Însemnările unui Gică Contra

6. Ca bun român, ba chiar naţionalist cum mă simt în zilele mele bune, m-am dus pe stadion să văd meciul Steaua-Rapid. Păcat că nu au fost lăsate cele două echipe să ajungă în finală. Deh, Occidentul, prin măsluirea tragerii la sorţi, a mai dovedit o dată că aplică regula fair play-ului numai atunci când le convine… Aşadar, joi seara, pe 6 aprilie, am fost pe stadionul 23 August. Ca să văd ceea ce la televizor nu se poate vedea: atmosfera unui mare meci. Spectacolul tribunelor, oferit mai ales înainte de începerea meciului! Aşa cum s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, bunăoară la meciul cu Grecia lui Tomazos(?) sau cu Italia. Meciuri de la care am rămas cu amintiri dintre cele mai de neuitat, cu momente care frizau sublimul în materie de civism românesc. De neuitat va fi şi ce-am văzut joi… Am văzut mai întâi un stadion ale cărui tribune erau înecate în coji de seminţe… Unde puneai piciorul aveai senzaţia că iei pe talpa pantofului, a piciorului, scuipatul altuia! Scaunele, pentru fiecare spectator câte unul, năclăite de un jeg consistent şi uşor păstos… Între tribună şi peluze, garduri înalte, zdravene, de fier şi sârmă ghimpată, mai inexpugnabile ca la Jilava… Dar cel mai tare m-a îndurerat „mobilierul” uman al stadionului, miile de spectatori isterizaţi de ură, o ură imposibil de înţeles de mine… Fără să se cunoască între ei ca persoane, ca oameni, ştiind doar atât, că celălalt este rapidist, stelist sau dinamovist, mii de tineri în România de azi se urăsc între ei de s-ar călca în picioare, s-ar stâlci unul pe altul în bătaie, s-ar omorî chiar, absolut fără nici un motiv raţional, cât de cât raţional… Da, e greu să justifici logic simpatia pentru o echipă, dar leg această simpatie de natura umană. Ca şi antipatia. Dar aversiunea distructivă, ura tâmpă a acestor veritabile clone umane din tribunele stadioanelor noastre nu o pot pricepe decât ca pe o boală nouă a sufletului, un fel de sida a spiritului, a aşa zisului om modern, mai periculoasă decât orice formă de fanatism politic sau religios. Da, despre sida cred că este o boală inventată în laboratoarele vastei conspiraţii împotriva omului, răspândită cu bună rea şi criminală ştiinţă. Nicidecum accidental! Şi la fel cred că şi această modă bezmetică a galeriilor profesionalizate, cu migală organizate ca nişte armate secrete, face parte din strategia de îndobitocire planetară a tineretului. Nu-i organizează nimeni ca să bată ei mingea pe stadion şi să se confrunte între ei în termeni sportivi, pe ring, în piscină, pe pistă sau pe teren! Ci se cheltuiesc bani şi eforturi, mai ales mediatice, ca să-i imbecilizeze pe aceşti bieţi figuranţi ai propriei lor existenţe!… După meci am trecut şi pe la Universitate, să-mi iau maşina. Aşa că am avut parte de tacîmul complet al degradării. M-am uitat atent la flăcăii noştri… La fătucele de care erau însoţiţi mulţi dintre ei. Nu numai minte deturnată de la menirea naşterii tale ca om, ci şi trupurile schilodite şi împuţinate de lipsa mişcării, de ţigări, poate că şi de droguri, se vedea bine că numai a sportivi nu arătau. Merita cu de-a sila să-i fi oprit la stadion ca să-i obligi să facă câteva tururi de pistă, ca să descopere şi ei o bucurie ce le este cu siguranţă străină: bucuria de a alerga, de a-ţi umple plămânii cu aerul curat cerut de un efort sănătos, bucuria de a te simţi mens sana in corpore sano… Nici vorbă de aşa ceva…

