CD
1.604 aprobate
denitsoc@gmail.com
192.200.150.36

A PIERDE NU ESTE UN MOTIV DE A NU LUPTA
de Gregory Conte

Totul este pierdut. Civilizația occidentală s-a terminat. Nu are rost să lupți împotriva ei. Îmbrățișează înfrângerea.
Aceasta a fost teza unui articol publicat aici pe The Occidental Observer în acest weekend. Scriitorul a susținut că lupta pentru viitorul rasei noastre nu are rost, pentru că nu va realiza nimic și nu va duce decât la tragedie personală.

„Nu ține seama de nimeni care îți spune să lupți. Nu este nicio luptă de purtat, deja am pierdut… Dacă începi să lupți, vei fi pur și simplu închis, îți vei pierde locul de muncă și, probabil, familia și sănătatea ta mintală.”
Nu sunt de acord. Am făcut acele lucruri și mă simt grozav.

Mi-am pierdut slujba, familia, o mulțime, o mulțime de bani. Am fost crescut cu o acuzație motivată politic, care mi-a luat aproape patru ani să o depășesc. Am fost atacat în stradă, trădat și mințit de autorități, investigat, percheziționat ilegal și așa mai departe.
Mulți oameni au suferit mult mai rău. Au trecut pe vreme grea de închisoare. Au pierdut mai mulți bani, au pierdut mai mult timp în instanță. Mulți dintre scriitorii de la această publicație au sacrificat mai mult decât mine.

Am realizat ceva în politică? Am slăbit puterea evreiască? A avut vreun efect asupra sănătății rasei noastre? Nu știu.
Ce știu este că sănătatea mea mintală nu a fost niciodată mai bună. Mă simt minunat. Îmi place să lupt împotriva puterii evreiești! Dacă ar trebui să am o slujbă normală și să nu spun niciodată ceea ce cred cu adevărat… atunci aș fi deprimat. Cunosc mulți alții care simt la fel. Ce valorează viața dacă nu poți lupta pentru ceva?

Deci scriitorul s-a înșelat total în privința asta. Dacă mai mulți oameni ar lua lupta împotriva puterii evreiești, sănătatea lor mintală s-ar îmbunătăți cu siguranță. Și dacă toți albii ar lua atitudine, puterea evreiască s-ar prăbuși chiar în ziua aceea.
În ceea ce privește noțiunea autorului că „am pierdut deja” și, prin urmare, nu ar trebui să facem nimic. Nu numai că concluzia este greșită, dar și premisa este greșită.

Nu am pierdut. Nu s-a terminat. Nu se termină niciodată până când tu și toată lumea ca tine vei muri. Istoria merge mai departe. Mai mulți oameni de luptat, mai multe imperii de construit și de distrus, mai multă artă și literatură de creat și de uitat, mai multe mai multe.

Faptul că oamenii pot cădea în astfel de argumente simpliste și care neagă istoria îmi spune că nu au educație în științe umaniste. Aceasta este o mare problemă în civilizația noastră în general, cu mult prea mult accent pe subiectele tehnice și statistici. Oamenii au devenit orbi față de „elementul uman”, adică moralul și voința. Ei văd un grafic al unei tendințe demografice și se gândesc „oh, linia albă este în jos, linia non-albă crește, prin urmare acest lucru va continua la nesfârșit până când vom muri cu toții”.

Ar ști mai bine dacă ar înțelege diferența dintre disciplinele tehnice și cele umaniste. Istoria se preocupă de ceea ce fac bărbații și de ce fac asta.
În fizică, puteți prezice cu acuratețe totală accelerația unui obiect în cădere, având în vedere gravitația Pământului și nicio rezistență. În istorie, știi ce s-a întâmplat numai după ce s-a întâmplat. Nu poți prezice viitorul cu acuratețe totală, pentru că trebuie să ții cont de intenția bărbaților.

Chiar dacă ai ști ce intenționează să facă toți actorii istorici, cunoașterea intențiilor altor actori i-ar determina pe alți actori să-și schimbe comportamentul și, prin urmare, rezultatul.
Americanii în special par să cadă în genul de defetism al scriitorului. Acest defect al caracterului nostru național este atribuit faptului că (cu excepția cazului în care ești sudic) țara noastră nu a luptat cu un inamic mai puternic din 1812.

Nu avem nicio memorie istorică de a fi pe partea mai slabă în vreo luptă. Excepțiile – Alamo, Bataan, Bastogne – sunt toate fie în afara memoriei vii și au apărut doar pentru că un inamic mai slab a atins pentru scurt timp superioritatea temporară. În ultimii optzeci de ani, tot ce au cunoscut americanii este superioritatea materială masivă în orice luptă.

Puțini dintre noi au suficientă experiență în sporturile de echipă pentru a ști cum este (și ce este nevoie) pentru a câștiga împotriva șanselor. Acesta este ceva ce trebuie să reparăm.
Primul pas este să înțelegi că nimic nu este niciodată fără speranță. Dacă doar lucrurile materiale ar conta – banii, armatele, resursele naturale, aparatele guvernamentale și media – istoria s-ar fi „încheiat” cu mult timp în urmă.

Sumeria sau Egiptul ar fi cucerit lumea și am fi sub călcâiele lor și acum. Nu s-a întâmplat asta, pentru că marile imperii se pot prăbuși și se prăbușesc, iar grupurile mai mici și mai slabe – dar mai motivate – le pot învinge pe cele mai mari și mai puternice.
Ar trebui să fie evident, dar pare necesar să o repet. Albii trebuie să țină lucrurile în perspectivă.

