CD
1.683 aprobate
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95

GÂNDIREA LUI ZBIG
– Zbigniew Brzezinski ca cheie a 300 de ani de Mare Strategie Anglo-Americană

De Declan Hayes – 4 iunie 2025 – https://strategic-culture.su/news/2025/06/04/thinking-zbig-zbigniew-brzezinski-as-the-key-to-300-years-of-anglo-american-grand-strategy

Deoarece Rusia pare mai mult decât capabilă să lupte în propria poziție, NATO ar trebui să ia în considerare abandonarea politicilor de brigandaj și subversiune ale lui Zbig.

Zbig: Viața lui Zbigniew Brzezinski, profetul Războiului Rece al Americii, recentul bestseller al lui Edward Luce, ne oferă șansa de a recenza nu doar cartea în sine, ci și ultimii 300 de ani de strategie anglo-americană, în care Zbig și-a jucat rolul.
Ca să-i dăm diavolului ce i se cuvine, Zbig a fost un arhitect cheie al decăderii Uniunii Sovietice, care a pus capăt oficial Războiului Rece. Chiar asa?
Totuși, deși ura sa față de Rusia este incontestabilă, cred că este exagerat să-i acordăm acestei primadone mai mult credit decât merită și, în ceea ce privește comparația cu strategii diplomatici ai generațiilor anterioare, cine poate ști?

Zbig a avut o carieră lungă, mai întâi ca și consilier senior al președinților americani, de la JFK la Obama, apoi ca și consilier șef al președintelui Carter, în timp ce mult mai priceput în media, Henry Kissinger, a îndeplinit același rol pentru George W. Bush și, cel mai faimos, pentru Richard Nixon, Tricky Dicky, cum îl numeau democrații.

Dar Tricky Dicky ne prezintă o problemă în evaluarea materiei cenușii a lui Zbig, deoarece președintele Nixon s-a dovedit a fi un om incredibil de inteligent, nu numai când era președinte, ci și în anii următori, când s-a reinventat ca cel mai important om de stat din lume. Din aceasta, se poate deduce că atât Zbig, cât și Kissinger au atins o măreție trecătoare pentru că s-au potrivit, mai degrabă decât au modelat, nevoilor alianței anglo-americane, așa cum făceau bufonii de la curtea regală în vremurile trecute.

Deși Zbig a fost doar unul dintre membrii unei armate de sovietologi și ai unei armate de prieteni rusofobi pe care i-a avut regretatul Papă Ioan Paul al XI-lea, nevoile strategice ale Americii, mai degrabă decât orice măreție dovedită din partea sa, l-au propulsat în vârful totemului Washingtonului. Aceste nevoi au fost exprimate de britanici la reuniunea inaugurală a NATO, care aveau scopul de a ține Germania la pământ și Rusia la distanță. Dacă luăm în considerare China și Iranul, care au explodat sub conducerea lui Zbig, avem pe scurt intervenția CIA.

Deși Iranul a fost un punct central în ambele războaie mondiale și în Marele Joc anterior dintre Rusia și Marea Britanie, Revoluția Islamică din 1979 nu a fost încă analizată în mod corespunzător în Occident, iar 40 de ani de violență islamică, care au dus la un Iran mai puternic din punct de vedere militar, au urmat ca o consecință a presupusului geniu al lui Zbig. Tricky Dicky a deschis ușa către China, ceea ce deschide o altă cutie de viermi care ne lasă cu problema seculară a NATO despre cum să doboare ursul rus.

Lăsând la o parte incitarea la disidență internă, au existat două modalități tradiționale de a face acest lucru și niciuna dintre ele nu este rezultatul discuțiilor lui Zbig la pisoar cu Carter sau cu oricine altcineva. Acestea constau într-un atac frontal complet prin Ucraina, Finlanda și statele baltice cu ținte mari, iar cealaltă modalitate este blocarea accesului Rusiei la marea liberă. Ambele metode au fost încercate în trecut, mai ales în războiul Crimeii, precum și în campaniile napoleoniene și hitleriste și, până în prezent, niciuna nu a reușit.

Deși unele dintre aceste eșecuri se datorează gafelor strategice ale lui Napoleon și Hitler, mai multe dintre ele, după cum vom vedea, s-ar putea datora perfidiei Perfidei Albion.

Hitler a fost un neghiob, care a oprit tancurile care îi atacau pe britanici la Dunkerque și, atunci când a trecut la bombardamente aeriene civile în Bătălia Angliei, a pierdut orice șansă de a câștiga; într-adevăr, în ceea ce privește acest ultim punct, merită menționat faptul că Marea Britanie a început bombardamentul de saturație al țintelor civile, iar Hitler a mușcat momeala în mod stupid. Declarația de război a lui Hitler împotriva Statelor Unite a provenit de la școala de strategie de tipul „piatră-foarfecă-hârtie”, iar marșul său asupra Moscovei a fost condus de o ideologie oarbă, surdă și mută.

