A cui e Transilvania?

Am primit de la dl Nicolae Cojocaru, român din Germania, mesajul de mai jos, însoțind un text mai amplu, invitându-mă să-l comentez. Ceea ce voi încerca să fac, atât cât mă mai pricep:

Bună seara, domnule profesor Ion Coja!

Cu siguranță, Dumnevoastră, unui profund cunoscător al istoriei și
realităților contemporane din Transilvaia, Vă sunt cunoscute foarte bine
pozițiile unora despre Ardeal, precum cele din textul pe care l-am citit
în acestă seară pe FB. Nu cred că Dvs. aveți timp pentru a citi măcar
ceva din cele ce apar pe FB, din care considerent Vă expediez
(alăturat)  acest text, presupunând că ar putea să Vă intereseze. Dar
cred, totodată, că ar fi util un comentariu pe marginea acestei scrieri,
care m-a cam derutat și cred că nu numai pe mine. Fiindcă, printre multe
altele, cine nu cunoaște istoria Transilvaniei, ar putea crede – după
citirea acestui text – că românii de acolo au trăit fericiți mai ceva ca
în povești. Un comentariu, zic, pe care nu știu cine l-ar scrie mai
profund ca Dvs., sau l-ați putea solicita altcuiva, dacă nu dispuneți de
timp pentru așa ceva. Sper că nu veți lua în de rău această îndrăzneală
a mea.

Cu tot respectul,

N. Cojocaru                                        În seara de 26 mai 2022

Un text de pe FB, postat sau distribuit de Emil Cojocaru, pe 26.05.22

Autorul postării inițiale: Horațiu C Damian, 24.05.22

Dezvelirea statuilor principelui Gabriel Bethlen la Alba Iulia și a guvernatorului Transilvaniei, Samuel von Brukenthal, la Sibiu (prin meritele unui mecena oltean, dl. Mircea Ureche) dovedesc că, timid ca orice început, este amorsat procesul de recuperare a valorilor noastre transilvane, valori care sunt ale noastre, ale trăitorilor pe aceste meleaguri, indiferent de nație, etnie, religie sau confesiune. E un bun pas spre cucerirea acelei normalități, a unei atmosfere de inteligență și toleranță, de modernitate și valorizare a trecutului ca prim pas în găsirea de soluții pentru viitor. O normalitate care ar fi trebuit să debuteze la 1 decembrie 1918, dar care se lasă și astăzi așteptată.

Cele două episoade sculpturale nu trebuie să reprezinte acte izolate, ci doar un debut. Există o întreagă istorie și cultură transilvană, creată de toate etniile constitutive ale Ardealului, care ne-a fost ocultată pe vremea școlii, după cum continuă să fie ascunsă opiniei publice transilvane până astăzi. În schimb, suntem bombardați, abuzați, îndopați până la refuz cu un Ersatz de contrafacere istorică în numele căruia noi, ardelenii, nu trebuie să ne cunoaștem și să respectăm valorile și personalitățile propriului pământ, ci pe cele de peste munți, ale unor spații politico-economic- culturale de nivel mult inferior, atât cantitativ cât, mai ales, calitativ. Practic, de prin 1920 elevul transilvănean, mai ales cel român transilvănean, a fost spălat pe creier, mancurtizat, drogat cu modele discutabile, inferioare celor din locurile natale, dar care aveau singura calitate (dar determinantă!) de a aparține „dezrobitorilor”, „eliberatorilor” și alte năzbâtii ale contrafacerii culturale.

Să mă explic.

Nu este indiferent ce model de societate este promovat ca exemplu demn de emulat în rândul elevilor și al studenților- adică al membrilor societății transilvane și românești a viitorului. Pe de o parte avem un model european de tip occidental, extrem de bine reprezentat de Gabriel Bethlen (Bethlen Gábor) sau de George Rákóczi al II-lea (II. Rákóczi György): e un model purtând in nuce germenii parlamentarismului democratic de azi. Adică avem un principe- executivul- și un Parlament, o Adunare a Stărilor- Dieta. Dar mai avem și principiul autonomiei teritoriale, al descentralizării- fiecare comitat își avea reprezentantul regal- șpanul, dar și adunarea comitatensă- parlamentul regional, reprezentând interesele localnicilor.

