Sorin
90 aprobate

sorin.filip5780@yahoo.com
89.136.118.10

 

Eu cred că sunt românii vestici rotacizanți goniți în Dalmația de către hunguri amestecați cu românii din Sirmium și împrejurimi (Voievodina) unde au fost atestați Români după exonimul vlahi trăind prin barele locului din antichitate. Grecii îi numeau Biessoi după un trib dacic care a locuit în mai multe locuri, inclusiv pe Câmpia Mureșului Inferior și sudul Crișanei, de unde cred că s-au întins și peste Voievodina cândva în epoca migrațiilor. Sunt atestați și pe podișurile Târnavei de unde cred că pleacă în celebra invazie a Balcanilor (170 d.Chr.) la instigarea Coisstobocilor peste versanții Carpaților Orientali și Moldova apoi spre sud peste Sciția Minor și Balcani până în Attica.
Au o istorie foarte interesantă. Unii presupun că ar fi emigrat spre nord după invaziile romanice din sec.I î.d.Chr. iar parcursul pe care l-ar fi luat ar fi prin centrul Balcanilor (autostrada națiunilor) spre Dunărea de la Singidunūm (Alboca?) apoi spre Tisa și pe Mureș/Moreș spre interiorul bazinului carpatic. Asta e ipoteza mea., dar mai am una în care-i cred
de origine TDM emigrați spre Balcani în sec. V î.d.Chr. spre munții Rodopi alături de alte neamuri geto-dacice.
Sunt și alte triburi tracice care emigrează spre Pannoni, atât dintre thracii balcanici (Moessii, *Coilalenții/ gr.Κοιλαλέτοι, lat.Coelaletae, Colaletae „wanderer”= rătăcitori), cât și dintre triburile geto-dacice. Acești Biessi dacici sunt menționați pe hărțile medievale ale unor olandezi pe versanții Carpaților Nordici alături de Piengiți.

Despre Istro-Români au scris niște români celebri la noi, Paphagi, Maiorescu (Itinerar in Istria si Vocabular Istriano-Român), dar ultimul i-a întâlnit prin sec.19 și le-a studiat limba. Foarte interesant la aceștia este că rotacizează pe /n/ intervocalic (generalizat) mai mult decât pe /l/.
La aceștia /o/ accentuat nu se diftonghează in oa, ci rămâne simplu /o/, un semn de „profundă” arhaicitate: nopte, sore (=soare) , fome (=foame), murtă (=moartă), nostră (=noastră), ḑicemu (zicem, obs. ḑ = dz și cât de apropiată este de lat.dīcimus), cuvintu /cuvintămu (a cuvânta la pers. I sg. și pl), eu sciu (=știu) , elu, eli (=ei), și tot așa.

Aceștia încă mai foloseau desinența -u la verbe pers. I sg. (< lat. -ō) și pl. (< lat. -imus), cum ar fi „eu/noi mânâncu/mâncămu, eu/noi frecu/frecămu (nința), etc. În trecutul nu prea îndepărtat le foloseau și „Rumănii” noștri, dar l-au abandonat treptat. Maiorescu spune „pălude, loc apos şi plin de plănte mari. Nu vine de aici și cuvăntul nostru pădure?” Mai aveau arhaicele ‘escu, sum’ (sum „sunt” mai apărea prin Maramureș și împrejurimi),cf. lui D.Ștef)

Sunt foarte multe arhaismele fonetice în limba lor și definiții bizare: lard (slănină ca în Ardeal), l’iepur (=iepure), l’in (=in), mal (=deal mic), galiră/gălină/găină, gut/guturi (=gât), hlamend/hlamund (=flămând, megl. flămund), a infla (a umfla/îmfla), a investi (=a îmbrăca/ a se învești), a lămpi (=a fulgera), a găndi (= a plănge tare, a se boci), a găni (conversa), etc. N-am văzut niciun în-, îm- daco-românesc.

Mare păcat că aproape au dispărut. Între aceștia și megleniți am fi recompus lexicul vechi (romanic), jumătatea nordică a proto-românei. Foarte probabil că au și un mic lexic pre-romanic, care nu s-a mai „moșcenitu” în daco-română ori care n-a existat vreodată.
Din nu știu ce motive, femeile lor nu mai țeseau haine în casă și lăsau acest aspect pe mâna bărbaților străini, adică a friulanilor. Prin urmare, la țesător îi spunea „frulanu, furlanu”. Maiorescu mai dă un aspect tradițional la Români:
„În Romănia am aflatu femeile ţesetoare şi invocarea păgănă a lui Zeus. Anume in Mehedinţi, femeia cănd intră in stativă, de şi se semnă cu semnul crucei, dar nu uită a pronunţă formula păgănă:„ajute Zeu! şi ajte Zeu!“.”
Nu cred că fac referire la Zeus, ci la Dumnezeu, la vechiul lat. deus, uzitat și sub forma aceea scurtă. Eu mă întreb care era paralela traco-dacică, fiindcă este consemnată în nume: Diobessoi, faimoasa castă preoțească și războinică a tracilor.(„zeului-credincioși„ sau „bessii divini”?). E posibil ca Dacii să fi folosit un epitet, nu *dīwas (PIE *deywós).
Nu m-am gândit până acum la Thiamarkos, ca fiind probabil un *ʣia-markas grecizat în acea inscripție ca să sune grecesc. Mai e și un balcanic Ziamarcos.
Thiamarkos era fie un rege al Burilor contemporan cu Octavian Augustus, fie își luase epitetul unui zeu local ecevstru legat de tradiția călușului de mai târziu,. Am crezut că-i sufixul privativ *čia- (vezi alb. së-) din Thiagola (=Pseudostoma). Posibil ca nici aceea să nu fie un sufix, ci acea gură sacră a unui braț sacru al Dunării celebrată în mitologia populară ca amintire a unor credințe și a unui templu real. Era un râu Hierassus prin Moldova care se vărsa în Dunăre. Poate Dacii locali îl considerau sacru și pe lungimea Dunării. Altfel știm că Dunărea era sacră în mitologia dusă până la lituanieni.

Aici era vorba de istroromâni și eu m-am dus spre fixațiile mele. Mă gândeam să menționez „clostru, plur. clostre, monăstire, claustru.(Kloster)” când am precizat chestiunea aia despre „zeul” din Mehedinți și m-m dus cu gândul la religia sau religiile geto-dacilor.

Întrebarea retorică este de ce naiba se lasă Românii din toate colțurile acestei planete și din toate timpurile atât de ușor asimilați? Ar trebui să fim zeloși ca jidanii/judanii (a circulat și *judân?) privind creștinismul nostru oriental și să ne batem cu toți din jur (tot ca evreii), nu numai pentru a păstra ce-i al nostru (religia, limba, pământul), dar să luăm înapoi și ce-am pierdut. Evreii, prin elita lor naționalistă, se bat cu toți Arabii din jur (și cu Iranienii) ca să-și refacă acel regat istoric al celor 12 seminții, care le-a fost promis de către Dumnezeu. N-ar trebui să facem și noi la fel? Dacă tot ne plecăm grumazul o să dispărem. Vorba și avertismentul lui Bolintineanu sunt valabile și azi:
„Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie,
Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!
Ce e oare traiul dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?”

În etosul popular se mai spunea și „Capul plecat, sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede”