Abatorul și „procesul accelerat de dezagregare etică” a lui Nicușor Cajal
18 octombrie 2020|Holocaust, Textele altora
Abatorul și „procesul accelerat de dezagregare etică” a lui Nicușor Cajal

fragment din textul RADU IFTIMOVICI POVESTEȘTE, care se poate citi pe acest site

(…)În ciuda unor relaţii excelente, în 1992 a intervenit, brusc, o ruptură. Profesorul N. Cajal s-a supărat pe mine pentru „o mare aiureală” pe care o comisesem. Îndrăznisem să public, pe două pagini, în „Expres Magazin” (săptămînal cu largă audienţă), un articol care punea la îndoială faptul că, la Abatorul Bucureşti, legionarii ar fi ucis cîteva zeci de evrei, după care le-ar fi atîrnat cadavrele în cîrligele sălii de tăiere. Era evident că un asemenea articol (reluat şi publicat, fără consimţămîntul meu, în engleză, germană şi spaniolă, de cîteva reviste din Europa, SUA şi America de Sud) reprezenta o contra-lovitură la ofensiva începută, în 1990, de Comunitatea Evreilor din România, care vroia cu tot dinadinsul să impună opiniei publice internaţionale ideea că şi în România anilor 1940-1944 ar fi avut loc un „holocaust”, perfect comparabil cu cele ce avuseseră loc în Germania şi Ungaria.

Din păcate, în calitatea sa, de şef al comunităţii, Nicuşor Cajal a patronat, alături de „rabinul roşu” Moses Rosen, campania de presă care incrimina România, ce ar fi fost implicată în abominabile crime de război. Două au fost raţiunile pentru care profesorul N. Cajal a trecut în rîndurile acuzatorilor României: prima, că sîngele apă nu se face. Nu am întîlnit decît foarte puţini evrei care să recunoască faptul că în România antonesciană evreii au fost, de fapt, ocrotiţi de autorităţi. Se face, voit, o confuzie gravă, întreţinută, venal, de şefii Comunităţii evreilor şi de bogaţii lor susţinători de peste hotare. Fără îndoială că evreii au fost discriminaţi (în mare majoritate, au fost eliminaţi din învăţămîntul superior românesc, anumite organizaţii ale lor – desfiinţate etc., dar nu au fost trimişi în lagărele de concentrare, aşa cum s-a întîmplat cu evreii din Germania, Ungaria, Polonia, Olanda, Franţa etc.). A doua raţiune care a stat la baza adoptării, de către M. Rosen, N. Cajal şi alţi conducători ai comunităţii, a ideii de „holocaust românesc” este, fără îndoială, una de natură materială. Mai tîrziu, sau, poate, mai devreme, România va fi pusă să plătească o vină imaginară, în bani, sau în avantaje oferite cetăţenilor statului Israel, pe teritoriul României.

Istoria căderii mele în dizgraţie, în ochii profesorului N. Cajal, a debutat în toamna lui 1991. Găzduiam, în laboratorul meu, pe dr. Aurel Lupu (1911-1999), fost conferenţiar la Facultatea de medicină veterinară. În ciuda vîrstei, acest român originar din Făgăraş, de o cinste ireproşabilă, rămăsese un pasionat al cercetărilor de cancerologie experimentală. În fiecare zi, mesele din laboratorul meu erau pline de şobolani-cobai, cu diferite tumori, pe care dr. Aurel Lupu îi opera sau îi autopsia. Îşi menţinuse vigoarea şi participa, adunînd ban cu ban din pensia sa, la congrese ştiinţifice de peste hotare. Nu ştiu cum a venit vorba, la un moment dat, despre evrei, context în care l-am auzit pe dr. Aurel Lupu spunînd: „Masacrul de la Abator, ce ar fi fost urmat de atîrnarea lor în cîrlige, este o gogoriţă, o minciună sfruntată. Pe vremea aceea, eu eram nu numai şeful laboratorului de analize ale cărnii, dar şi directorul adjunct al Abatorului Bucureşti. Iată ce s-a întîmplat, în realitate: lîngă abator funcţiona o făbricuţă de săpun, ce folosea seul şi alte grăsimi animale rezultate din procesarea cărnii, de la noi. Acolo, un contabil-şef evreu (aflat în funcţie pe vremea lui Horia Sima) l-a dat afară pe un muncitor român, puturos, beţiv şi scandalagiu. Individul şi-a făcut rost de o cămaşă verde şi de un revolver (posibil să fi fost chiar adept al Mişcării) şi, seara, cînd contabilul pleca spre casă, l-a omorît. Apoi, el şi doi prieteni au dus cadavrul la abator. Ameninţîndu-l pe portar cu pistolul, au intrat şi, după ce au aruncat victima în canalul mare de scurgere, s-au făcut nevăzuţi. Portarul a dat alarma, a venit imediat Poliţia, şi un reprezentant al Procuraturii. S-a întocmit un proces-verbal, iar victima a fost dusă la Institutul Medico-Legal. Astea au fost faptele”.

