Acad. Petre Frangopol, partea a II-a a interviului despre impostorii care ne guvernează!

Academicianul Petre T. Frangopol despre mediocritate şi excelenţă în învăţământ [2]

Petre T. Frangopol
Agenţia Amos News: Cum aţi caracteriza, domnule academician, situaţia României în contextul actual european?
Petre T. Frangopol: România anului 2017 este cea mai săracă şi mai puţin dezvoltată ţară din UniuneaEuropeană!
În concordanţă cu această realitate, România se situează aproape la toţi indicatorii intensivi de dezvoltare la extrema defavorabilă a spectrului ţărilor europene. Această situaţie priveşte şi indicatorul sistemului de cercetare, dezvoltare şi inovare. Toate ţările din Uniunea Europeană se străduiesc să-şi menţină şi să îşi îmbunătăţească situaţia sistemului ştiinţific. Starea sistemului ştiinţific este predictibilă pentru evoluţia pe termen lung a economiei unei ţări. Din acest motiv relaţiile relative dintre indicatorii sistemelor de cercetare, dezvoltare şi inovare a ţărilor din Uniunea Europeană nu se schimbă, nu stagnează, ci se dezvoltă constant. Implicaţiile acestei observaţii ar fi că ne-am aştepta din partea României, teoretic, să facă eforturi de dezvoltare decente, normale, obişnuite, aşa cum procedează şi ceilalţi astfel ca sistemul cercetării, dezvoltării, inovării din România să nu rămână printre ultimele în cadrul Uniunii Europene, dar totuşi în parametri generali compatibili cu o ţară europeană. Din păcate nu se întâmplă aşa, nu de ieri sau de astăzi, ci după 1989, ca să discutăm numai despre această perioadă.

Ag. A.N.: Şi nu se întrevede nici o rază de… speranţă?
Petre T. Frangopol: Istoric au existat şi evoluţii mai fericite, de exemplu Coreea de Sud, în cadrul ţărilor din Sud Estul Asiei. Deşi în anii ‘60 ai secolului trecut era unul dintre cele mai puţin dezvoltate state, în aproximativ 40 de ani, Coreea de Sud a ajuns să devină una una din cele mai avansate economii şi sisteme ştiinţifice din regiune şi din lume. Graţie inteligenţei, onestităţii, hărniciei şi ambiţiei cetăţenilor săi, dar şi a situaţiei geopolitice specifice, situaţie care prezintă paralele cu cea a României anului 2017.

Ag. A.N.: Care ar trebui să fie sensul reformei pentru noi?
Petre T. Frangopol: Citez un punct de vedere exprimat de colegul profesor universitar Ioan M. Popescu, fost prorector al Universităţii Politehnica Bucureşti, intr-un articol publicat în ziarul România Liberă intitulat “O jumătate de secol cu prea mulţi mediocri”. „Reforma este o transformare politică, economică, socială cu caracterul limitat sau de structură a unei stări de lucruri pentru a obţine o ameliorare sau un progres. Numai atunci va fi posibil pentru România să meargă înainte să reformeze şcoala, să se aducă Universitatea la nivelul humboldtian în cadrul sălbaticei competiţii a globalizării lumii la începutul secolului XXI. Resursele limitate, atât sub aspect financiar cât şi al adevăratelor cadre universitare (Profesor universitar = om de ştiinţă creator, dar şi creator de şcoală competitivă la nivelul internaţional al cunoaşterii), constituie un imens handicap pe care România trebuie şi poate să-l depăşească”.
Ne place sau nu, trebuie să acceptăm cel puţin trei adevăruri şocante ale actualei reforme a învăţământului începută în anul 1998.

Ag. A.N.: Să începem cu primul…
Petre T. Frangopol: Se promovează un învăţământ egalitarist, nu elitist. În numele globalismului şi europenismului ultimelor teorii ale educaţiei etc., România zilelor noastre trecută prin purgatoriul comunist, în loc să privească şi înapoi spre tradiţia şi experienţa ei pozitivă, istorică, această utopie a egalitarismului este promovată după 1948, până astăzi, în şcoala românească. Ea are la bază resentimentul, invidia, pentru valorile superioare ale intelectului uman, care este un dar al naturii pentru oamenii cu o dotare peste media biologică şi este un fapt atestat genetic prin mijloacele ştiinţifice, că oamenii nu sunt egali din punct de vedere al inteligenţei. Unii sunt dotaţi cu o inteligenţă nativă, alţii cu mai puţină sau deloc. De aici a apărut motivarea politică a teoriilor partidelor şi curentelor de stânga, că ceea ce natura nu a vrut să creeze, poate fi impus prin măsuri artificiale. Deci, prin legi, care să stabilească egalitatea între oameni. Natura însă a refuzat unicitatea, egalitatea şi a ales diversitatea lumii care a asigurat perpetuarea, dezvoltarea. Academicianul Mihai Şora, care recent a împlinit 100 de ani, spunea că învăţământul liceal, pe vremea lui (1935), se pierdea coada clasei, iar pe vremea lui Ceauşescu se pierdea vârful clasei.
Învăţământul actual nu şi-a fixat de de la început, cu fermitate, obiectivele pentru ca România să aibă şanse de viitor.

