2) credința în vocația „mesianică” a revoluționarilor care își fac misiune sfântă din dărâmarea ordinii vechi; 3) dărâmarea ordinii vechi și construirea ordinii și a oamenilor noi presupune lupta cu forțele „reacționare” – religia organizată, Biserica, morala iudeo-creștină, familia „tradițională”, patriotismul, statul suveran, proprietatea privată; 4) scopul este preluarea puterii, iar pentru acest scop se pot folosi orice mijloace, inclusiv mijloace parapolitice și violente; 5) un mijloc obișnuit este instrumentarea unor parteneri de drum conjuncturali care vor fi ulterior abandonați și atacați (de exemplu, partidele liberale mai apropiate de doctrina liberală clasică).

Unde mai găsim toate lucrurile astea? Păi, cam la toate partidele cu adevărat roșii din istoria recentă – alea care au lăsat în urmă sute de milioane de cadavre, destine distruse, țări și societăți făcute praf. O altă întrebare pentru dl Mihai Șora ar fi: dacă într-adevăr pesedeul era „Ciuma Roșie” pentru că era urmașul PCR-ului, urmașii vechii Securități și toți acești „oameni noi” spălați de aceleași mâini murdare ce sunt? Poate un indiciu găsim tot în spusele dlui Mihai Șora.

P.S.: Iar pumnul ridicat este unul dintre simbolurile Internaționalei Comuiste.
ActiveNews

Falsificarea istoriei României. Ce rol avea Mihai Șora?
Autor: Andrei Arvinte / 5 noiembrie 2019

Istoricul Marius Oprea a vorbit despre cum se „falsifica istoria” României, atât înainte de căderea comunismului, cât și după aceasta, având în prim-plan cazul filosofului Mihai Șora.

Falsificarea istoriei pare să continue cu aceeași frenezie după 1989, așa cum se întâmpla și în anii comunismului. Este una dintre concluziile istoricului Marius Oprea, care, într-un interviu pentru Q Magazine face o radiografie a cazului Șora, în contextul recentului scandal, în care se încearcă, prin metode neortodoxe, ca biografia celui care a fost consilier al Anei Pauker să fie „spălată”, scrie și Activenews.

Cazul lui Mihai Șora intră, din păcate, în aceeași paradigmă de rescriere total falsă a istoriei, susține istoricul Marius Oprea, care exclude din start teza conform căreia filosoful devenit disident ar fi fost „sechestrat” în biroul Anei Pauker, fiind obligat să lucreze în ministerul de Externe al regimului stalinist.

Una dintre explicațiile acestei mistificări ar fi, după cum afirmă Oprea, faptul că ”domnul Șora este bolnav ca mare parte a intelectualității din România”, devenind anticomunist, după căderea regimului comunist.

„Nu-mi aduc aminte de un gest de dizidență al domnului Șora înainte de ʼ89. Ca mulți dintre portavocile mesajului anticomunist, sunt opozanți ai regimului într-un mod fals pentru că au devenit anti după căderea comunismului. Convenabil, nu? Repet, domnul Șora nu are la activ niciun gest de revoltă, de dizidență”, spune Marius Oprea.
EvZ

Mihai Șora, făcut praf de nevastă-sa!
Autor: Mirel Curea / 9 octombrie 2019

Afișele publicitare și clipul în care Mihai Șora le vorbește românilor despre cum i-a răpit lui comunismul libertatea i-au deschis centenarului personaj în nas o veritabilă Cutie a Pandorei. Trecutul fiecăruia, oricât de îndepărtat ar fi el, ne însoțește toată viața, par să-i comunice venerabilului sumedenie de oameni care au citit ceva istorie sau au trăit-o pe pielea lor.
Iritați de minciunile spuse în materialul propagandistic, despre postura de victimă a bolșevismului românesc de început în care se prezintă, jurnaliștii au început să sape în trecutul lui Mihai Șora, să afle mai mult decât deja se știa și să afle cu totul altceva decât ar fi vrut să se afle fostul colaborator al Anei Pauker, fosta ministreasă stalinistă de Externe din perioada 1948-1952.

Nimic ciudat, până aici. Există arhive, mai există încă martori care stau bine cu memoria, mai există încă jurnaliști care știu și vor să afle. Nu voi relua aici noianul de documente și mărturii care aruncă în aer povestea mincinoasă țesută de filosof. Presa este plină de ele, drept pentru care eu nu voi face altceva decât să semnalez uluit cum Mihai Șora este dat de gol și, mai rău, băgat la apă chiar de soția sa.

Scoasă din sărite de un comentariu de pe facebook al Magdei Grădinaru, care și-a permis să spună „Și nici pe Șora nu îl scuz…”, Luiza Șora(fostă Palanciuc), soția lui Mihai Șora, i-a bătut prompt obrazul acesteia. Ocazie cu care reușește să-și facă pulbere soțul. De două ori, în același text. Ceea ce este un record.

Mai întâi, o întreabă dacă a stat cu el, cu Mihai Șora, „sechestrat în celula de la Externe” și dacă l-a „surprins alături de Ana Pauker, pe care, în treacăt fie amintit, nu a văzut-o, în carne și oase, decât o singură dată: în ziua în care a ordonat să fie arestat – celebrul „Dumneata rămâi aici!” „Sechestrat în celulă”, „ziua în care a ordonat să fie arestat”? Pe bune? Păi, în emisiunea Eugeniei Vodă, „Profesioniștii”, anticomunistul tefelist, în vârstă de 102 ani, a spus cum a reușit să plece din Ministerul de Externe. Pentru că nu-și dorea să fie promovat în această structură, Mihai Șora, ar fi început să vină la birou îmbrăcat în pantalon scurt. Combinând spusele soților Sora, ar rezulta că „arestat” fiind, filosoful venea din „celulă”, în biroul în care presta, îmbrăcat în șort. Drept pentru care, Ana Pauker l-a dat afară și din „arest”, și din „celulă”, și din Ministerul de Externe. Este știut, așa se scăpa din celule și din arestări, în acei ani, te îmbrăcai în pantalon scurt și pac, erai trimis acasă.