Imediat după marea conflagraţie, scriitorul şi reporterul de război sovietic Ilia Ehrenburg (evident, de religie mozaică), a publicat o carte, intitulată „Prin Europa”, pe care am răsfoit-o şi eu prin anii ‘50. În cuprinsul ei, aşa cum mi-a amintit şi dr. Aurel Lupu, se afirma că, la Bucureşti, în 1940, zeci de evrei au fost asasinaţi şi, apoi, atîrnaţi în cîrligele de vite de la abator. Erau publicate, la sfîrşitul cărţii lui Ilia Ehrenburg, şi două fotografii, în care se vedea, într-adevăr, o asemenea scenă (oameni atîrnaţi în cîrlige). Mărturisesc că rareori mi-a fost dat să citesc un text mai barbar decît scrisoarea adresată public ,,ostaşilor sovietici eliberatori” de Ilia Ehrenburg. El îi îndeamnă ca, odată pătrunşi pe teritoriul german (1945), să ucidă pe oricare neamţ ce le iese în cale şi să-i spînzure pe ,,blestemaţii de copii teutoni” cu maţele părinţilor lor.

2.
Despre acele fotografii, dr. A. Lupu mi-a spus următoarele: „Aceste imagini nu sînt de la noi. Niciodată noi nu am avut cîrlige de tipul ăsta. Eu am vizitat, în anii ‘38-’40, cel puţin 10 abatoare din Europa; mai mult, am semnat importul de cîrlige de un cu totul alt tip decît cele din fotografii. N-ai decît să te duci la abator şi să vezi că acele cîrlige, montate înainte de război, sînt de alt tip decît cele din fotografiile incriminatoare. Şi-apoi, ce observi aici, în pozele lui Ehrenburg? Sala de tăiere este faianţată. Noi n-am avut niciodată faianţă în sălile de tăiere. Pereţii de la noi au fost mereu şi sînt, şi acum, vopsiţi în ulei“.

Ulterior, am aflat şi unde s-a petrecut, cu adevărat, această crimă împotriva unor mozaici: la Riga. În acest oraş, cu o veche şi majoritară populaţie de origine scandinavă şi germană, cîteva grupuri de evrei comunişti au început să-i vîneze pe naţionaliştii letoni, imediat după ce URSS a încorporat, în 1940, micul stat baltic. Cei mai mulţi dintre patrioţii letoni au fost împuşcaţi, sau duşi în Siberia. Cîteva luni mai tîrziu, odată cu alungarea ruşilor de către trupele germane, naţionaliştii letoni s-au răzbunat, i-au prins pe evreii comunişti implicaţi în moartea rudelor lor şi, după ce i-au ucis, i-au atîrnat în acele cîrlige.

Aşadar, Riga şi nu Bucureşti

În 1946, după apariţia falsului publicat de Ilia Ehrenburg, Securitatea lui Pantiuşa – total aservită ruşilor, şi care începuse să funcţioneze ca un curent subteran în Poliţia şi Justiţia Guvernului Petru Groza, unde ministrul de Interne era un evreu comunist de temut, Teohari Georgescu (alias Burăh Tescovici) – 1-a aruncat în beciul Poliţiei pe directorul Abatorului Bucureşti, din acei ani (1940-1943).

Revoltaţi, mai mulţi salariaţi ai Abatorului din Capitală au semnat o petiţie, în care garantau că asemenea fapte nu s-au produs în instituţia bucureşteană şi că directorul lor este total nevinovat. L-am întrebat pe doctorul veterinar Aurel Lupu: „Ce s-a ales cu acest memoriu?“. Mi-a răspuns: ,,L-am adresat ziarului «Dreptatea», al PNŢ, dar, între timp, autorităţile au suprimat acest ziar!“. – „Şi unde se află, acum, memoriul?“ – „L-am ascuns într-un dosar şi l-am păstrat“.

Am înţeles imediat că o asemenea mărturie, semnată de atîţia oameni de bună-credinţă, aparţine Istoriei. L-am rugat pe doctorul Lupu să-mi aducă hîrtia a doua zi. Mi-a adus-o şi, astfel, riguros bazat pe numele oamenilor şi pe semnătura lor olografă, am scris şi publicat articolul meu. Aveam, în plus, şi o altă dovadă, la fel de puternică. Într-o epocă în care Poliţia comunistă te ţinea ani grei în puşcărie doar pentru o bănuială, directorul Abatorului a fost eliberat după doar cîteva zile de arest, cu verdictul „total nevinovat“.

Deci, evreii comunişti pro-moscoviţi, în frunte cu ministrul Teohari Georgescu şi cu „dirighenţii“ Securităţii (citeşte NKVD, secţia română), recunoşteau că asemenea evenimente nu s-au produs în Abatorul de la Bucureşti.

În articolul pe care l-am scris pentru „Expres Magazin“ (,,Spulberarea unei legende: Pogromul de la Abator“, apărut în nr. 87, din 25 martie 1992), nu m-am avîntat în a susţine cu vehemenţă că aşa-zisul masacru de la Abator ar fi o calomnie. Tonul articolului meu respecta etica proprie scrierilor ştiinţifice. În final am scris aşa: „… Cum pot încheia eu, obişnuit cu rigorile demonstraţiei ştiinţifice, acest articol? Cerînd tuturor martorilor care au văzut cadavrele celor ucişi, atîrnînd în cîrligele abatorului bucureştean, «să iasă în faţă». Să descrie cu amănunte ceea ce au văzut. Să ne convingă că au avut acces în abator, în timpul anchetei Procuraturii lui Antonescu. Dacă au fost salariaţi ai Abatorului, să-şi decline, cu responsabilitate, funcţia. Îi vom căuta în statele de funcţiune, care, din fericire, se păstrează. Să ne convingă de faptul că zecile de semnături de protest sînt ale unor mincinoşi. Este evident că nu se scrie istorie pe vorbe, pe zvonuri, pe calomnii. Doresc să văd martori oculari, care să mă convingă de realitatea pogromului. Eu, domnilor, am aruncat mănuşa. Cine o ridică?“.