Ag. A.N.: Al doilea adevăr?
Petre T. Frangopol: Introducerea masivă a ştiinţelor umane şi sociale după 1989 în locul socialismului ştiinţific. În acest fel s-a diminuat, brutal, predarea ştiinţelor exacte: matematica, fizica, chimia, biologia. Aceasta s-a realizat prin modificarea ariei curriculare, după ce s-au anulat ore de istorie, geografie şi am deplasat ponderea diverselor domenii în favoarea altora. În România unde avem zeci de secţii şi facultăţi de stat, dar mai ales particulare în care s-au dezvoltat cu precădere discipline ca sociologia, ştiinţele aşa zise politice, s-a amânat intrarea pe piaţa muncii a milioane de tineri şi tinere slab calificaţi. Prin înfiinţarea acestor facultăţi, fără cadre pedagogice de calitate, atestate conform normelor europene de evaluare, nu este de aşteptat ca în România să se producă politicieni mai buni, gazetari corecţi şi cinstiţi cu temeinice cunoştinţe de limba română şi de cultură generală, profesionişti ai administraţiilor locale, imuni la morbul corupţiei, care să simtă în fibra lor umană, importanţă civismului şi a respectării legilor pentru dezvoltarea ţării lor.

Ag. A.N.: Şi ultimul adevar?
Petre T. Frangopol: Reforma universităţii este încă formală. Aceasta nu se datoreşte numai alocaţiilor bugetare total insuficiente ci şi conceptului reformei care pune sub semnul egalitarismului universităţile de prestigiu cu un colegiu recent înfiinţat înt-un târg oarecare.

Ag. A.N.: Ar fi bine venite nişte exemple în susţinerea acestor adevăruri.
Petre T. Frangopol: In Statele Unite ale Americii sunt câteva mii de universităţi şi colegii universitare, dar primele 50 sunt considerate mari universităţi şi colectează practic majoritatea fondurilor publice şi particulare. În Franţa sunt zeci de universităţi. Numai în Paris sunt 13 şi chiar aşa sunt denumite, Paris 1, Paris 2 etc. Nu toate instituţiile de învăţământ superior sunt de un nivel foarte ridicat. Unele sunt mediocre, chiar slabe. Dar în Statele Unite există Harvard, Princeton, Stanford, Massachusets Institute of Technology, etc. În Franţa Şcoala Normală Superioară, Şcoala Naţională de Administraţie, Politehnica. În Japonia, fostele Universităţi Imperiale. Acestea sunt instituţii unice care formează elitele ţărilor menţionate. Pentru a pătrunde într un job de vârf, în guvern, într-o societate particulară naţională sau transnaţională, sau pentru a deveni cadrul didactic universitar, condiţia scrisă, dar mai ales nescrisă cere să fi absolvent al unei şcoli de elită. Recent alesul preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron este absolvent al şcolilor de elită universitară ale Franţei, aşa cum a subliniat mass media în prezentarea biografiei sale. La noi se trece cu vederea că liderii politici nu ştiu limbi strâine şi ne reprezintă la Organizaţia Naţiunilor Unite sau au un curriculum vitae începând de la muncitor până la doctor în ştiinţe şi nici posesorul unei astfel de diplome, după propria lui declaraţie nu ştie unde îi este teza lui de doctorat….
Acum câţiva ani o prestigioasa revistă din Marea Britanie publica un articol despre universităţile din România ale cărei observaţii, se pare, că sunt actuale şi astăzi. Titlul articolului era Explozia necontrolată a universităţilor particulare. Se sublinia printre altele, inexistenţa unei baze proprii de cercetare pentru fiecare unversitate. Investiţiile de dezvoltare a cercetării de la bugetul ministerului sunt doar deziderate teoretice. În 2017 fondurile simbolice de stimulare alocate prin împrumuturi de la Banca Mondială via Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice sunt la început şi modul de alocare a acestor fonduri merită o dezbatere separată.
Dezvoltarea înfloritoare a universităţilor particulare aprobate de Guvern şi Parlament pentru a suplini refuzul clasei politice, după 1989, de alocare a fondurilor pentru dezvoltarea învăţământului superior românesc a căpătat un caracter necontrolat, iar calitatea corpului didactic era considerată „discutabilă”. Astăzi sunt 48 de universităţi de stat şi circa 94-95 Universităţi particulare, ceea ce ne plasează pe primul loc în Europa ca ţară cu cele mai multe Universităţi private. Am ajuns să fim o ţară de avocaţi şi de contabili datorită numărului imens de absolvenţi.

