G
164 aprobate
gert.frau@yahoo.com
89.136.113.152
Sunt curioase acele nume al diavolului, Sarsaor și Sarsailă! S-a propus ca Xerxes să fi rămas în mentalul colectiv al popoarelor Balcanice, deși Thracii au suferit mai puțin de pe urma invaziilor sale decât grecii antici, din care numai o zecime s-au ridicat la luptă.
D-nul Coja este lingvist. Poate știe că în mitologia păgână a poporului român, rața este personificarea diavolului care zboară pe suprafața apei primordiale. Nu era neapărat astfel în antichitatea dacică, și carpică în special. Coman are o carte foarte frumoasă despre numeroase motive mitologice românești, provenite atât din substratul tracic, cât și cel de import, romanic.
Nu cumva numele acela se împletește cu sarselă (fr.sarcelle), sarsă, sarțea?
https://dexonline.ro/definitie/sarsel%C4%83
Dacă nu era atribuit francezei, cf. unui nebulos lat. querquedula, m-aș fi îndreptat direct spre *ḱorh₂-, *ḱer- ca derivat dacic, sunet imitativ al mai multor păsări, printre care arh.cornice (lat.cornix), corb (lat.corvus) sau Dac.cioară (sorrë) și sarcă/țarcă.
Întâmplător, -or și -ilă pot fi diminutivale, dar legat tot de rață, ca reprezentare a diavolului, amintesc și Sotea/Șotea care reflectă alb.shotë ”rățoi, rață mare” din PAlb *sjāutā, aparent o metateză din IE *saṷieto- cf. galezului hwyad
v.Corn. hoet, Bret. houat . https://en.wiktionary.org/wiki/hwyad
Există o mitologie indo-europeană veche privitor la rațe. https://en.wikipedia.org/wiki/Hamsa_(bird)
Jokl propune o formă prefixată după IE *anǝt, cf. lui Vladimir Orel, dar nu precizează care ar fi acel prefix. Tracic *sa- cf. *sam- și lat.com-? Vezi Sabôkoi (Σαβῶκοι), Sabazios (Σαβάζιος, Σαβάδιος, Σαβάσιος, Σαβάνδος) și altele.
În română avem atât nată ”rață” din lat.anas, anatem (*anats), cât și rață (*roață?) din substrat. Vezi Alb.rosë cf. PAlb. *(a)nātjā (PIE *h₂énh₂ts). Ori îmbele sunt preromanice!
Ca fapt divers, în albaneză apare un prefix (rar) ka-, kë-, kë(r)- cu r epentetic (zice V.Orel), uneori sonorizat în g- și ar fi, cel puțin teoretic, același cu prefixul lat.com-, con-. Dacă ar fi avut un m silabic (*ḱm̥-) urmat de consoană s-ar fi transformat în *ka- (vezi gr.kata-), iar *ḱ s-ar fi depatalizat. https://en.wiktionary.org/wiki/cum#Latin
Probabil e un împrumut germanic (ga-), dar alt prefix, de data asta tracic trebuie să fi fost *sa(m)- din IE *sem- (“together, one”), care apare ca iranicul *ham- sau *han- (pers.han-, ham-, oset.ӕm-, ӕn-, arh. hӕm- /hǝm-/) Vezi rom.hambar din persană, cf. sambʰārás (prob.coradical cu sâmbră). https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Indo-Iranian/samb%CA%B0%C4%81r%C3%A1s
În albaneză au avut un prefix intensificator sh- (nu sh- din IE *eḱs-, comparabil cu rom. ș, s-), ci unul reconstruit *aș- din derivatul *m̥ǵs- , conform Av.aš- și gr. aga- ‘foarte’ (Agamémnōn ‘foarte statornic/hotărât’, Agapēnōr /Ἀγαπήνωρ, ‘mare suferință?’) care corespunde adj.megas, megalos sau alb.madh (mare), Av.maza.
agathos https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Hellenic/%C9%99gat%CA%B0%C3%B3s
M-am întrebat în trecut dacă nu cumva Agatârșilor (Agathyrsoi) nu le este reinterpretat numele conform acestui prefix, mult uzitat în perioada arhaică în dialectele grecești. ”Grupul cultural podolian” era unul tracic cu siguranță, iar din aceștia se vor forma confederațiile Carpice și Coisstobôce.
Probabil numele lor era *Haxāϑrauša, însemnând „prosperând prietenii/tovarășii”.