Au trecut, de atunci, mai bine de 20 de ani şi nimeni nu a susţinut contrariul celor afirmate de doctorul Aurel Lupu. S-au primit, în schimb, cîteva scrisori de la foşti lucrători ai Abatorului, din perioada 1940-1945, neincluşi în memoriul iniţial, unele din străinătate (Brazilia, SUA, Franţa), care arătau că acuzaţia este o veritabilă mîrşăvie, menită să întineze imaginea Poporului Român. Nevinovatul meu articol a fost o bombă pentru „ingineriile financiare“ pe care tovarăşii din conducerea comunităţii evreilor din România le începuseră, imediat după decembrie ‘89. Într-adevăr, ei ştiau că pot obţine parale (căci asta era, de fapt, miza), în două condiţii: a) să aibă „în parohie“ un număr mare de evrei, ceea ce nu mai era cazul, fiindcă venalii Dej şi Ceauşescu îi vînduseră ca pe sclavi statului Israel; b) să poată dovedi că aceştia au suferit, aşadar, că au fost victime ale Holocaustului. Moses Rosen, Cajal et Co. au ales această variantă, cea mai dificil de controlat. Şi chiar dacă s-ar fi apucat cineva să numere victimele evreieşti, reale, ale regimului Antonescu-Sima (1940) şi, apoi, doar Antonescu (1941-1944), studiul său n-ar fi fost publicat, iar dacă, totuşi, ar fi fost, exemplarele ar fi fost vînate şi reduse la zero, ca impact naţional şi internaţional (se ştie bine că evreii au fost cei mai mari specialişti în cenzură şi mistificare, în orice ţară au existat).

Desigur că ideile şi dovezile din articolul meu au trăit, o vreme, în conştiinţa cititorilor interesaţi. Adică a celor care au resimţit în viaţa lor şi o chinuitoare „foame a adevărului istoric“, nu doar una animalică – aceea care îşi găseşte alinarea în „haleala noastră cea de toate zilele“.

3.
„Autorităţile“ evreieşti nu au reacţionat oficial. Conform tacticii lor seculare, pe care eu o numesc „politica melcului“, ele n-au scos nici o vorbuliţă, deşi puteau să o facă, avînd la dispoziţie nu numai presa lor („Viaţa Evreiască“), ci şi numeroase alte ziare aservite, care absorb, de mai mulţi ani, fonduri evreieşti, pentru a le servi interesele.

De ce politica melcului? Pentru că, de îndată ce e atins cu degetul, melcul propagandei evreieşti îşi retrage corniţele şi se ascunde în cochilie.

Bazîndu-se, însă, pe uitarea „scrisă-n legile omeneşti“, pe perimarea unor generaţii şi pe spălarea creierului tinerilor – practicată, mai ales, de televiziunile şi tabloidele pe care, cu discreţie, le finanţează -, melcul scoate, încet, încet, corniţele şi, după ce se asigură că totul s-a pierdut în uitare, sau în nesimţire, începe să roadă vegetaţia din grădină. Odată cu ivirea corniţelor recidiviste, sînt relansate, iniţial, pe şoptite, nevinovate fraze: „Vai, vai, ce s-a întîmplat acolo!“ – „Unde, acolo?“ – „Ştiţi voi mai bine unde!“. După două luni, corniţele cresc: „Sărmanii oameni nevinovaţi, ucişi acolo, cu bestialitate.“ – „Unde, frate?“ „Ei, te faci că nu ştii?“.

În fine, după alte cîteva luni, cînd uitarea dă năvală în cugetul cititorilor mei, iar bîlciul deşănţat de evenimente cotidiene (diversiuni) şi-a făcut efectul, melcul scoate coarne boureşti şi bea apă tulbure: „Pogromul sîngeros de la Abatorul Bucureşti“. Şi melcul bea apă tulbure nu aici, la Dunăre, ci în toate colţurile lumii, via sateliţii de comunicaţii, care revarsă ploi de informaţii peste întregul mapamond.

Cine mai eşti tu, Radu Iftimovici? Un vierme? Un microb? Un nimeni? (Şi totuşi, spre surprinderea mea, găsesc şi în prezent pe Internet comentarii recente asupra celor scrise de mine în urmă cu mai bine de 20 de ani, ca de pildă: „Professor Radu Iftimovici explained clearly the facts using quotations, testimonies and photocopies in Expres Magazin no. 87, March 25, 1992“ [,,Fake Pogrom at the Slaughter House”, Metapedia]).

În schimb, tot m-am ales cu ceva. Mi-am pierdut mai toţi prietenii evrei.