Ajuns acasă am prins pe TV 1 o retrospectivă cu meciuri de fotbal din anii 50-70. După fiecare gol, operatorul filma reacţia tribunelor, a unor tribune literalmente arhipline. Şi la fiecare gol, dintr-un meci Steaua-Dinamo sau Rapid-Progresul, se vedea clar cum unii spectatori se ridicau în picioare entuziasmaţi, iar alături, susţinătorii echipei care primise golul rămâneau la locul lor, necăjiţi şi dezamăgiţi. Adicătelea mergeam la meci şi stăteam alături cum se nimerea, stelist lângă rapidist ş.a.m.d. Nici vorbă să-i vezi pe stelişti sau dinamovişti deveniţi turmă şi încolonându-se să meargă la meci ca vitele la abator! Deoparte unii, de alta ceilalţi. …Nu este normal ce se întâmplă…

Nu fac, prin aceste rânduri decât să semnalez, cu perplexitate, reversul dureros al performanţei sportive. Cândva, tot prin anii aceia, 60, s-a jucat finala campionilor europeni la volei, între două echipe româneşti, Rapid şi Dinamo. Pasămite, pe vremea aceea oficialii federaţiei europene de volei nu s-au gândit cum să-i împiedice pe români să ajungă în finală cu ambele echipe!… Am fost şi atunci la meci. Şi am luat loc în tribună unde s-a nimerit. Iar în jurul meu erau şi rapidişti, şi dinamovişti. Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-i separe, de-o parte pitbulii, de alta buldogii… Ca deunăzi, la meciul Steaua – Rapid.

7. Aflându-ne în Săptămâna Mare, a postului şi a curăţirii de păcate, ţin să mă spovedesc de unul măcar din păcatele cu care m-am nemernicit peste an: mă număr printre cei care s-au bucurat de răul altuia. Nominalizând, de răul lui Dinu Patriciu! Când l-am văzut târît prin tribunale, cu toţi procurorii tăbărîţi asupră-i, mi-am zis că, iată, Dumnezeu nu doarme! Că, din nou, se vădeşte regula „după faptă şi răsplată”! Fiind vorba despre ce? Despre benzinăria pe care Dinu Patriciu cu Rompetrolul său au ridicat-o la Constanţa pe locul moştenit de mine şi de fraţii mei, loc pentru care ne judecăm cu primăria încă din 1992. De 15 ani! Măcar că am avut hotărîre judecătorească în favoarea noastră, Patriciu & comp. nu au ţinut seama decât de ce le convenea lor să facă şi prea puţin le-a păsat de dreptul nostru la proprietate, atât de scump liberalilor când este vorba de proprietatea, de proprietăţile lor!… Am aflat însă, zilele trecute, că lui Dinu Patriciu i se aduce o acuzaţie mai ciudată, mai „specială”, anume aceea că şi-a însuşit o sumă frumuşică de bani, pe care guvernul spaniol sau o firmă din Spania a plătit-o în contul unei datorii contractată cu firma de stat Rompetrol înainte ca aceasta să privatizeze. Că, deci, acea sumă se cuvenea să revină statului român, proprietar al Rompetrol la data când spaniolii au contractat acea datorie… Nu ştiu dacă au sau nu dreptate acuzatorii lui Dinu Patriciu. Asta se poate vedea numai din contractul de privatizare. Dar ştiu despre ce datorie a spaniolilor este vorba. Iată povestea, aşa cum o ştiu eu, fără prea multe detalii. Nu bag mâna în foc că o cunosc fără drept de apel pentru cei vizaţi. Iar cel mai vizat, vizat propriu zis, nu este dl Dinu Patriciu, ci învinuitul, mereu învinuitul şi încă ocolitul de ancheta penală, numitul Petre Roman. Lucrurile ar sta cam aşa: mult înainte de decembrie 1989, ca răsplată şi plată pentru prospecţiunile efectuate de specialiştii români în Libia, guvernul acelei ţări a concesionat României pe termen de 99 de ani câteva terenuri pentru a fi exploatate de români, terenuri bogate în zăcăminte de petrol. Dacă este adevărat ce ştiu, se pare că înşişi geologii români care le descoperiseră le-au ales, pe cele mai bogate! Vine decembrie 1989 şi ne trezim cu un prim ministru despre care nimeni nu a înţeles ce anume îl recomanda pentru acea funcţie, în afară de isprăvile părinţilor săi pe frontul războiului civil, al sângerosului război civil din Spania. Şi printre faptele pentru care azi cam toată lumea îl consideră pe numitul Petre Roman vinovat de sabotarea economiei naţionale şi alte fărădelegi fără pereche de ticăloase în istoria României de dinainte de 1990, se numără şi aceea că, fără nici o motivaţie de ordin economic şi fără să dea cuiva vreo explicaţie, Petrică a vândut dreptul nostru la petrolul din Libia, l-a vândut unor spanioli. Ba l-a vândut pe datorie, urmând ca plata să se facă după câţiva ani buni, ceea ce face şi mai pertinentă întrebarea, nedumerirea noastră: de ce ai vândut, don Pedro, ceva ce nu-ţi aparţinea? Care a fost câştigul nostru, al proprietarilor, al românilor de noi, din această tranzacţie, care miroase nu numai a trădare, dar şi a foloase dobândite într-un mod necuviincios, adică necuvenite?…