Dați-mi voie să cred că un asemenea sistem, la scară istorică, era infinit preferabil oricăror glorioase succedanee ale Imperiului Bizantin. Care, în absolut toate ipostazele, s-au dovedit un fîs, un eșec la scară istorică, teritorii ale fărădelegii și sălbăticiei, ale înapoierii și mizeriei. Și nici nu puteau fi altcum- modelul bazileului bizantin e unul autoritar spre totalitar, sterilizator de inițiative și creativitate, criminal și dezumanizant- azi îl încarnează cel mai bine Vladimir Putin. La noi, acest model, ridicat în slăvi din stupiditate, ca tot ce era bizantin, a dat dictaturile lui Carol al II-lea, Statul Național Legionar, Antonescu, Gheorghiu Dej, Ceaușescu, precum și încercarea de dictatură personală a lui Liviu Dragnea. Toate au avut repercusiuni catastrofale asupra dezvoltării mintale, spirituale, morale, intelectuale și materiale a societății românești. Deci, îi mai dăm mult cu bizantinismul?

Mai mult, cred că o societate cum e cea transilvană- care a cunoscut Renașterea, Umanismul, Reforma, Contrareforma, Iluminismul, Uniația, Ortodoxia Reformată- e o societate alertă din punct de vedere spiritual, bogată cultural și de preferat inerției ce caracterizează stereotip și anost istoria Moldovei și Munteniei, cele refugiate într-o ortodoxie încremenită în proiect și-n lâncezeală.

Comparația devine tragică atunci când realizezi că peste Carpați, în Moldova și Muntenia, termenii de comparație pur și simplu nu există. Mult hulitele (pe nedrept și cu totala încălcare a oricărei probități științifice) Approbatae și Compilatae Constitutiones reprezintă adevărate monumente de drept constituțional- fără echivalent peste munți. Unde nici adunări de stări nu existau. Dar la fel de bine poți compara eruditul (și la fel de mult și pe nedrept hulitul) tratat tripartid de drept al lui Werbőczy cu vreun „monument“ juridic similar din extracarpatic, să zicem Pravila de la Govora- și te va pufni râsul.

Alteori e invers- de exemplu, sclavia romilor din Muntenia și Moldova, perpetuată până în epoca modernă, șase secole de-a rândul, nu-și are corespondent în Ardeal (unde și statutul țărănimii dependente era mult superior celui din ultraalpin) dar nu-și are corespondentul nici măcar în restul Europei; cel mult într-o altă, mândră, succesoare a Bizanțului, Rusia.

Nu putem la nesfârșit perpetua cultul mincinos al unor culturi medievale, premoderne și moderne care sunt inferioare celei locale, transilvane, dar sunt ridicate în slăvi strict pe criteriul oportunității politice. Nu e posibil ca un elev sau student transilvan să nu cunoască ce au făcut Bethlen sau Rákóczi pentru iobagii români, pentru limba română, pentru debutul literaturii române, pentru învățământul românesc pentru țăranii din Transilvania (inexistent pentru țăranii din Muntenia și Moldova) în schimb să fie îndobitocit cu însăilările contrafăcute și cu falsul umanism al unor odioși proprietari de sclavi, rumîni și vecini- ca voievozii și domnii Moldovei și Munteniei. Abia cultul statuar și apologia acestor sclavagiști nemernici sunt profund imorale, dacă nu cumva și ilegale.

Un Samuel von Brukenthal a lăsat societății primul muzeu din spațiul românesc. Primele biblioteci publice (și ce biblioteci!) – Batthyaneum (Alba Iulia) și Telekiana (Marosvásárhely- Tg. Mureș) aici au apărut- nu în Muntenia și Moldova unde boierimea trândăvea ca mandarinii valahi și se distra chinuindu-și sclavii romi și rumînii și vecinii din subordine. În Ardeal oamenii și-au folosit mintea, și-au pus-o la contribuție, au creat religii (ca Dávid Ferenc/ Francisc David) sau au inițiat drumul spre modernitate (ca parohul catolic al Bisericii Sf. Mihail din Cluj, Gaspar von Helt, mai cunoscut ca Heltai Gáspár). Istorici ca Anonymus, Kezai Simon, Rogerius (ce capodoperă e Carmen Miserabile- necunoscută elevilor români ardeleni!), Nicolaus Olahus, Szamoskőzy, Ápor, Kemény János, Bethlen Miklós, Haner, Hermann, toți acei istorici citadini ai vieții private (gen inexistent în Moldova și Muntenia ante sec. XIX deoarece neexistând orașe), pictorii, sculptorii, compozitorii medievali ai Transilvaniei – reprezintă un tezaur de cultură care se cere făcut accesibil elevilor, studenților și tuturor membrilor societății ardelene și românești. Ei vorbesc despre cele petrecute LA NOI, care au legătură cu meleagurile noastre natale- ceea ce, categoric, n-o fac nici cronicarii moldoveni cu care eram asasinați la română (vorbind și scriind într-un dialect care n-are legătură cu graiul român transilvan) și nici cei munteni (idem). A propos, acel enigmatic dialect rotacizant, scris și vorbit în Nordul Transilvaniei, de o grație exotică în latinitatea formelor sale arhaice, e la fel de necunoscut ardelenilor ca și klingoniana; deși, ca frumusețe, nu suferă comparație pe lângă mostrele mai târzii cu câteva secole, infestate de slavisme, din Scrisoarea lui Neacșu din Dlăgupole etc.