*
NR – Aud prima oară de o rață mitologică! Nu prea o ajută fizicul!
De multe ori, dacă întâlnești în albaneză [c], adică rom.[ț], este foarte rar un fonem nativ limbii lor. E mai degrabă românesc sau tracic (traco-dacic). Au avut legături de sute de ani cu Români din Bosnia în nordul Gheg și apoi cu Fârșeroții care s-au așezat printre Tosci. Apoi Pindenii, Cipanii și ceilalți Aromâni sunt printre primii românofoni stabiliți în munții Macedoniei și Greciei actuale, cu multe sute de ani înainte să coboare și Albanezii în Epir (sec.XII).
Lingviștii lor se grăbesc să-l atribuie unei vechimi considerabile, dinaintea transformării africatelor [ʦ], [ʣ] în fricativele [th] și [dh], dar transformarea asta e foarte veche. Messapica le avea.
Când consoanele dentale erau urmate de vocale anterioare prepalatale (i, e, y) și se palatalizau, albaneza le transformă în spirante (s, z). În preistorie, când aveau un astfel de context fonetic, geminau consoanele la fel ca mai multe popoare indo-europene eliminând [y].
Vezi Alb.pus „puț” din lat.puteus! Deci Lucë, lucë, col (=țol) sunt de fapt românești, probabil împrumuturi de la Românii medievali din Bosnia, care s-au catolicizat în parte, alții s-au islamizat. Cei rămași ortodocși sunt Sârbi acum.
Foarte rar se poate argumenta un [c] albanoid. Nici nu știu dacă e posibil așa ceva.
Curios faptul că în sudul vechii Dalmații au existat una sau două colonii dacofone, apoi pe aceleași locuri apar Români. La fel și în munții Carpați din Slovacia și Moravia. Nu cred într-o romanizare ”in situ”, deși aș fi curios ce s-ar fi ales de niște Daci romanizați în Rodopi sau Bosnia. Era probabil destinul nostru să găsim acele locuri din nou, dar s-a cam terminat.
Aproape de Scodra sunt atestate top.Thermidava sau Zermidava (*Germidava), Εἰμινάκιον cf. Viminacium/Οὐιμινάκιον la Dunăre, apoi tribul Ααούρσιοι (Daursioi la Plinius) sau Daorizi. Daversi apare în inscripţii prin părţile Saloniei, cf.lui Pîrvan. Alte triburi dacofone erau Skirtones (Σκίρτονες) și Sardiōtai (Σαρδιώται). Amintesc de Sardica/Serdica sau Σάρδεις lângă Callatis (Mangalia) cu tema *sard- și de n.pers.Skirtos Dakēsis (< Dakēnsis), un gladiator care a luptat într-o arenă din Tomis (Constanța). Între Narona și Scodra, pe ”Tabula Peutingeriana”, mai apar staţiunile Asamo, Adzizio şi Berzumno, cu fonetism traco-dacic.
În Moldova, ”diavolul” umbla pe deasupra apei primordiale în chip de răţoi înainte de zidirea lumii când se întâlnește cu Dumnezeu. Este ”duhul rău al bălții”, motiv cunoscut și Munteniei (dar nu sub metamorfoza raței), și din acest motiv capul de raţă era considerat necomestibil, un tabuu.
Dualismul acesta era specific religiilor orientale antice, mai ales în zoroastrism, unde lui Āhurā Mazdā i se opune Angra Mainyu. În mitologia noastră păgână, Dumnezeu îmblă cu sf.Petru încercând și cântărind sufletele oamenilor, pe care-i răsplătește sau îi pedepsește. Eu cred că e vorba de o suprapunere între zeul suprem al Geto-Dacilor și acel ”rēx sacrōrum” sau ”pontifex maximus” (pontiful suprem), care probabil răspândește mitul că ar îmbla cu Dumnezeu și ar fi bine să asculte de el fără de preget (=ezitare, întrerupere), altfel…
Mai este un rege tracic din Balcani care-și amenință tribul în plină revoltă că de nu-i dă ascultare se urcă pe o scară la cer și vor primi o pedeapsă cruntă. Surprinzător este faptul că acest truc i-a mers, deci regele îndeplinea și o funcție religioasă importantă, supremă. Dacia cred că devenise o hierocrație încă din timpul vieții lui Buirebistas.