Ce german din vremea lui Cezar și-ar fi putut imagina anihilarea a trei legiuni doar o generație mai târziu sau cucerirea întregului imperiu în cinci secole?
Următorul pas este să identifici și să analizezi punctele slabe ale adversarului tău, apoi să le exploatezi în același mod în care ne-au exploatat punctele slabe. Am putea face asta. Majoritatea albilor pur și simplu nu încearcă.

Toată lumea are fie ceva bani de dat, fie ceva timp pentru a se oferi voluntari. Deoarece rezistența albilor împotriva puterii evreiești nu este bine organizată, sarcina este a fiecăruia dintre noi să ne dăm seama cum să-și pună contribuția să conteze. Aud în mod constant cât de buni suntem noi americanii în a lua inițiativa și ce individualiști suntem. Ei bine, demonstrează!

Deci nu. Nu s-a terminat. Evreii pot avea toți banii, toate agențiile guvernamentale, toate mass-media și tot vor pierde. Trăsătura care i-a adus la putere va fi distrugerea lor – aroganța lor monumentală. Pentru că pot fi orbți de puterea morală ascunsă a adversarilor lor.

Presupun că autorul viziunii distopice nu este un evreu sau un inamic politic care încearcă să ne coase defetismul în inimile noastre. Presupun că acţionează cu bună-credinţă. Dacă da, măcar a avut voința de a scrie un articol, indiferent cât de greșit ar fi și cât de dăunătoare este atitudinea lui pentru cauza noastră. Dacă ar fi crezut cu adevărat că totul este fără speranță, nu s-ar fi obosit să ridice stiloul.

El subliniază, pe bună dreptate, că sunt mulți șarlatani care încearcă să profite de durerea rasei noastre. „Există o industrie care vinde hopium [speranță folosită ca drog] omului alb”.
Într-adevăr. Se numește conservatorism. Conservatorii vor încerca să vă spună că „De data aceasta va fi diferit”, Trump va expulza pe toți ilegalii din Honduras, va pune oameni adevărați la conducerea ministerelor guvernamentale cruciale, va restabili ordinea în armată, va elimina mincinoși și hoți din mediul academic și alte o mie de lucruri.

Știm cu toții că Trump nu va face nimic din toate astea. Scriitorul are dreptate în acest sens. Nu există nicio speranță pentru conservatorism. Mii de scriitori, editori, manageri de fonduri, oameni de pe Twitter și agenții lor vând speranțe false oamenilor albi disperați. O fac de zeci de ani. Nu poți avea încredere în nimic din ceea ce spun ei, pentru că ei echilibrează întotdeauna adevărul cu ceea ce îi face plătiți.

Conservatorismul este o amăgire jalnică. Nu ne putem mulțumi cu nimic mai puțin decât răsturnarea completă a puterii evreiești în America și Occident. Nu are sens să speri la obiective mai mici, mai ușor de atins. Evreii ne văd pe noi, albii, ca pe o amenințare îngrozitoare și nu doresc să ne ofere concesii.

Suntem fie noi, fie ei în mintea lor. Singura opțiune pe care o avem este să le distrugem puterea puțin câte puțin. Și din moment ce ei au toată puterea materială, trebuie să avem voință mai puternică. Trebuie să ne dorim mai mult, indiferent de cost.

După cum a subliniat Adolf Hitler: “Când interesul propriu amenință să înlocuiască idealismul, observăm o slăbire imediată a forței care menține comunitatea. Când comunitatea se rupe, la fel cade civilizația. Odată ce lăsăm ca interesul propriu să devină conducătorul unui popor, legăturile ordinii sociale sunt rupte. Când omul se concentrează pe urmărirea propriei fericiri, el cade din Rai direct în Iad. (Mein Kampf, vol. 1, capitolul 11. Tradus de Ford)

Desigur, va fi o luptă îngrozitoare și istovitoare. Cu toții va trebui să ne confruntăm cu lucruri mult mai rele decât să ne pierdem locurile de muncă sau să mergem la închisoare. Va trebui să ne pregătim pentru durere și pierdere. „Îmbrățișează nebunia.” Va trebui să învățăm să iubim această luptă nedreaptă și inegală. Aceasta este singura speranță adevărată.

În cele din urmă, sunt aici pentru că îmi place să lupt. Chiar dacă nu este corect. Chiar dacă nu putem avea niciodată o luptă a unui alb cinstit și trebuie să luptăm cu evreii pe teren propriu, ca avocați sau manevre retorice ciudate. Este mult mai multă gândire și mai puțin efort fizic. Dar tot se luptă, pentru că ai un adversar care te urăște și te vrea sărac, închis sau mort.

Există un pericol real. Și nu un pericol stupid fără scop, cum ar fi săritul de pe clădiri sau supradozajul cu Benadryl. Aceasta nu este o simplă căutare a senzațiilor tari.

Lupta împotriva puterii evreiești este un pericol semnificativ și intenționat în urmărirea unor scopuri nobile. Îmi place și nu voi renunța niciodată la el.
Îi mulțumim doctorului MacDonald pentru tot ceea ce face. Au trecut 10 ani în această lună de când am ajuns să înțeleg chestiunea evreiască, mulțumesc în mare măsură acestui site web. Mulțumim tuturor scriitorilor și donatorilor The Occidental Observer. Mi-ai schimbat viața în bine.
Dacă înțelegeți problema puterii evreiești și starea lamentabilă a rasei albe, aveți de ales:
Alăturați-vă nouă în luptă. Sau nu ne sta in cale..