A fi Naționalist!

Nationalismul ca iubire de sine

Eseu de „Informatul”

Traim un efect de criza firesc: exacerbarea „ismelor”. Dictatura sufixelor tradeaza migrarea catre nishe a omului haituit. Bancile, taxele, tradarea politicienilor, a modelelor, a oamenilor de pe strada, a vecinilor.putinatatea sanselor pe piata muncii, imposibilitatea democratiei de a schimba ceva prin vot. Spaima ne intoarce la caverne . Spaima ne ingramadeste in binomul extrem : ataca sau fugi. Nu mai e loc de iubire in spatiul ermetic dintre cele doua extreme.Ne uitam catre ceilalti in cautare de parteneri, de complici. Suntem multi , suficienti pentru valentele de abstractiune ale unui numar .Intre grup si gloata alegem sa ne reprezentam in ultima varianta. Aici diferenta o face firescul, gloata e un accident care contine foarte multe libertati. Grupul se agrega pe baza de modele, respecta ierarhii traditionale, de breasla, de tendinte . In gloata omul e eliberat de constrangeri, simte senzatia de putere si libertate pe care o da aceasta spontana si rudimentara forma de polarizare a multimii . Ea sfarseste prin a ne radicaliza , pana la urma , oricum am fi ,tot simtim in mijlocul acestei adunari cum ne mijesc coltii. .
Revendicarea cea mai raspandita, mai trambitata chiar decat sloganul :”de maine ma las de fumat ” e cea a unei sufocante, iubiri de patrie si neam. Asta e furia noastra de oameni privati de alternative.
Am o nedumerire: a fi nationalist inlesneste accesul la un statut al iubirii de patrie mai inalt decat cel la care accezi iubindu-ti cu discretie tara? Pentru ca daca nu, termenul de nationalism este superfluu. . Sunt sigur ca toti hotii, de la breasla strazii si pana la parlament isi iubesc cu sinceritate tara. Problema nu e ca nu ne-am iubi-o. Nici n-ai cum sa n-o iubesti, in afara unei patologice identificari etnice sau culturale. Diferenta dintre dragoste si egoism o face caracterul. El se poate afla in opozitie cu iubirea in general si cu cea de tara in particular. Pentru ca un caracter defectuos, egoist de pilda, poate distruge cea mai mare iubire fara niciun efort, fara cel mai mic gest. Pur si simplu , inceteaza sa o mai alimenteze cu fapte. Aici troneaza de milenii o cultivata neintelegere: cum poti alimenta iubirea cu un combustibil de care se serveste indeobste egoismul? Familia a suferit cel mai mult de pe urma acestei confuzii. Doi oameni pot lua constrangerea sociala de a ramane impreuna drept afectiune. Faptul ca imparti cu celalalt prin mijlocirea unei conventii maritale mijloacele de supravietuire nu este indiciul necesar si suficient ca iubesti. Lucrurile se complica atunci cand e vorba de tara, o notiune care ramane abstracta si indepartata, in absenta posibilitatii de cuprindere fizica Nu-ti iubesti niciodata tara in modul poetic sugerat de relatiile intre un barbat si o femeie sau intre parinte si fiu. Tipul acesta de dragoste contine mari sincope de timp in daruire. In vremuri normale s-ar putea sa nu fie nevoie niciodata in viata unui om sa te daruiesti. E o iubire stranie in care e suficient sa nu actionezi impotriva ei, sa fii corect in relatiile cu ceilalti. Iubirea de tara presupune nu atat sa o urli pe strazi cat sa nu scuipi pe jos, sa nu arunci gunoaie la intamplare, sa nu maculezi strada cu injuraturi, sa respecti culoarea rosie a semaforului si prioritatea in trafic. Tarii ii e suficienta dovada prin care te abtii sa-i faci rau. Omul e singura fiinta capabila de atasament fata de o entitate in absenta relationarii directe cu ea. Are credinte ferme neverificate pentru apararea carora poate disloca oricand nebanuit si perfid uriase resurse de violenta. Nu ma refer la atasamentul fata de o echipa de fotbal de pilda, care seamana mai mult cu afectiunea puiului proaspat iesit din gaoace care vede in piciorul mesei langa care a aparut, o mama. Omul se indragosteste de ecouri. Ii place vocea sa pe care o aude din afara, imaginea sa din oglinda, faptele sale asa cum rezulta din reactiile partasilor la ele. Experimentarea directa e o pacaleala mijlocita: de simturi, de prejudecati sociale , istorice,de grup. De aceea rezultatele acestei experiente seamana cu caracterul care le-a coordonat evolutia . Un individualist va vedea in tara un caus, o tzatza, un mijloc in folosul sau. Carausul va vedea in tara drumuri sigure si gratuite, hotul o va vedea ca pe o lege blanda si iertatoare. Eu vad in nationalism o iubire de tara care nu asteapta nimic in schimb, vad in sacrificiu nu doar enuntarea unui slogan ci implinirea unei fapte. Nu sunt nationalist. De ce? Pentru ca faptele mele nu sunt pe masura idealului de meu de devotament . Nationalismul pretinde atitudini .Declinarea calitatii de nationalist exhiba si orgoliul ca ai facut tot ce trebuia sa faci pentru aceasta tara, ba chiar putin peste. Exclude orice mica vinovatie fata de tara pe care pretinzi ca o iubesti nu ca un om normal ci ca un patriot. A te pretinde nationalist inseamna nu numai a vorbi despre un sentiment cat a te ridica deasupra tuturor celor ce il nutresc. Va sustine ca iubeste cel mai mult doar acela care nu numai ca a daruit tot ce avea de daruit cat mai ales cel ce pune darul sau ca limita a tot ce poti face pentru tara ta. Tara unui nationalist de acest tip, auto-denuntat are doar un singur locuitor de drept: El insusi. E foarte saraca.

“Eu nu sunt patriot, eu nu lupt, pun munca, serviciu, supravietuirea familiei mai presus de tara. Sunt asadar un om obisnuit, nu am nicio pretentie de a-mi iubi tara mai mult decat altii si nu sunt capabil sa ies singur in strada”

Eu sunt patriot, pentru că nu accept ca munca mea, serviciul, supravieţuirea familiei să fie puse sub semnul întrebării de alţii care vor să îmi spună ce să fac pentru ca ei să se ghiftuiască în dauna mea. Şi dacă nu ies în stradă şi nu protestez înseamnă că mă comport ca un sclav, şi merit să fiu considerat ca atare.