Îl stimam în mod deosebit pe un anume Segal, un „ovreiaş“ micuţ, cu obrajii mereu îmbujoraţi, redactor la Editura Ştiinţifică, tobă de filozofie şi iniţiator al unor colecţii de texte din gîndirea europeană. De cîte ori ne întîlneam, ne îmbrăţişam cu efuziune: „Ce mai faci, Segălică?“ – „Pierd timpul: fac filozofie!“. Îl caracteriza o modestie condimentată cu autoironie, apanajul spiritelor alese. Făcea parte dintre oamenii care nu simţiseră niciodată frisonul parvenirii. Îmi plăceau mai ales pantofii lui, scîlciaţi, decoloraţi şi în care se strecura, cred, cu obrăznicie, apa ploilor. Vedeam în Segălică pe acel evreu al tuturor timpurilor şi al tuturor ţărilor, care, la lumina unei lămpi cu gaz, în climatul vitreg al grobianismului şi intoleranţei etnice, se dăruia cu voluptate cunoaşterii pure. Un discipol al lui Spinoza.

Şi iată-mă, „buf“, cu totul întîmplător, nas în nas cu Segălică, la vreo 4 luni după apariţia articolului meu cu abatorul. M-am repezit la el, entuziast. Nu-l văzusem de vreo 2 ani: „Segălică! Ce mai faci, băiete?“. Pas înapoi, Segălică al meu – de piatră, cu buzele strînse şi o privire plină de ură. Apoi, răspicat, ca o implacabilă sentinţă la tribunal (al cărui tribunal?): „Nu vorbesc cu fasciştii, cu rasiştii, cu antisemiţii mincinoşi. Te rog, lasă-mă în pace!“. Cam în aceeaşi perioadă, un telefon, seara, pe la 9: Carol Isac, fost, pînă la plecarea în Israel (cu puţin timp înainte de aşa-zisa revoluţie din ’89), secretar literar al Teatrului „Bacovia“, din Bacău. Teatrolog de bună calitate, C. Isac luptase pentru mine cu stăruinţă – din păcate, fără sorţi de izbîndă. Nici una din piesele mele politice nu a putut urca pe scena Teatrului ,,Bacovia“, nu atît din pricina cenzurii centrale (e posibil ca şi aceasta să fi spus NU), cît mai ales a mărimilor politice ale Bacăului şi, dureros pentru mine, a publicului băcăuan însuşi, care, la turneul cu piesa „Nu ucideţi caii verzi“, n-a prea îndrăznit să-i aplaude pe actorii tîrgmureşeni. În timpul spectacolului, a domnit în sală o atmosferă de teroare, în care cea mai oribilă autocenzură îi îndemna pe bieţii spectatori băcăuani să se afunde în scaun, ca într-o vizuină salvatoare. Cred că, dacă s-ar fi putut, jumătate dintre ei ar fi ieşit şi ar fi luat-o la sănătoasa, aruncînd, din cînd în cînd, cîte o privire înapoi, să se asigure că nu-i urmăreşte careva. La Roman, a fost aceeaşi atmosferă derutantă pentru actorii Naţionalului din Tîrgu-Mureş. Ei erau obişnuiţi cu o niagară de aplauze la Piatra Neamţ, Suceava, Botoşani şi Iaşi, adesea fiind luaţi pe sus de public. Aşadar, vocea lui Carol Isac, de pe însoritul ţărm israelian al Mediteranei, de unde mai transmitea, din cînd în cînd, corespondenţe teatrale Radioului şi Televiziunii Române (era în 1992). Lamento dramatic, ŕ la Sofocle: „Domnule Iftimovici, cum aţi putut să scrieţi monstruozitatea aceea? N-am putut să dorm cîteva nopţi după ce am citit aserţiunile fascist-legionare pe care le-aţi scris… Sînt dezolat…“.

Ce să-i faci? Sîngele apă nu se face !…

Epilogul acestei pseudo-drame, cu evreii atîrnaţi în cîrlige la Abatorul Bucureşti, nu poate aparţine, în ce mă priveşte, decît tot academicianului N. Cajal. Acest epilog este ionescian. Nu degeaba profesorul de virusologie a scris, în juneţea sa, o piesă cu un titlu superb: ,,EU…gen Ionescu”. Piesa s-a şi jucat, după 1990, la Teatrul Evreiesc de Stat.

4.
Ei bine, prin 1996-1997, aflîndu-mă în casa profesorului, cvasi-iertat pentru „obrăznicia mea fascisto-legionară“, ronţăiam una din prăjiturelele care au făcut faima doamnei Bibi – soţia sa -, cînd, într-un puseu samaritean, N. Cajal îmi spune, cu cel mai dulce aer din lume: „Radule! Tu ai fi un băiat bun. Dar cum dracu’ ai putut să scrii aiureala aia cu abatorul? Cînd eu însumi l-am văzut pe unchiul Max atîrnat în cîrlig, la abator?“. – „Chiar aşa? Şi ce vîrstă aveaţi pe atunci, domnule profesor?“ – „Păi… vreo 21-22 de ani“. – „Purtaţi, cusută la haină, steaua galbenă a lui David?“ – „Sigur că da. Era obligatorie“. – „Şi ce căuta un tînăr evreu, cu steaua lui David la piept, în sala de tăiere a Abatorului Bucureşti?“ – „Ei, …am trecut şi eu pe acolo, din curiozitate“. De un comic perfect, răspunsul m-a făcut să-mi muşc buzele, ca să nu scap un hohot de rîs. În acel moment, doamna Bibi Cajal, care auzise conversaţia noastră, a intervenit: „Nicuşor dragă, dar unchiul Max a murit acum cîţiva ani, după 1980“. – „Aoleu, ai dreptate, scumpo! Unchiul Max a murit de curînd…“. Eu, în ofensivă: „Atunci pe care unchi l-aţi văzut dvs. atîrnat în cîrlig, la abator?“. Clipă de „căutare“ la N. Cajal. Şi replica: „Dragă, nu-mi mai aduc aminte pe cine am văzut eu atîrnat în cîrlig, dar, oricum, era un unchi de-al meu!“.