În sfârșit, va trebui ca românii ardeleni să-și recupereze acele episoade glorioase ale istoriei lor ardelenești, care astăzi le sunt ocultate: Unirea cu Roma, formidabila Biserică Șaguniană (cea mai modernă biserică ortodoxă din toate timpurile), ASTRA (o extraordinară societate culturală, creată și dezvoltată de românii ardeleni pe baze strict private) sau formidabila rețea de bănci românești- o epopee financiară care ar merita măcar două-trei lecții în programa de istorie.

Gabriel Bethlen, Samuel von Brukenthal, Ioan de Hunedoara, Iosif al II-lea, Maria Tereza, Matia Corvinul, Sfântul Ștefan (Szent István) sunt ai noștri, ai tuturor ardelenilor. Astăzi, pentru prima dată în istoria acestui pământ nefericit, avem șansa (și obligația ) să-i cunoaștem și să-i judecăm după faptele lor, nu după minciunile care le-au fost puse în cârcă de istorici cu epoleți dar fără scrupule.

Foto: dezvelirea statuii principelui transilvan Gabriel Bethlen

Sursa: Facebook

*

Comentariul meu, subsemnatul I.C.

Stimate domnule Nicolae Cojocaru,

Textul semnat Horațiu C Damian este un text de propagandă directă, pe față, a unei diversiuni care, după știința mea, își încearcă din când în când norocul încă de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial când lumea se întreba îngrijorată care va fi soarta Transilvaniei: rămâne în starea în care a adus-o tratatul de la Viena, din august 1940, sau va reveni la statutul ce i se fusese acordat la Trianon în 1919, ca parte a statului român. Decizia era la Stalin și existau motive să sperăm că Stalin va decide în favoarea românilor. Pentru cei care nu agreau această variantă, a apărut o idee care să salveze ce se mai putea salva din punctul de vedere al intereselor revizioniste maghiare: ideea ca Transilvania să se rupă de România și să se declare stat de sine stătător! Așa cum a descoperit Gheorghe Buzatu după 1990, cercetând arhivele sovietice, în fruntea celor care lucrau în secret la promovarea acestei secesiuni s-a aflat Valter Roman și un număr de comuniști maghiari din Ardeal, care mizau pe sprijinul lui Stalin sau sperau să-l obțină!

Ideea revenirii Transilvaniei la statul ungar nu mai are nicio șansă să se producă și iridenta ungară se agață cu tot elanul de această ultimă speranță: Transilvania stat independent, de sine stătător! Adică măcar cu atât să lovească în interesele și drepturile românilor, ale României: Transilvania să înceteze a mai aparține statului român!

Evident, într-o Transilvanie de sine stătătoare, procentul de populație maghiară ar fi ceva mai consistent, putând să urce până la 20%. Ceea ce ar asigura unui maghiar funcția de prim ministru sau chiar de președinte! Asta cu condiția ca secuii, în continuare, să nu fie recunoscuți ca etnie de sine stătătoare! Ceea ce constituie un act de mare nedreptate săvârșit de conclavul maghiar, în preocuparea sa constantă de a falsifica datele  istorice. Despre această ispravă compatriotul nostru H.C.D. nu are nimic de spus! Nimic de spus în apărarea identității etnice a secuilor din Ardeal! I se pare corectă diversiunea maghiară anti-secuiască!…