Am fost senator în anii 1992-1996. Şi aflând de această urîtă ispravă a fostului activist voluntar al Centrului universitar PCR am făcut o interpelare parlamentară. Interpelarea este un text adresat unui for competent să răspundă la acea întrebare care, de obicei, include şi o acuzaţie. Eu am făcut acuzaţia explicită: trădare naţională şi subminarea economiei naţionale. În patru ani de zile, ca senator, am făcut zeci de interpelări. La toate am primit un răspuns onorabil de explicit, de lămuritor. Numai la două interpelări nu am primit răspuns: cea de mai sus şi cea prin care ceream explicaţii despre cum a cheltuit Camera Deputaţilor fondurile alocate pentru reuniunea „Crans Montana” de la Bucureşti… Aştept în continuare răspunsul. Până atunci mă văd dator să intervin în favoarea celui din a cărui pricină sunt mai departe un om sărac: mai înainte de a-l acuza pe Dinu Patriciu că şi-a însuşit banii veniţi de la spaniolii îmbogăţiţi de Petre Roman, vedeţi, domnilor procurori, cum este cu tranzacţia patronată de Petre Roman! Şi faceţi publice datele acestei ticăloşii! Poate că este vorba de cu totul altceva, de o afacere din care România a câştigat nesperat de mult, caz în care, înainte de a mă bucura nespus, m-aş grăbi să-mi fac public mea culpa faţă de domnul Petre Roman şi să-l scot de pe lista celor care şi-au dedicat viaţa minţirii şi năpăstuirii românilor…

8. Nu mă pricep la economie mai mult decât orice român mediu. Nici nu am nevoie de mai mult ca să văd cum se repară străzile în Bucureşti şi să pricep câtă ticăloşie s-a cuibărit la Primărie… Ar trebui filmate aceste străzi înainte de a încăpea pe mâna „drumarilor” din Capitală, pentru a se vedea că sunt, mai toate, în perfectă stare. Şi Dacia, şi Ana Ipătescu sau Magheru. Nu era nici o urgenţă să le repare cineva, mai ales când vezi în ce hal sunt alte drumuri din Bucureşti. De ce nu s-au apucat să le repare pe acelea? Simplu: pentru că în capitalismul românesc post-decembrist bugetul statului se cheltuie nu pentru altceva decât pentru a-i îmbogăţi, cu acte în regulă, pe cei care au acces la fondurile acestui buget. Dacă sunt fonduri pentru atâtea mii de metri pătraţi de stradă, de ce să reparăm acele „artere” în care se poate intra mai greu cu utilajele noastre de import, concepute să facă autostrăzi, iar nu să asfalteze uliţele strâmte şi pline de gropi de la periferia Bucureştiului. Pe concesionarul acestei acţiuni un metru pătrat de asfaltare a bulevardului Magheru îl costă de câteva ori mai ieftin decât un metru pătrat de asfalt turnat în mahalaua Cociocului… Astfel că fondurile alocate străzilor din Bucureşti se duc mai ales pe eterna reasfaltare a aceloraşi uliţe largi şi drepte din centru, adică se face un jaf cu acte în regulă, beton concepute…