Super „Eu… gen Ionescu“! Sau super-înregimentare. Păcat!

De curînd, am aflat din paginile ziarului „Adevărul“ că actorul Mircea Albulescu ar fi văzut evrei atîrnaţi în cîrlige, la Abatorul Bucureşti. O ruşine mai mare nu putea să se abată asupra talentului şi carierei cunoscutului actor. Cine l-o fi dus de mînuţă pe el, copilul de 6-7 anişori, în 1940, în sala de tăiere a abatorului, unde atîrnau în cîrlige cadavrele ,,science fiction“ ale lui Ehrenburg?

Articolul, pe mai multe pagini, care pretinde că urmăreşte itinerariul artistic al lui M. Albulescu, poartă titlul: „Am văzut evrei atîrnaţi în cîrlige, la abator“, scris cu litere uriaşe, ca şi cum asta ar fi fost esenţial în viaţa actorului, în ciuda „leopardului publicistic“ din titlu, adică înăuntru e vopsit nu gardul, ci taman cioara. Albulescu abia strecoară printre „ascuţişurile“ condeiului această unică şi insignifiantă afirmaţie.

Mă gîndesc că redactorii „Adevărului“ (ruşine jurnaliştilor Grigore Cartianu şi Laurenţiu Ungureanu, care terfelesc, astfel, conceptul de „Adevăr“, lipindu-i eticheta de „Pravda“) procedează în acest mod, de dragul cecului gras primit, ei metamorfozînd subiectul – cariera actorului – într-un titlu şocant, care se poate citi de pe trotuarul de vis-ŕ-vis şi care maculeaza pagina. Stăruinţa lor obsesivă de a înfăţişa un Albulescu „obiectiv“, fiu de ofiţer muzician al Armatei Române, poate uşor păcăli mii de naivi, care nu ştiu că e vorba, şi aici, de glasul sîngelui, plus niscaiva dolărei: mama domnului Mircea Albulescu a fost evreică. O ştiu zeci de oameni de teatru din această ţară. Or, la evrei, legea e clară: mama contează în stabilirea apartenenţei la neamul lui Israel. Pater incertus! Creştinarea mamei, din interes, seamănă perfect cu lipirea de picioarele lui Christos a soţiei acad. prof. dr. Ştefan S. Nicolau (Raia) şi, în fond, a duduii Lupescu, amanta lui Carol al II-lea. Zeci de asemenea convertiri, aruncate, ulterior, la coşul de gunoi, s-au produs în perioada 1940-1944, mai ales în familiile în care soţul era un neaoş. Astfel, doamnele din seminţia lui David au fost puse la adăpost de discriminarea şi violenţele regretabile ale acelor vremuri. În prezent (deocamdată), în România, melcul zburdă. Nimeni nu mai are curajul, ori interesul, să-i atingă corniţele obraznice. Cu excepţia cîtorva voci aparţinînd unor intelectuali cunoscuţi, românii nu sînt capabili să-şi apere adevărul istoric. Ne comportăm la fel de jalnic precum nemţii care au acceptat, pentru eternitate, eticheta de criminali, cu o deplorabilă umilinţă. În cei aproape 70 de ani care s-au scurs de la prăbuşirea celui de al III-lea Reich, vîrfurile intelectuale ale acestui popor nu au reuşit să arate lumii că asasinii din lagărele de concentrare au fost un grup de criminali care, în posteritatea istorică, nu trebuie confundat cu marile valori pe care acest popor le-a oferit civilizaţiei şi culturii. De dragul feliei zilnice de „Brot und Butter“ (pîine cu unt), oferită – doar iniţial – de dl. Marshall şi bancherii americano-evrei, ei zac într-o letargie istorică vecină cu patologicul.

5.
Au trecut 7 decenii de cînd istoricii lor n-au fost capabili nici măcar să contrazică paşnic înspăimîntătoarea cifră de 5-6 milioane de victime ale Holocaustului, cifră umflată, cu neruşinare, de propaganda sionistă, de peste 20-30 de ori. Aceeaşi formidabilă maşinărie propagandistică pusă în slujba industriei Holocaustului (condamnată chiar şi de o serie de intelectuali evrei care nu şi-au pierdut bunul-simţ) nu vorbeşte decît rareori de victimele din rîndul polonezilor, al ţiganilor, al prizonierilor ruşi ş.a.m.d., care, după părerea mea, nu sînt departe de cifra victimelor evreieşti.