Bibliografia privind reprezentarea rățoiului: Datine şi credinţe (de Niculiţă-Voronca), Legendele cosmosului (Ed. Grai şi suflet), Studii de Mitologie (de Ion Coman, ed.Nemira)
Mitologia noastră este stufoasă, cu reprezentări multiple ale diferitelor animale, personaje divine sau legendare (Fârtatul/Frătatul și Nefârtatul), inclusiv casta preoțească a solomonarilor, o confuzie voită cu o denumire tracică, probabil o form.col. după numele acelui Zalmoxes/Salmoxis/Zamolxes.
Este evident și prin animalele fantastice împărțite pe regiuni istorice că e vorba de o mitologie tribală la origine. Cei mai dinspre Dunăre au vidra și Vidrosul cu puiul ei, un monstru cu mai multe capete, amintind de gr.hydra, alteori este reprezentarea unei balene (prob.mitologia adusă de pe malurile Adriaticii în Oltenia). Dar mai este și vidra psihopompă pentru cei aproape de Dunăre, ca și lupul psihopomp pentru cei de la munte. Apoi motivul cerbului cu leagăn între coarnele de aur, uneori reprezentat și de un bour, este foarte interesantă.
Reprezentarea raței cred că ține de alt substrat mitologic indo-european, dar nu știu cât de răspândit era în România. Artefacte dacice din complexul Zarmizegethusa și din alte părți redau niște păsări și animale, în mișcare sau în repaos, apoi stâlpii funerari din sudul Ardealului aveau o reprezentare anseriforme a păsării sufletului (nu rața), deci transcendentul (Hamsa în ”samscrîtă”) era probabil metamorfozat sub diverse ipostaze.
În jurul sitului Daosdava s-au descoperit înmormântați ritualic numeroși câini și lupi, de aici și numele (Daosdava). Sunt curios dacă preferința areală spre anumite toteme se verifică și la Zargidava cu armăsarul dacic. Vezi Lit. žìrgas, Let.zirgs ”armăsar”, coradicale cu Lat. Latin grex (“turmă, stoară”) sau v.irl.graig (col.) ”cai”, grafand (cursă de cai), velș gre (turmă; armăsar), etc.
Dpdv fonetic există o corespondență între un [ar] daco-albanez și [ir] baltic, evoluție a unui [r̥] silabic într-un anumit context. Vezi Alb. ‘i parrë’ (primul; principal, primar, de căpătâi) și Lit.’pìrmas’ (primul, prim)!
Gr.pólis și ptólis (cetate, fortificație, oraș) are o paralelă în Lit.pilis și Let.pils (cetate), reconstruit *pl̥h₁-í-s, cf. PIE *pl̥h₁-, *tpelH- (fortificație, oraș). Mai demult, când era un copil naiv ca un dacopat, citeam maculatura comunistă care povestea frumos despre emigrarea Dacilor spre nordul baltic după dezastrul de la începutul sec.II. Între numeroasele cetăți pilis și toponimele tracice cu subiectul -para (grecizat paron) vedeam o congruență. Mă întreb azi dacă nu-i o rotacizare, la fel cu ”samscrîtul” pura (cetate, oraș). Probabil nu, dacă amintim alb.farë (*psara), dar mai ales anticul -phara din Breiorophara, cf. alb.bri/brî ”coastă; fig. latură (PAlb.*brin < *bʰr̥nos) sau rom.brâne – șiruri de munți toponimizat prin Brîna Caprelor, Brîna Aeriană și Brîna Mare a Caraimanului. Primele cred că sunt din munții Bucegi/Buceci. Poate unii mai știu și altele. Mă întreb dacă nu cumva rână ”coastă, latură, șold; flanc, parte” (într-o rână) se confundă cu un Dac. *brina-, cf, acelui Alb.bri (G.brî). Etimologic a fost conectat cu răd. *Heh₃l- (“a îndoi”), cf. Alb.llërë/llânë (upper arm/partea superioară a mâinii) < *alanā
Mai e coradical cu lat. līmus (adj.îndoit, în lateral), līmes/gen.līmitis (graniță) sau ulna (cot). În Dacă presupun că aveau seria de vocale nazale care se regăsesc în dial Gheg (â, ê, î, û).
https://en.wiktionary.org/wiki/far%C3%AB
https://en.wiktionary.org/wiki/bri#Etymology
Diavolul în limba română este numit și prin eufemism. Unele evocă caracterul lui malefic cum sunt: cel Rău, cel Viclean, Naiba, Dracul, altele sunt depreciative: aghiuță, michiduță, scaraoschi, scaraoțchi, unele îi definesc înfățișarea: cel cu coarne, întunecatul, altele îl definesc ca cel ce aplică judecata: ucigă’l crucea sau ucigă’l toaca cum apare în poveștile noastre. În sfârșit sunt cele care îl numesc în antiteză cu Dumnezeu, respectiv Satan, Lucifer, Antichristul.