Nu mă miră să se găsească români năuci, chiar bine intenționați, patrioți adică, care să privească cu interes ideea unei Transilvanii de sine stătătoare, stat independent! Într-o asemenea formație statală ascensiunea unui român ardelean în structurile de conducere, de guvernare, ar fi mult mai ușoară! Mi-aduc aminte că după 1990 s-au auzit voci care doreau un Banat de sine stătător, tot așa, cu nădejdea că într-un stat atât de mic va fi mult mai ușor să ajungi în guvern sau chiar președinte de republică! Dar președinte să fie! Destul de aproape de a fi președinte de bloc!…

Mă întorc la pledoaria acestui domn Damian. Invocă câteva date și evenimente pe care nu le cunosc, n-am cum să le comentez. Dar unde mă pricep, constat că personajul ne oferă comentarii cu totul neadecvate, ca să nu le spun altfel! Adevăratul comentariu care se impune având darul de a-l contrazice pe individ într-un mod decisiv. Bunăoară citez referința sa la „formidabila rețea de bănci românești – o epopee financiară care ar merita măcar două-trei lecții în programa de istorie.” Îi dau dreptate domnului, epopeea financiară amintită ar merita să fie mereu discutată în lecțiile de istorie și nu numai! Va fi o pledoarie pentru unitatea de neam românesc care a funcționat peste toate opreliștile scornite de neprieteni!

Despre ce este vorba? În secolul al 19-lea, mai spre sfârșit, românii din Transilvania au cerut voie de la împărat, de la Franz Iosef, să înființeze mici bănci sătești, care să pună la dispoziția românilor sume modice pe care să le poată împrumuta de la băncile respective! Se pare că s-a și glumit pe această temă la Viena și la Budapesta! Cum să se descurce niște tărani valahi în lumea selectă a finanțelor?!… Și le-au dat aprobarea, convinși că toate acele mici bănci sătești vor da curând faliment!

N-au dat faliment! …Ceea ce nu s-a știut nici la Viena, nici la Budapesta, era faptul că înființarea acelor bănci sătești era o acțiune coordonată de la București, de la Banca Națională a României, a lui Ion C. Brătianu în primul rând și în mare secret! Cu bani de la București, românii ardeleni au putut să cumpere orice bucată de pământ care apărea pe piață, azi un iugăr, mâine un hectar, până când în 1919, la Trianon, când conclavul internațional a trebuit să decidă a cui să fie Transilvania, a ungurilor sau a românilor, s-a pus și problema proprietății funciare: cine erau stăpâni în Transilvania, ca proprietari de terenuri, românii sau ungurii? Cine dețineau suprafața cea mai mare de pământ?!

Și cu actele puse pe masă, experții internaționali au aflat că românii dețineau cea mai mare suprafață din teritoriul transilvan! Au aflat asta cu stupoare și guvernanții de la Budapesta, care luaseră peste picior înființarea băncilor sătești din Ardeal! Manevră inteligentă, gândită pe malul Dâmboviței și executată cu sprijinul financiar al Băncii Naționale a României. Cu banii românilor de peste munți, domnule Damian!

După 1990, am citit în presa maghiară analiza acestei manevre și pledoaria ca Budapesta să copieze strategia Brătienilor și să sprijine proprietatea funciară  bozgorească în Ardeal! Ceea ce se și face, sub privirile inconștiente ale politicienilor de azi de la București și cu complicitatea ticăloasă a unor magistrați ardeleni din Transilvania cea atât de corectă!… Dar aceasta este altă poveste!

Că veni vorba de Trianon, e cazul să mai știți una, domnule Damian. Delegația ungară, tributară unor stereotipuri ale propriei propagande, stereotipuri care nu vă sunt străine, a susținut în fața juriului internațional că Transilvania, o zonă atât de civilizată, ar fi păcat să ajungă pe mâna românilor din București, al căror nivel de cultură era bine cunoscut de cei care au avut vreodată de-a face cu ei… La această pledoarie de-a dreptul insultătoare, Ionel Brătianu a răspuns cu două obiecte, depuse pe masa conferinței: colecția revistei „Convorbiri Literare”, care apărea la două săptămâni de mai bine de 50 de ani, și care se întreținea numai din încasările de la cititori! Și colecția de Proverbe ale românilor, adunate de Iuliu A. Zanne, zece volume, însumând peste șapte mii de pagini, cu proverbe populare adunate din toate regiunile românești, inclusiv Ardealul! Ionel Brătianu nu a cerut să aducă ceva comparabil și ungurii, căci nu aveau de unde, ci la nivelul întregii Europe a susținut că în nicio cultură nu se poate găsi ceva asemănător! Nici la austrieci, nici la orice alt mare și civilizat așa zis popor!