Au apărut, totuşi, şi luări de poziţie, bazate pe adevăr, în cărţile unor autori evrei, precum rabinul Moshe Schönfeld (,,The Holocaust Victims Accuse“ – Neturei Karta of USA, Brooklyn, 1977), Norman G. Finkelstein (,,The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering“ – ,,Industria Holocaustului. Reflecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti, Editura Antet, Bucureşti, 2000) ş.a., în care este aspru criticată tendinţa extremismului sionist de a obţine profituri materiale necuvenite din suferinţele de odinioară (1933-1945) ale coreligionarilor lor. În ceea ce mă priveşte, după 1991 am trăit marea deziluzie, văzînd cum N. Cajal, omul pe care îl ţineam, cu admiraţie, pe un înalt piedestal, pentru calitatea lui de intelectual şi de excelent profesor, intră într-un proces accelerat de dezagregare etică. Ştiu că mulţi dintre prieteni, şi chiar Marina mea, cea căreia i-am dedicat aceste rînduri, n-ar fi fost de acord cu aceste aprecieri. „Să nu te atingi de memoria profesorului N. Cajal, mi-a spus ea, adesea. Lumea te va socoti un laş, o hienă. Nu poţi ataca un om care nu se mai poate apăra. Şi, în fond, ţie, personal, ţi-a făcut numai bine: te-a salvat de răutatea şi de invidia unora, te-a propus ca membru la Academia de Ştiinţe Medicale“ etc.

E foarte adevărat. Am ezitat multă vreme să scriu negativ despre maestrul şi colaboratorul meu. În lumea artistică şi ştiinţifică, sînt extrem de frecvente cazurile de murdară nerecunoştinţă. De cele mai multe ori, discipolii trataţi cu dragoste şi speranţă se dovedesc a fi de un monstruos egoism, adevărate vipere crescute la sîn. Nu e cazul meu aici. Nu am avut nimic material de moştenit de la profesorul Cajal. În cazul de faţă, din nefericire şi pentru cel care relatează, înregimentarea iudaică ostentativă a acestui om, după 1990, cînd serviciul la Comunitate a prevalat net preocupărilor sale ştiinţifice, scandaloasa alegere a rabinului roşu Moses Rosen ca membru (fără operă) al Academiei Române şi, mai ales, lansarea, într-un comunicat oficial, cu Menora alături, de la Templul Coral din Bucureşti, a unui număr bine umflat de victime evreieşti (400.000) – toate acestea sînt de natură să aducă deservicii grave adevărului şi, implicit, Poporului Român.

Faptele sînt următoarele: încă din anii ‘90, cînd profesorul N. Cajal era în conducerea Academiei Române (vicepreşedinte) şi, în acelaşi timp, şef al Comunităţii evreilor din România, s-a ridicat în curtea Templului Coral din Bucureşti o frumoasă menoră. Pe placa de la baza acesteia stă scris, în română şi ebraică (apel patetic, adresat turiştilor israelieni, oameni cu parale), următorul text: „Au murit, în ale iadului chinuri, 6 milioane de evrei, dintre care 400.000 din România şi din teritoriile vremelnic ocupate, ucişi mişeleşte de fasciştii germani, români, maghiari. Noi, rămăşiţele lui Israel din România, noi, ultima generaţie a Holocaustului şi cea dintîi a mîntuirii, ridicăm acest monument, spre veşnică amintire“.

Personal, nu ştiu ce să „admir“ la o asemenea inscripţie: violarea grosolană a adevărului istoric, sau folosirea bramburistică a unor noţiuni? Evident, inscripţia începe cu clasicul trăznet bubuitor şi înspăimîntător: Infernul, care a înghiţit 6 milioane de evrei nevinovaţi. Lăsînd la o parte cifra superumflată a victimelor, ţînţarul transformat în armăsar (cum bine au arătat o serie de istorici obiectivi, inclusiv evrei), dar, cu toată compasiunea, întreb: ce legătură au cele aşa-zise 6 milioane de victime cu România şi cu românii, cînd ştiut este faptul că Antonescu nu a admis ca evreii români să fie trimişi în lagărele naziste (în ciuda presiunilor germane)? După ce ni se aruncă în faţă o altă minciună (400.000 de victime, din România), ceea ce creează impresia că românii i-ar avea pe conştiinţă pe aceşti oameni nevinovaţi, se face o precizare la fel de odioasă, cum că, din întîmplare, aceste crime au fost comise şi în „teritoriile vremelnic ocupate“. Nu se precizează în care teritorii şi de cine erau ocupate, ca şi cum crimele maghiare din Transilvania de Nord (genocide antievreieşti de o rară cruzime) ar fi fost o bagatelă pe lîngă cele presupus făptuite de români. Se precizează, desigur, cine au fost criminalii: germanii (da, în cazul pogromului de la Iaşi, săvîrşit – după cum recunoaşte şi rabinul Safran – de trupe SS şi care s-a soldat cu cel mult 200 de morţi), românii (evident, încă vreo 200, în raidurile barbare din 1940, ale legionarilor simişti) şi, pe locul trei al vinovăţiei, „dulcii şi blînzii“ jandarmi maghiari, care au golit Transilvania ocupată de cîteva zeci de mii de evrei nevinovaţi.

Cum a putut acad. N. Cajal – care a beneficiat, ca toţi evreii români, în anii ’40-’44, de protecţia vieţii, mai mult, de dreptul de a învăţa – să admită o asemenea formulare care, prin ambiguitatea ei, continuă să aducă prejudicii morale grave Poporului Român? E destul să amintesc merituoasa carte „Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie“ (lucrare apărută sub îngrijirea lui N. Cajal şi a lui H. Kuller, la Ed. Hasefer, în 2004), ca să ne convingem nu numai de faptul că evreii au adus contribuţii importante la cultura şi ştiinţa românească, dar şi că în perioada 1941-1944 (antonesciană), aceştia au beneficiat de universităţi proprii (agronomie, medicină, litere, ştiinţe). Asta, ca să nu mai comentez formulările semidocte, de tipul „fascişti germani, români şi maghiari“, cînd se ştie bine că numai adepţii lui Mussolini au fost fascişti, nemţii fiind, cu totul întîmplător, nazişti.