9. Ar putea fi, aceste bulevarde din Bucureşti, mereu stricate de drumari spre a fi reparate, o emblemă a modului cum ne funcţionează nu numai economia, dar şi viaţa publică. Dar cel mai emblematic pentru România de după 1989 mi se pare cazul hotelului Continental din Constanţa, acela mare, din centru. Chiar era, alături de clădirea Cazinoului, emblema oraşului. O clădire sveltă, dar robustă, o fericită logodnă între modernismul interbelic şi tradiţia locului. După 1990 au pus ochii pe ea toţi mafioţii din privatizare. Dar mai înainte ca să se încingă între ei bătaia pentru ciolan, a apărut proprietarul care a revendicat-o. Primăria a refuzat să o înapoieze proprietarului, acesta a deschis proces, iar la un moment dat văzându-se clar că vechiul proprietar are mari şanse de câştig, ce s-au gândit câţiva vice-primari şi consilieri de la Casa Albă din Constanţa? Că ar avea şi mai mult de câştigat din demolarea hotelului, cu condiţia ca demolarea să se facă printr-o firmă a unuia dintre ei. Căci costă să construieşti ceva, dar costă şi să demolezi, mai ales dacă cel care plăteşte este statul. Aşa că într-o şedinţă a Consiliului Municipal, pe la începutul anilor 90, s-a făcut act de constatare cum că hotelul Continental a fost grav afectat de ultimele cutremure şi s-a luat decizia de a fi urgent demolat, inclusiv aripa nouă, construită prin 1975. Nota bene: Constanţa este oraşul cel mai apărat de cutremure, graţie masivului Măcin, care se află între Vrancea şi Constanţa… Aşadar, acei nemernici din Primărie, aleşi de populaţie ca să poarte de grijă oraşului, au distrus, au demolat cu sânge rece cea mai frumoasă clădire din Constanţa numai şi numai pentru că nemaiputând să o fure de la adevăratul proprietar, funcţia lor publică le permitea să decidă totuşi demolarea clădirii, şi în felul acesta să facă o afacere din demolarea hotelului. Şi tot aşa, am protestat ca senator, am reclamat etc. Cu acelaşi rezultat ca şi în cazul marelui demolator mai sus amintit. Nu-i mai rostesc numele. Mi s-a făcut lehamite… Dumnezeu să-i ierte, că noi nu cred că-i vom ierta vreodată.

10. Nu putem lipsi de comentariul nostru două subiecte oareşicum la ordinea zilei sau, altfel zis, la modă: legea lustraţiei şi „procesul” comunismului. Strict legat de acestea, scandalul stârnit de Ticu Dumitrescu în CNSAS. Comentariul nostru nu se va epuiza cu una-cu două, ci cu …nouă cel puţin.