Deși Napoleon a fost genial, cel puțin până când a avut ideea de a mărșălui pe stomacul gol până la Moscova și apoi de a se întoarce, nu a avut pe nimeni care să-i dea sfaturi. Deși s-ar putea argumenta că un Zbig sau un Kissinger ar fi putut îndeplini acest rol, acest lucru nu ar fi funcționat dacă nu ar fi avut vastul personal din culise pe care Înaltul Comandament prusac l-a dezvoltat inițial și pe care jucătorii de război ai Pentagonului îl au acum din belșug.

Deși Churchill era un bețiv rasist, care îi disprețuia pe japonezi, „wopii din Orientul Îndepărtat”, așa cum îi numea până când marele general Yamashita a cucerit Singapore, el avea un avantaj cheie față de Napoleon, avea un Minister de Război format din cele mai bune minți britanice viclene, a căror sarcină era să determine cum să joace cel mai bine mâna slabă pe care le-o dăduse Dunkerque.

Dacă ne concentrăm asupra lui Churchill, există cel puțin două aspecte de remarcat în legătură cu această risipă de bani. Primul este că, în discursul său „Combateți-i pe plaje”, el afirmă că este în regulă ca Albion să cadă în mâinile naziștilor, atâta timp cât Lumea Nouă, în principal Statele Unite, își asumă controlul global. Al doilea lucru este haosul pe care l-a făcut în dezastruoasa campanie Dardanele, la care am putea adăuga și tăierea celui de-al Treilea Reich prin subsolul său italian, care s-a dovedit a fi o nucă foarte greu de spart.

Indiferent de Italia, acest blog lung și plin de detalii susține că, din nou, campania de la Gallipoli a fost departamentul de trucuri murdare al Perfidului Albion, obiectivul fiind de a pretinde că îl ajută pe țar atacând turcii, dar de a-i lăsa pe turci, austro-ungari, germani, menșevici și bolșevici să se combine pentru a distruge Rusia, în conformitate cu obiectivele imperiale pe termen lung ale Albionului. Oricare ar fi defectele sale, teza conform căreia Dardanelele au fost o simulare pentru a grăbi căderea țarului merită mult mai multă atenție decât pot să-i acord aici.

Și același lucru este valabil și pentru actualul președinte rus Putin, care își face loc în această analiză pentru că Zbig l-a identificat cu mult timp în urmă drept principalul obstacol în calea jefuirii criminale a resurselor Rusiei de către NATO. Deși Putin are multe neajunsuri, cel mai mare eșec al său, în ochii lui Zbig și în ochii majorității „strategilor” occidentali (pe naiba), este că i-a împiedicat să jefuiască Rusia orbește și a oprit coborârea Rusiei într-un caz disperat.

Nu chiar acolo sus pe podiumul medaliilor strategice cu Napoleon la Austerlitz sau campania lui Yamashita din Malaezia, dar este o realizare pentru care toți rușii patrioți ar trebui să-i fie veșnic recunoscători, chiar dacă asta îl face să fie cel care distruge partidul primar NATO.

Deși Zbig a plecat, iar Putin nu, cele trei probleme principale ale NATO – Iranul, China și, în special, Rusia, care este înțeleaptă la vicleniile lui Zbig și ale restului bufonilor de la curtea NATO – rămân.
Deși glumeții ar putea cunoaște toate punctele slabe ale Rusiei, par să poată face foarte puțin pentru a le exploata, în afară de a-l face pe Putin paratrăsnetul lor pentru a-l pune pe picioare pe Rusia.

Dar chiar dacă îl numesc pe Putin cu toate insultele de școală ajutatoare pe care le pot aduna, ar putea dori cu adevărat să arunce o privire la acest excelent articol din Russia Today, care explică fabrica de cârnați a procesului de gândire strategică rusească. Deși produsul final al Rusiei s-ar putea să nu aibă aceleași genii de marketing pe care Luce și colegii săi scribi le demonstrează pentru echivalenții lor NATO, produsul final, așa cum o demonstrează războiul din Ucraina, stabilizarea din Caucaz și accesul marinei ruse la marea liberă, pare un produs destul de solid și cine, în realitate, este atât de interesat de ceea ce face bucătarul rus în bucătărie, atâta timp cât cârnatul nimerește ținta și bifează toate căsuțele necesare?

În stadiul actual, deoarece Rusia pare mai mult decât capabilă să lupte de partea sa, NATO ar trebui să ia în considerare abandonarea politicilor de brigandaj și subversiune ale lui Zbig, iar pentru a le oferi momentul lor Damaschin îmi ofer propriul plan strategic general, chiar dacă nu ajunge la urechea lui Trump așa cum a ajuns fierea lui Zbig la cea a lui Carter. Este mai bine și infinit mai puțin stresant să cumperi produse din Rusia decât să lupți pentru ele.

Nu sunt vești bune pentru politicieni și guralivii care primesc comisioane de la industria de armament, e adevărat, dar sunt bune pentru acei soldați ucraineni și de altă parte, care se află la capătul bătăușilor Zbig ai vremurilor noastre.