Apoi, auto-calificarea peiorativă, de „rămăşiţe ale lui Israel“. Aşa o fi! Prin mistificarea istorică propusă, prin agramatismul şi neglijenţa utilizării unor noţiuni, consider că placa expusă la baza menorei de la Templul Coral bucureştean nu poate decît să suscite sentimentele unui sionism bolnav (şi acesta, tot un fel de extremism este) ale turiştilor din „Eretz Israel“, care luminează (oh, doar pentru o clipă), cu blitz-ul aparatelor de fotografiat, acest atît de neinspirat monument al minciunii.

Talmeş-balmeşul istoric tendenţios, livrat mai ales neştiutorilor (în special, generaţiilor de români născuţi după 1945, care nu au fost martori la evenimente şi au luat de bun tot ce predica tov. M. Roller, sau propaganda roşie), a fost adus la masa naţiunii şi servit de politicienii de după ‘90, cu o oribilă inconştienţă.

Aceleaşi acuzaţii de Holocaust au fost formulate, în Transilvania, de către escrocul nobelist Elie Wiesel, care, într-un discurs furibund, a refuzat să precizeze că, în Ardealul ocupat de maghiari, crimele au fost făptuite de jandarmii lui Horthy şi Szalaszy, iar nu de români. Cînd i s-a atras atenţia că genocidul n-a fost făcut de români, ci de unguri, dl. E. Wiesel a spus: „Asta n-are importanţă!“. Iar autorităţile româneşti au tăcut, în loc să-l declare persona non grata, aşa cum a procedat premierul canadian francofon Trudeau cu Charles de Gaulle, atunci cînd acesta a strigat, instigîndu-i pe separatişti: „Vive Quebec libre!“. Iar De Gaulle era un om al istoriei universale, nu o javră sionisto-financiară, precum E. Wiesel.

6.
Norii ruşinii naţionale plutesc şi acum pe cerul României, de vreme ce guvernanţii noştri, suflete de slugă, admit existenţa, pe teritoriul naţional, a unui „Institut Wiesel“, ce se amestecă grosolan în deciziile politice ale Statului nostru. În 1992, cînd am vizitat „Muzeul Holocaustului“, de la Washington, am văzut cum pe harta României figurau, ca număr de victime, şi zecile de mii de evrei asasinaţi sau deportaţi de ocupanţii maghiari, din anii 1940-1944. Adică, ni se pun nouă în cîrcă şi fărădelegile comise de horthyşti şi de szalaszyşti. Directorul muzeului care patronează, şi azi, această mistificare neruşinată, dl. Radu Ioanid, promite (unora, printre care mă număr şi eu) că „va lua măsuri“. Dar ce măsuri să ia dl. Ioanid, cînd nici un român aflat într-un post oficial, în ţară sau în străinătate, nu-şi riscă „remuneraţia“, sau, poate, pielea, acceptînd să depună un protest împotriva acestei flagrante mistificări?

Dacă pruncul nu plînge, s-a lins pe bot de lapte! Dar nu e nevoie să ajungi în Statele Unite pentru a vedea pînă unde merge ingratitudinea celor pe care Mareşalul Antonescu i-a protejat şi i-a salvat de la moarte. Îmi aduc bine aminte cum zeci de tineri evrei erau „groaznic“ persecutaţi, fiind obligaţi ca, între orele 7 şi 16, să deszăpezească liniile de tramvai şi străzile, după care se retrăgeau la supa cu găluşte şi ştiuca umplută a mămichii. În acest timp, zeci de mii de tineri români din aceeaşi generaţie erau seceraţi, pe frontul din Est, de mitralierele şi tunurile ruseşti, murind îngheţaţi şi sfîşiaţi de corbi pentru un pierdut ideal al reîntregirii naţionale. Deoarece nu erau luaţi la armată şi nici deportaţi, tinerii evrei români au dus-o „trai nineacă“ în anii 1941-1945. Pur şi simplu, au fost o populaţie protejată.

S-a vorbit, cu spume la gură, şi s-au consumat mii de pagini, în încercarea de a pune semnul egalităţii între lagărele de concentrare naziste şi lagărele din Transnistria, unde au fost duşi evreii cu vederi net comuniste. Acesta a fost şi cazul doctorului Derevici, pe care l-am cunoscut personal şi care era un stalinist înrăit. N-a murit acolo, ci s-a întors, bine mersi, după 1947, alături de alţii ca el, precum dr. Gabriel Barbu, Sandu Lieblich ş.a., care i-au supus unei persecuţii oribile pe colegii lor români, cei mai mulţi apolitici. Pînă şi dr. Gh. Brătescu, cunoscutul istoric de medicină, cîndva, comunist notoriu şi ginere al Anei Pauker, relevă, în Memoriile sale, malignitatea acestor evrei comunişti vindicativi (G. Brătescu – ,,Ce-a fost să fie. Notaţii autobiografice”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003).