Mai înainte de orice, în legătură cu persoana domnului Ticu Dumitrescu avem a ne arăta mirarea că domnia sa nu catadicseşte să răspundă la nici una din acuzaţiile pe care i le aduce nu un neica nimeni precum subsemnatul, ci foşti colegi de suferinţă în temniţele comuniste. Nu pot să accept că avea dreptate dl Ticu „să nu se coboare” la nivelul unui Radu Ciuceanu, la nivelul domnului profesor Radu Ciuceanu, doctor în istorie, fost parlamentar dintre cei mai activi şi director al Institului pentru cercetarea totalitarismului. Cercetare care a dus la rezultate extrem de importante în legătură cu suferinţele îndurate de români după 1944. Invitat la OTV ca să răspundă la acuzaţii dintre cele mai grave formulate de dl Radu Ciuceanu, Ticu Dumitrescu a refuzat, cu emfază. Pe motivul că este sub demnitatea sa să se întâlnească cu un individ care a făcut de trei ori mai mulţi ani de temniţă comunistă, „beneficiind” dl Ciuceanu şi de o condamnare politică de nimeni contestată. Iar peste câteva zile domnul Ticu a acceptat să apară într-o emisiune alături de …Virgil Măgureanu, neavând nimic împotrivă să se coboare la nivelul funcţiei de director al SRI. În mare, am auzit următoarele acuze la adresa fostului meu coleg de Senat:: (1) că şi-a luat, a sustrat în mod ilegal, dosarul de securitate din Arhivele Securităţii, gest care, dacă este adevărat, nu poate să însemne decât că acolo se aflau lucruri compromiţătoare, ghici ciupercă ce! (2) că a sustras tot de la arhiva buclucaşă dosarele unor colegi de puşcărie într-un scop care nu poate fi prea colegial! (3) că a ajuns în fruntea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România prin fraudă şi cu sprijinul SRI, din care pricină cei mai mulţi(şi mai autentici deţinuţi politici anticomunişti) s-au reorganizat în altă asociaţie. La aceste acuzaţii consider că este spre binele tuturor ca dl Ticu să răspundă. Cei ce formulează aceste acuzaţii sunt oameni extrem de serioşi. Nu mi se par în schimb serioase acuzaţiile că a primit distincţii de stat de la regimul Ceauşescu. Înseamnă că le merita şi că regimul Ceauşescu nu a fost un regim de teroare comunistă, îndobitocit de obsesia criminală a luptei de clasă. Iată, regimul ceauşist era în stare să recunoască meritele unui adversar politic. Ticu Dumitrescu nici pe departe nu este singurul fost deţinut politic care după 1965 a primit onorurile unei distincţii sau funcţii publice importante. Felicitări pentru Ticu Dumitrescu. Şi mai multă prudenţă din partea celor care nu fac distincţie între România bolşevică, încăpută sub cizma sovietică şi a acoliţilor cominternişti din PCR(anii 1944-1964), şi România naţionalist-comunistă, dar naţionalistă, atât cât se putea pe atunci de naţionalistă, din anii 1964-1989. La fel, ştiu bine, printre alţii şi de la Aurel Şeitan, că dl Ticu Dumitrescu a fost deţinut politic, iar nu de drept comun, cum afirmă atâţia năuci. Să fim serioşi!

Aşadar, nu sunt puţini cei care au de ce să-şi ceară scuze de la dl Ticu Dumitrescu pentru infamiile cu care l-au împroşcat. Dar şi dl Ticu Dumitrescu are obligaţia ca la o parte din acuzaţiile ce i se aduc să răspundă. Şi anume la acuzaţiile pe care i le aduc cei cu care a împărţit mizeria de la Canal şi alte locuri de sinistră amintire. Este vorba de o obligaţie colegială…