Ag. A.N.: Aş dori să punctaţi termenul scientometrie, adesea utilizat în conferinţele ştiinţifice dar încă o noţiune fără o definire în vreun dicţionar românesc
Petre T. Frangopol: Scientometria este un subiect aparte pe care îl urăsc unii cercetători români, cadre universitare şi oficiali ai Ministerelor Educaţiei şi Cercetării

Ag. A.N.: Aprioric?
Petre T. Frangopol: Da, aprioric! A apărut un indice Hirsch despre care am scris. Orice cercetător doreşte şi îi place ca lucrarea lui să fie citită şi, mai ales, apreciată de alţii. Dacă ţi se citează lucrarea , în orice parte a lumii, numărul de citări ajung să fie explicat prin indicele Hirsch (după un fizician, argentinian de origine, stabilit în Statele Unite, care era enervat că lucrările lui nu sunt citate). Câte lucrări ai citate, aceste citări sunt reliefate printr-un indice care arată cât de valoroasă este lucrarea ta. Ori lucrările de la noi nu prea sânt citate în literatura internaţională, decât între noi… Şi ai noştri au inventat şi editează reviste în care să se citeze între ei ! Dar au fost depistaţi şi aşa… de aceea urăsc acest termen. Noţunea de măsurare a ştiinţei, metrica ştiinţei, scientometria, este o ştiinţîă în sine. Un coleg de-al nostru, absolvent al Universităţii din Cluj-Napoca, chimist la Institutul de fizică atomică de la Măgurele- IFA, unde a lucrat între 1957-1963, Tibor Braun, azi cetăţean maghiar, Profesor la Universitatea din Budapesta, este fondatorul revistei internaţionale (1977) Scientometrics şi unul din cei patru părinţi ai scientometriei moderne.

Ag. A.N.: În ce stadiu se află reforma calitativă a universităţii româneşti?
Petre T. Frangopol: Reforma calitativă a universităţii reprezintă astăzi un deziderat mai vechi şi are o importanţă deosebită în dezvoltarea economică şi nu numai a ţării noastre.
Şi în România au fost organizate mese rotunde pe tema evaluarii calităţii învăţământului şi a cercetării prin metode scientometrice, la Academia Română şi la Institutul Naţional de Informare şi Documentare din Bucureşti, iar rezultatele au fost prezentate pe larg în articole din presă.
Reforma calitativă a Universităţii româneşti la standarde internaţionale, se tot amână după 1989 şi închei această prezentare. De ce se amână?….

A consemnat: V. Andronic
.
Nota redacției. În ziua de 22 decembrie 1989 cuvîntul care s-a rostit cel mai des la TV, de către oamenii intervievați pe stradă, a fost COMPETENȚĂ! Nu Libertate, nu Democrație, nu Drepturile Omului, ci COMPETENȚĂ! Oamenii erau sătui de incompetența și impostura comunistă!… De unde să bănuiască că noul regim va generaliza incompetența și impostura?! Va face din ele principiu de selecție a clasei politice!
Despre universitățile particulare, atât de nocive și de păgubitoare pentru societatea noastră, să nu uităm cine ne-a pricopsit cu ele: DOLFY DRIMER, primul proprietar de universitate particulară și PAUL CORNEA… Despre Paul Cornea, fost ministru adjunct însărcinat cu învățămîntul superior, zic unii colegi de-ai domniei sale, că nimeni nu știe ce facultate a terminat… În iarna lui 1990 l-am avertizat pe Paul Cornea să nu admită înființarea universității inițiate de Dolfy Drimer, o escrocherie pe față. Ce a urmat se cunoaște… Domnul Petre Frangopol are pe deplin dreptate!