Stimate domnule președinte,

V-am adresat scrisoarea precedentă, la fel ca și pe aceasta, cu mult respect și apreciere. A fost o părere personală despre modul în care era necesar să acționeze Academia Română, dar nu doresc să dau lecții nimănui.  Mai jos, voi face trimitere la declarațiile unor colegi de-ai dumneavoastră.

În 1921, Nicolae Paulescu a reușit să obțină un extract apos de pancreas, hormon denumit de el „pancreină”, cu câteva luni înainte de descoperirea, de către Frederick G. Banting Și Charles .H. Best, a insulinei, pentru care cei doi cercetători canadieni au primit, în 1923, Premiul Nobel. A inventat și primul procedeu de obținere a hormonului antidiabetic din pancreas (1922). Rezultatele cercetărilor sale le-a publicat în Archives Internationales de Physiologie (Recherches sur le role du pancreas dans l’assimilation nutritive, 1921), precum și într-o serie de lucrări, între care: Divers procedes pour introduire l’extrait pancreatique dans l’organisme d’un animal diabetique (1923); Traitement du diabete (1924). Invenția sa a fost înregistrată, la 10 aprilie 1922, la Oficiul Român de Brevete, sub titlul „ Pancreina și procedeul fabricației ei” (brevetul nr. 8322).  Aceste publicații au precedat cu 8-10 luni anunțarea de către Frederick Banting și Charles Herbert Best din Canada a descoperirii insulinei. În cartea „The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin”, publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Nicolae Paulescu.

Regretatul academician Nicolae Cajal, fost vicepreședinte al Academiei Române și fost președinte al Federației Comunităților Evreiești din România, alături de academicianul Eugen Simion, fostul președinte al Academiei Române, în timpul cărora Nicolae Paulescu a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române, au declarat contrariul la spusele dumneavoastră. Domnul Eugen Simion declara următoarele:

„Dl. Radu Ioanid nu uita să-mi reproșeze cu această ocazie și faptul că în 2009 am acordat premiul de eseistică lui Sorin Lavric pentru volumul „Noica și Mișcarea legionara” apărut la Editura Humanitas. Țin să-i precizez că premiul a fost acordat prin vot secret de secția de Filologie și Literatură a Academiei Române și, contrar opiniilor sale, în carte nu-i vorba de o tendință de reabilitare a Gărzii de Fier, ci de o încercare de a analiza complexitatea și contradicțiile unui intelectual din generația „criterioniștilor”. Ca dovadă, iată ce scrie, de pildă, dl. Vladimir Tismăneanu despre aceasta carte: „este o explorare lucidă, onestă și dezinhibată a logodnei dintre un aristocrat al spiritului, îndrăgostit de tradiția umanismului clasic, și o mișcare revoluționară de dreapta, care a cultivat naționalismul mistic și a celebrat cu morbida patimă funcțiile pretins purificatoare ale violenței. Excelent scrisă, este o carte care îți dă sentimentul că stai de vorbă cu autorul, dar și cu subiectul ei (…) Cu fina sensibilitate psihologică, Lavric detectează originea automutilării intelectuale a lui Noica în îmbrățișarea dogmei legionare (…) Ceea ce vrei cu disperare este să înțelegi mecanismul logic prin care un om de o indubitabilă ținută morală și de o ireproșabilă curățenie sufletească – era cazul lui Noica – ajunge să capete figura unui demon măcinat pe dinlăuntru de o încrâncenare neistovită (…)”.

Acad. EUGEN SIMION

Așadar, domnule academician, se pare că nu am avut profesori „răi” , ci chiar din contră, mi-au spus adevărul despre evenimentele petrecute. Termenul „jidani” a fost folosit de mine într-un citat al strălucitului Mihai Eminescu: ,,Noi nu îi apărăm pe jidani, ci adevărul!” O țară își duce istoria mai departe prin cinstirea strămoșilor și mai ales, prin a spune adevărul, indiferent dacă e bun sau rău.

Scrisoarea aceasta nu necesită un răspuns al dumneavoastră. Eu îmi iubesc țara, nu urăsc niciun popor, însă străinii sunt stăpâni pe pământurile câștigate de eroi. Cum ați dori să reacționez într-o astfel de situație, știind că urmașii mei vor plăti cu îndesat împrumuturile făcute de guvernanți?

P.S: Aceste două scrisori le-am redactat din pasiune și apreciere pentru savantul român Nicolae Paulescu, nefolosind niciun termen care să incite la ură de rasă sau de etnie. Am folosit termeni istorici, nume de personalități, cuvinte obișnuite și un citat. Concluzia o puteți deduce singur din declarațiile colegului dumneavoastră, academicianul Eugen Simion și din lucrările în limba franceză ale profesorului Nicolae Paulescu.

Vă mulțumesc!

Cu respect și apreciere,

Cătălin Mladin