11. Da, în perioada 1944-1989, trebuie distins între primii douăzeci de ani, 1944-1964, şi următorii douăzeci şi cinci, 1964-1989. Numai ultimii douăzeci şi cinci, vorba lui Ion Iliescu, rostită pe 22 decembrie 1989, au fost anii în care fost-au întinate idealurile comuniste în aşa de mare şi de neiertat măsură încât în acei ani practic nici un duşman de clasă n-a mai înfundat puşcăriile, iar la construirea noului canal Dunăre-Agigea nu a mai fost convocat nici un deţinut politic, nici un duşman al poporului. Cum să i se ierte lui Ceauşescu o asemenea deviere de la idealurile bolşevice?! De la tactica şi strategia construirii socialismului după modelul bolşevic, leninist? Şi, precum s-a văzut, Ceauşescu nu a fost iertat la nesfârşit, până la urmă tot i-au venit de hac cerberii idealurilor comuniste, un Ion Iliescu sau Silviu Brucan, binecunoscuţii cominternişti. Cine au fost şi ce au vrut cominterniştii? Prin ce un Nicolae Ceauşescu nu se poate număra printre ei, ba chiar li se opune antagonic? Prin mai multe. Enunţăm deocamdată o singură deosebire: cominterniştii erau, ca oameni, nişte apatrizi handicapaţi, incapabili să simtă solidaritatea de neam, de etnie, de naţie! Nu aveau organ pentru a simţi această dimensiune a fiinţei umane! Lipsiţi şi de fineţea gândirii autentic dialectică, concepeau şi reduceau totul la simplista luptă de clasă, între cei bogaţi şi cei săraci, proclamând principiul egalităţii uniformizatoare. Foarte inculţi cei mai mulţi dintre ei, habar nu aveau că antichitatea, prin Aristotel, se pronunţase limpede asupra subiectului: „nimic nu este mai nedrept decât să institui egalitatea între oameni pe care Dumnezeu i-a lăsat să se nască inegali în ceea ce priveşte inteligenţa, forţa fizică, talentul, succesul la femei etc.” De la această eroare pornind, au imaginat o internaţională a proletarilor, a săracilor, neglijând adevărul, atât de simplu, că nici un sărăntoc, nici un proletar, nu doreşte să rămână proletar, ci visează să ajungă boier, patron, capitalist! Toţi proletarii sunt gata oricând să-şi părăsească condiţia de nevoiaş… Cominterniştii, din prostie sau cu rea credinţă, adică dându-şi seama ce ticăloşie propăvăduiesc, exaltau lupta de clasă, factor de disoluţie naţională, de vrajbă socială. Căci asta şi urmăreau: subminarea temeiului naţional al statelor. De ce urmăreau acest scop? Asta o vom vedea cu altă ocazie. Până atunci precizăm doar atât: Ceauşescu a văzut altfel lucrurile şi mereu ne-a vorbit de unitatea naţiunii noastre socialiste, de solidaritatea dintre eroica noastră clasă muncitoare, ţărănimea şi intelectualitatea noastră. Adică conştiinţa naţională a fost la cizmarul din Scorniceşti mult mai puternică decât cea de clasă, socială, atât de iluzorie şi de inconsistentă, trecătoare. A plătit cu viaţa această abatere de la linia Brucan-Iliescu & comp. Ana Pauker, Teohari Georgescu, Gogu Rădulescu, Leonte Răutu…

12. Uniunea Vatra Românească a decis să se implice şi în problema crimelor şi suferinţelor provocate de comunism în România, românilor în general. Zic şi cu gândul la Comisia anti-Wiesel pe care aceeaşi Vatra Românească a organizat-o atunci când a înţeles că încăput pe mâna comisiei desemnate de Ion Iliescu, Holocaustul din România va deveni o sentinţă dată înainte de a se cerceta faptele. Aşadar avem o comisie înfiinţată de Tăriceanu, numită Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului(dacă nu mă înşel), alta plodită de Băsescu, avându-l în frunte pe Vladimir Tismăneanu, şi mai venim şi noi cu a treia comisie. Dacă-i bal, bal să fie!