Pe scurt și în fapt, autorul Damian propune o comparație între unguri și români, ca două popoare cu stiluri de viață și de comportament net deosebite. Oricând este bine venită o asemenea comparație. Este binevenită pentru noi, românii, în comparație cu oricine! Am susținut mereu că noi, ca români, avem un mare noroc: nu avem motive serioae să ne rușinăm de faptele înaintașilor noștri, mai ales prin comparație cu popoarele învecinate. Cu o condiție: comparația s-o facă oameni informați și onești! Ceea ce nu este cazul cu acest domn Damian al domnului Cojocaru!

Cum este posibil, domnule Damian, să acuzi lumea românească, din Moldova și din Muntenia, pentru soarta pe care au avut-o țiganii pe plaiurile mioritice?! Cum este posibil să numești sclavagism regimul de care au avut parte țiganii în țările românești?! Țigani care au venit de voia lor în țările românești, nu au fost aduși cu forța, și ei au cerut să fie primiți ca robi, cu anumite drepturi și îndatoriri. Este o minciună nerușinată să numești asta sclavie, adică ceva similar sclaviei negrilor aduși cu forța din Africa în America! Țigani robi n-au existat în multe țări europene dintr-un motiv ignorat de istoricul Damian: țiganii nu aveau voie să intre în țările respective, erau interziși, riscau să fie uciși ca niște animale sălbatice dacă treceau granița! În Elveția, de pildă! Când, după moda timpului, românii s-au gândit să-i des-robească pe țigani, reacția acestora a fost de opoziție, au protestat, nu înțelegeau de ce erau pedepsiți să nu mai fie robi, adică să nu mai aibă minimul de condiții materiale de supaviețuire pe care îl asigura statutul lor de robi boierești sau mânăstirești! Statut care era acceptat și preferat de majoritatea țiganilor! Nu aveau nici un ideal din a fi slobozi și a se îngriji de casa și masa necesare supraviețuirii.

Deosebirea esențială dintre români și unguri, la nivelul structurilor politice și administrative, îl constituie atitudinea diferită față de ceilalți, față de alte etnii! Este renumit șovinismul maghiar, împins până la politica deschisă de deznaționalizare a celorlalți, obligați să-și schimbe numele, să nu-și mai folosească limba, să-și părăsească credința religioasă și atâtea altele, lucruri bine cunoscute celor care au un contact minim cu istoria maghiarilor! Așa au fost maghiarizați sute de mii de germani, secui, slovaci, sârbi, evrei, români și alții. În această materie maghiarii s-au dovedit a fi foarte inventivi și eficienți! Isprava lor cea mai importantă și mai șocantă fiind maghiarizarea secuilor, a căror dispariție oficială este consemnată la ultimele recensăminte.

Politica de asimilare forțată a altor etnii a avut însă un final neașteptat pentru maghiari: supuși unor teste biologice, maghiarii de azi se dovedesc a nu mai fi păstrători ai genei maghiare originare, a celor care au ajuns în pusta maghiară în urmă cu un mileniu și ceva, venind ca popor migrator din străfundurile Asiei. Amintirea biologică a acestora a dispărut la majoritatea celor ce azi se declară sau sunt declarați maghiari! Din punct de vedere genetic maghiarii nu mai există! Sunt un popor corcit, cu un statut genetic incert, ceea ce contribuie mult la „disperarea de a fi maghiar”, resimțită de mulți așa ziși maghiari! Disperare care pe mulți îi împinge la un comportament agresiv, șovin, prin care își exacerbează maghiarismul închipuit, lipsit de consistență!

S-a dat oare la București vreun ucaz prin care ne-românii să fie siliți să-și declare altă identitate etnică? Adică să fie românizați cu forța?! Dimpotrivă, în mentalul românesc este privită cu suspiciune și mefiență orice schimbare de nume prin care încerci să-ți ascunzi adevărata apartenență etnică! Cazul cel mai cunoscut fiind al evreilor cominterniști!