În ultimii ani, ofensiva melcului obraznic s-a înteţit, pe măsură ce devenim tot mai „europeni“ (citeşte: supuşi şi şantajabili). Legi insidioase şi maligne ne pun lacăt la gură. „Deşteaptă-te, române!“, cîntat mai mult ca oricînd, ascunde o farsă tragică. Propun să fie înlocuit cu „Supune-te, române,/ Căci astfel mergi la moarte“ (o moarte spirituală, evident, întrucît cu trupul, care viermuieşte prin supermarketuri sau discoteci, „stăpînii“ n-au nimic).

Şi, apropo de cele două lagăre transnistrene în care au fost duşi evreii comunişti. Tot doctorul veterinar Aurel Lupu mi-a povestit că, prin 1942, fiind nevoit să trateze de scabie (rîie) vreo 300 de cai ai Armatei Române (boala se transmite de la cal la călăreţ), s-a adresat unui maior care era şeful unui astfel de lagăr: „N-am decît 2 sanitari, iar ostaşi n-am, fiindcă sînt pe front. Daţi-mi şi mie vreo 30 de bărbaţi evrei, ca să frece animalele cu şomoiogul îmbibat în soluţie paraziticidă“. „Vai, n-am. Îmi pare rău. De cum se face ziuă, bărbaţii din lagăr pleacă la talcioc! Vînd, cumpără, iarăşi vînd. Fac rost de parale şi de-abia pe la 6 seara se reîntorc în lagăr, încărcaţi cu sacii de la piaţă“. Nu trebuie să se înţeleagă că în perioada 1940-1944 nu s-au produs, mai ales pe teritoriul Basarabiei, acţiuni criminale (în acele ,,trenuri ale morţii”), comise de bestii în uniforme militare româneşti, sau arestări şi asasinate, în cartierele evreieşti, ai căror autori au fost, ori s-au recomandat a fi „poliţia legionară“. Amploarea acestor crime este, însă, mult mai mică decît tragediile petrecute în rîndul populaţiei evreieşti de pe teritoriile Germaniei, Ungariei, Poloniei, Olandei şi Franţei, ocupate de nazişti. Aceasta nu poate fi, desigur, o scuză pentru noi, deoarece n-ar fi trebuit să se piardă viaţa nici unui etnic evreu. Într-unul din articolele pe care le-am publicat şi care a stîrnit scandal, a fost şi acela ce a dezbătut „soarta culturii idiş“ pe teritoriul României antonesciene. Cine caută pe Internet va descoperi bocetele unora (în englezeşte, ca să pătrundă în conştiinţa lumii) care susţin că au fost discriminaţi, că producţiile artistice evreieşti au fost interzise. Realitatea este aceea că, în timp ce, pe teritoriile ungureşti (inclusiv Transilvania de Nord ocupată), evreii erau hingheriţi şi deportaţi – la Bucureşti, de pildă, seară de seară, se aprindeau luminile Teatrului evreiesc „Baraşeum“. Celebra reclamă, repetată la Radio de zeci de ori pe zi: „Unde te duci diseară? Cum, unde? La Baraşeum!“ – invita atît populaţia de evrei a Capitalei, cît şi pe cunoscătorii de limbă germană, să ia loc în fotoliile acestui teatru. Acolo erau adesea văzuţi şi spectatori germani, chiar în uniformele Wehrmachtului sau ale SS, care veneau să asculte „un text“ în limba germană, fie el vorbit şi în dialect galiţian (idiş). Actorii evrei erau stimaţi, deopotrivă, şi de ai lor, şi de „goimi“, şi chiar N. Cajal mi-a confirmat că nu cunoaşte nici un caz în care vreunul dintre artişti să fi fost agresat, arestat, sau ucis. Unii dintre actori şi-au păstrat locul în teatrele româneşti, inclusiv la ,,Naţional”, iar ceilalţi au trecut, firesc, după 1944, în teatrele de limbă română din Capitală, sau din alte oraşe.

7.
Pentru a ne convinge cît de persecutat a fost Teatrul evreiesc „în idiş“, de la Bucureşti (a funcţionat un teatru de acelaşi fel şi la Iaşi), e destul să zăbovim o clipă în faţa intrării, unde pe o placă stă scris, „cu mîndrie“, în limbile română, engleză şi ebraică: „Între anii 1941 şi 1945, în această clădire a funcţionat Teatrul Evreiesc «Baraşeum», păstrînd vie flacăra culturii evreieşti şi spiritul rezistenţei“ (martie, 2001). Bravos, naţiune! Nu numai că a păstrat flacăra culturii evreieşti, dar şi „spiritul rezistenţei“. De altfel, „s-o spună mutu’“ că Serviciile de Siguranţă antonesciene erau atît de năroade încît să creadă că o piesă „sculptată în filigran“, precum „Jocul de-a vacanţa“, putea fi scrisă de un ageamiu dramaturgic, ca avocatul Marius Mircu, care nu oferise teatrului românesc nici 3 replici scrise, care să merite atenţia vreunui regizor. Cine îşi poate închipui că secretul privind adevăratul autor, „discretul“ Mihail Sebastian, ar fi putut fi păstrat de echipa de actori şi de tehnicieni? Zi mai bine că „odioasa“ Siguranţă „fascistă“ (ha, ha!) a închis ochii, cu ordin de mai sus. (…..)