A doua bombă detonată în capul consortului este în finalul săpunelii pe care Luiza Șora i-o trage Magdei Grădinaru. Lansează explicația pentru care lumea rea are ceva cu soțul ei : „Mihai Șora este deasupra acestor mizerii, dragă Magda. Este un spirit pe care poporul acesta devertebrat și idiotizat nu-l poate cuprinde.”

O zi mai târziu, își dă seama de enormitate – cred că i s-a atras atenția, poate chiar cineva de specialitate – și nuanțează. Editează postarea și adaugă la finalul textului: „*Poporul de pe facebook, desigur”.

Bun! Deci, poporul ăsta, chiar și doar cel de pe facebook, este „devertebrat” și „idiotizat” de nu-l poate cuprinde pe comunistul Mihai Șora, cel care nu a reușit să scape de Ana Pauker, ca să-și recapete libertatea, până nu și-a tras șpilhozenul pe el. După ce, pentru Horia-Roman Patapievici „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării.”, acum suntem niște căzături și pentru alde Șora. Să fie sănătoși, dacă atât îi duce capul și sufletul să vorbească despre poporul lor, dar nu asta vreau să evidențiez, ci numitorul comun a două personaje, Dionis Patapievici, tatăl lui HR Patapievici și Mihai Șora: ambii au venit și s-au instalat în România în anul 1948. Primul, de la Viena, al doilea, de la Paris. Dragoste de comunism, sau marșrutizare, adică relocare la ordin?

EvZ

Mihai Șora, dat de gol de documente ale spionajului românesc
Autor: Mirel Curea / 2 decembrie 2019

Spuneam în urmă cu câteva săptămâni că afișele publicitare și clipul în care Mihai Șora le vorbește românilor despre cum i-a răpit comunismul libertatea i-au deschis în nas centenarului personaj o veritabilă Cutie a Pandorei.
Mai spuneam că trecutul fiecăruia, oricât de îndepărtat ar fi el, ne însoțește toată viața și că există arhive, mai există încă martori care stau bine cu memoria, mai există încă jurnaliști care știu și vor să afle. Eram sigur că adevărul îi va exploda în față nu atât lui Mihai Șora, cât celor care l-au scos la produs și și-au bătut astfel joc de bătrânețile lui. Așa a fost!

Nu doar că în cazul său nici nu poate fi vorba vorbă de vreun anticomunism, sau de faptul ca Ana Pauker l-ar fi forțat să lucreze cu ea, în Externe, ci mult mai mult decât atât. Realitatea documentară dezvăluită de Evenimentul Zilei ne arată că Mihai Șora a fost din primele momente omul bolșevicilor parașutați de Stalin la București. Informația a venit pe o filieră greu de contrazis, Serviciul de Informații Externe. Potrivit unor documente desecretizate ale acestui serviciu, Mihai Șora lucra ca angajat al Legației Române de la Paris încă din 15 iulie 1946, iar venirea sa în România a fost de fapt de fuga de autoritățile franceze, care începuseră arestări în rândul agenților NKVD.

Ministerului Afacerilor Externe, este și mai tranșant în răspunsul adresat colegului meu, Victor Roncea: „Domnul Șora Mihai a fost angajat pentru prima oară în diplomație la Serviciul de Presă al Legației României din Paris, în perioada iunie 1946-octombrie 1948. După revenirea în România, începând cu 20 octombrie 1948, a fost încadrat în Centrala Ministerului Afacerilor Externe, la Direcția Presei și Relațiilor Culturale, în funcția de prim secretar de presă și reîncadrat, la 1 februarie 1949, ca referent tehnic special, până la 31 decembrie 1951, când i-a încetat angajamentul de muncă, conform Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1478/51.”

Așa cum am mai spus-o, nu cred că Mihai Șora trebuie să fi disprețuit pentru vreuna din spusele și acțiunile sale. Este un om care a sărit de sute de ani și nu poate fi învinovățit de nimic. Vinovați sunt doar cei care profită, care îl scot în geam, pentru a-și atinge diverse scopuri, financiare sau de notorietate: în primul rând, soția lui.

Până acum, l-a pus pe bietul om să recite din „Capra cu trei iezi”, în timp ce se afla pe patul spitalului, la terapie intensivă, l-a dus noaptea în Piața Victoriei, pe un ger de crapă pietrele, ca să-l filmeze în timp ce îi ceartă pe tefeliști, pentru că nu sunt și ei acolo în creierii nopții, îl pune să deseneze, să coloreze, să se joace cu pisicuțe, să facă lucruri care mai de care mai puerile.

Ultima mizerie în care l-a împins, una care îi distruge iremediabil imaginea pe care o avea venerabilul centenar, este aceea de a se prezenta drept o victimă a bolșevismului instalat de sovietici în România, în condițiile în care a fost un veritabil promotor al stalinismului, atât în Franța, de unde a scăpat nearestat ca prin urechile acului, cât și în România.