Cine suntem noi, comisia pe care am denumit-o, probabil provizoriu, comisia care îşi propune să cerceteze Comunismul şi Anti-Comunismul la români? Suntem un grup de persoane, cu ceva suprafaţă publică, care s-au oferit voluntar să-şi pună mintea la contribuţie şi să alcătuiască un pomelnic cinstit al faptelor, bune şi rele, care se leagă de comunismul de care am avut parte noi, românii. Vom avea în vedere faptele al căror sens nu este echivoc, discutabil şi interpretabil la nesfârşit. În comisia noastră au fost sau vor fi invitaţi să aibă un cuvînt de spus toate părţile implicate, inclusiv cei puşi la zid, comuniştii. Bunăoară subsemnatul l-am sunat pe dl Ştefan Andrei, fostul lider al PCR, pentru a-l invita să-şi facă publică părerea în legătură cu condamnarea oficială a comunismului. A acceptat, în principiu. I-am invitat şi pe foştii deţinuţi politici, cei care sunt cei mai îndreptăţiţi să acuze. În mod deosebit îi poftim la acest bilanţ – căci nu-l putem numi proces, pe luptătorii din munţi, iar lui Ioan Gavrilă Ogoranu îi vom oferi preşidenţia de onoare a comisiei. De la bun început ne-am gândit să-l invităm şi pe Paul Goma şi o vom face, mai ales acum, când cunoscutul om de caracter şi de atitudine intransigentă pe problemele mari, vitale ale neamului românesc, a refuzat invitaţia care i-a fost făcută de Vladimir Tismăneanu de a colabora cu comisia „lui Băsescu” la aflarea adevărului despre comunism şi comuniştii din România. Se vede bine că nu are în el decât şmecherie ieftină de activist acest apatrid pe care preşedintele României l-a desemnat să stabilească cât a fost de criminal şi de puşlama chiar bietul taică-su, al lui Tismăneanu tată, trimis în 1944 de cominternul bolşevic de la Moscova să supravegheze integrarea României acolo unde nu-i era locul: în lagărul socialist. Chiar lagăr!.. Înainte de a ne minuna de neruşinarea lui Vladimir Tismăneanu de a se cocoţa într-o asemenea comisie, ba chiar în fruntea nefericitei, ne supără dovada care se face în acest fel, din nou se face dovada că neo-comunismul românesc post-decembrist nu este deloc neo, ci este vechiul cominternism, în care s-au reactivat fie înşişi cominternişti ca Brucan ori Iliescu, fie odrasle ale cominterniştilor, de teapa lui Petre Roman, Andrei Oişteanu, Vladimir Tismăneanu, Bogdan Olteanu… Esenţa activităţii cominterniste a fost de natură teroristă. Au acţionat ca terorişti în Spania războiului civil, război provocat de Comintern, tot ca terorişti au acţionat în Basarabia şi Bucovina cedate Uniunii Sovietice în iunie 1940, la Bucureşti în ianuarie 1941, când au creat diversiunea numită „rebeliune” legionară, la Iaşi în iunie 1941, când i-au împins de la spate pe evrei(unii!) să se aventureze în acţiuni de sabotaj a efortului naţional de război. Şi tot după reţete teroriste, altminteri, pe termen scurt extrem de eficiente, s-au impus din nou la guvernarea României în decembrie 1989. Da, au fost terorişti în decembrie 1989 şi într-adevăr nu erau români, erau apatrizii din Cominternul reorganizat, reşapat, recuperat de la lada cu gunoi a istoriei. Aşa de naivi am fost să credem că rolul lor în istorie s-a încheiat după instaurarea regimului „naţionalist comunist”, adică odată cu instaurarea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Acum, după 16 ani, când îi vedem cum îşi împart funcţiile, şi mai ales când luăm aminte la dezastrul provocat Ţării, ne dăm seama că România a revenit, în esenţă, la guvernarea anti-naţională cominternistă din anii 50!…

13. O persoană informată, din guvern, de curând revenit în ţară după un sejour prelungit la Bruxelles, la curtea imperială de la UE, unde încearcă să-i reprezinte cât de cât mai eficient pe guvernanţii de la Bucureşti, mi-a comunicat o veste ciudată, pe care nu prea ştiu cum s-o iau: euroscepticii din Uniunea Europeană, din ţările respective, au început să se organizeze, să depăşească faza mitingurilor şi a protestelor de stradă. Formula după care se coalizează: internaţionala naţionaliştilor… Interesantă iniţiativă. O aşteptam. Căci nu era „dialectic” să nu apară reacţia la proiectul integrării europene. Nu neapărat pentru a o anula sau compromite, ci măcar pentru a corecta acest proiect, pe ici, pe colo, doar prin părţile esenţiale. Cum ar fi Constituţia Europei, în forma actuală de neacceptat atâta vreme cât ezită să consemneze temeliile creştine ale Europei, apartenenţa Europei la idealul cristic al omului. Cu această veste bună vom petrece aşadar Paştele nostru creştinesc. Mulţumescu-ţi, Doamne! Aşadar, din nou, în pofida a ceea ce ni se întâmplă, Hristos a înviat! Şi o va face an de an, până la izbânda Omului asupra întunericului din care vin şi se vor întoarce cândva definitiv toţi năpăstuitorii noştri.

ION COJA

*

Nota redacției – În urmă cu cîțiva ani am avut o colaborare intensă la revsta „Săptămâna Românească”. Printre altele, am ținut și o rubrică Însemnările unui Gică Contra. Am dat deunăzi peste câteva pagini din vremea aceea… Le re-public cu oarecare emoție. Uitasem de această colaborare.