În atitudinea noastră de români față de maghiari trebuie luată în calcul și situația descrisă mai sus: sunt mulți maghiarii care se trag din români maghiarizați. Ei au mult sânge românesc „în pieptul de aramă”! Indiferent care a fost cauza abandonării identității etnice românești, aceasta a fost problema strămoșului de odinioară! Urmașul de azi al românilor maghiarizați nu are nicio vină! Dimpotrivă, trebuie să-l privim cu o îngăduință aproape fraternă! Existența acestei categorii, a românilor maghiarizați, trebuie s-o înțelegem în aspectul ei pozitiv și să ne ferim de a mai vedea într-un maghiar un inamic ireconciliabil, așa cum sunt azi educați maghiarii din Ardeal și din Ungaria, în spiritul unui anti-românism stupid și anacronic, animalic! Trebuie să vedem în orice maghiar ceea ce este de fapt: un urmaș, în proporție copleșitoare, al autohtonilor daco-romani sau slavi, pe care urmașii așa ziși ai lui Atila i-au găsit în pustă sau în Ardeal, și cu care s-au amestecat, numeric ugro-finicii fiind mult inferiori, dar și ca civilizație, față de populația autohtonă! Procesul acesta, de europenizare a maghiarimii, inclusiv prin religie, ar trebui discutat în liniște, cu seninătate, renunțând la fantasmele unei istorii inventate. Este cheia viitorului, prezentată de mine personal în concluziile la volumul Transilvania Invincibile Argumentum tipărit în 1990, scris la sfârșitul anilor 1980. Nu am nimic de retractat din acele câteva sute de pagini!

…E pierdere de timp să comentez afirmațiile dlui Damian despre sprijinul autorităților maghiare pentru învățămîntul în limba română! Este aberant tot ce afirmă pe acest subiect! Majoritatea școlilor românești din Ardeal înainte de 1918 au funcționat pe cheltuiala părinților români. Dar chiar și asemenea școli românești tot au fost desființate de autorități! Alte afirmații despre graiul ardelenesc în comparație cu cel din Moldova sau Muntenia nu le mai comentez, sunt de un nivel penibil, dovedesc numai pornirea pătimașă a autorului de a denigra, de a promova ideea stupidă a unei adversități între românii ardeleni și ceilalți români! Acestor aberații le răspunde vorba din popor „tot românu-i ardelean dus în țară de alean”! Dus în țară!… Ardelenii au trecut mereu munții și au participat intens la consolidarea elementului românesc în restul Țării. Descălecătorii de Țară au venit dinspre Ardel și în Moldova, și în Muntenia! În Dobrogea îndeosebi în epoca modernă, dar chiar și în Transnistria ardelenii au avut un rol însemnat! Eu însumi mă trag din ardeleni din Bran, Săcele și Rășinari veniți în Dobrogea în urmă cu un veac și ceva! Pentru ardeleni Țara era cea de dincolo de munți, la București îndeosebi!

În acest sens i-aș recomanda preopinentului să bage de seamă că ardelenii, români sau ne-români, când au fost nevoiți să-și părăsească vatra părintească nu au plecat niciodată spre vest, în Ungaria, ci spre sud sau Răsărit! Stă mărturie toponimia legată de migrația secuilor, a „ungurenilor”, persecutați religios sau din alte motive de maghiari! S-au refugiat în Moldova sau în Muntenia! Vezi cazul catolicilor din Moldova, din județele Neam și Bacău!

Bucureștiul, multă vreme a fost orașul cu cei mai mulți maghiari după Budapesta! Putem vorbi de o atracție a ardelenilor, români sau ne-români, pentru București! O atracție pe care domnul Damian nu o vede nicicum! Dimpotrivă! Încearcă să imagineze motive de dezbinare între ardeleni și ceilalți români!

Nu i-aș fi făcut onoarea unui comentariu, e penibil să porți o discuție pe acest subiect, mai ales cu un preopinent atât de ne-informat și pătimaș, și nu l-aș fi băgat în seamă dacă un român român ca domnul Nicolae Cojocaru nu mi-ar fi cerut s-o fac! Dar ține de profesia mea să scot altora din cap prostiile, așa că m-am conformat! Poate îi va fi de folos și acestui nefericit numit Damian…

Cu omagii domnului Nicolae Cojocaru,

Ion Coja