Eufemismul aghiuță este folosit în folclorul nostru pentru diavolul ștergar, șmecheraș și asta și datorită faptului că gr. aghios de unde provine înseamnă Sfânt. Cu excepția celor care evocă caracterul malefic ori de opozant al lui Dumnezeu, celelalte, în folclorul nostru, au rolul de a atenua caracterul rău al Diavolului, așa se face că el apare și ca victimă al lui Dănilă Prepeleac sau Pipăruș Petru.
Mulțimea denumirilor date Diavolului trebuie căutate în mitologia veche romană cu mulțimea ei de zei, demoni decât în mitologia tracă, asta dovedind în plus, după cum spunea și Lisseanu în Romanica și urmele păgânismului, latinitatea românilor.
Foarte multe popoare aveau o teamă înrădăcinată în credințele lor de a numi zei și animale de pradă după numele lor. Se credea că astfel le invoci prezența și-ți aduc nenorociri. Pentru asta se inventează tot felul de eufemisme și atribute. Pentru lup (și câine?) este arhicunoscut Fryg. daos (*dawos „sugrumător”) și traco-dacicul Daosdava. La noi diavolul/dracul este numit în fel și chip: Năpustul, Necuratul, Bată-l toaca, etc.
Aghiuță nu are vreo legătură cu aghiasma, după opinia mea. Cred că trebuie reconstruit cf. răd. *h₂egʰ- (“repulsive, offensive, hateful, disgusting”) Got.aglus ”dificil, anevoios” și coradical cu numele germanic al Nistrului, Agalingus. La un englez am citit că Goții ar fi numit cursul Nistrului dificil, impropriu navigației. În legătura următoare spune că-i bastarnic.
https://de.wikisource.org/wiki/RE:Agalingus
https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Germanic/agluz
V.ind.agha ”rău, malefic, durere”, gr.okhléō ”a supăra, hărțui”, etc. Mai era și un apelativ al diavolul citat de Hajdeu din albaneză. Parcă era Ago sau Agos, dar poate fi traducerea sau aproximarea numelui Lūcifer (”purtătorul de lumină”, ”luceafărul dimineții” un declac după gr.Phōsphóros, care apare de multe ori în inscripții din Dacia romană („Deus Bonus Phosphoros”), dar nu se referă la diavol, evident.
În albaneză au acest ”ag” (*aug-) ”zori, lumina dinaintea ivirii zorilor”, Gr.αυγμα, αυγη (auroră), vb.αυγεω (a străluci, lumina), Rom. (reg. Ard.) ”a se auma (de ziuă)” =a se lumina, a se face ziuă” (pag.449). Am citit mai demult despre un zeu tracic cu o denumire sinonimică acelui Phosphoros, dar de origine tracică. Avea probabil legătură cu alb. izë ”lumină (a stelelor, soarelui); stea” și, posibilă ca ipoteză, chiar top.Aizis(is), deși este un impediment fonetic.
Citez: inscripții din Dacia ”deo Azizo, bono puero conservatori”, ”Azizus Deus”, ”Bonus puer Phosphoros” (pag.391, Sărbătorile și Datinile Romane Vechi)
Acel alb.izë l-am adăugat eu. Marienescu spune că nu exista un Azizus în greacă și latină, dar îl conectează cu gr.Azesia, epitet al zeiței Dēmḗtēr, și αζα ”fierbințeală, ardere, uscăciune”. Probabil sunt coradicale cu lat.aedis, aedēs. Mai menționez *rădăcina *h₂eh₁s- (“to burn, to light”): Arm. azazim ”uscat”, Gr.ἄστρον (ástron, “stea”), Alb.yll, hyll (stea, dumnezeu), cu probabilitate scăzută vezi Rom.iasmă (nălucă), iezmăciune, sau dacicul stărnut (cu stea în frunte).
Alb.izë nu poate fi scos din radicalul acesta decât dacă reconstruiesc *asā (gradație zero) devenit *ahă (var.*ehă) + suf. -z. În schimb *ai-dh-(yos) ”a arde; arzător” e posibil (PAlb. *eʣa), la fel cu Aizis/Aizizis (*aid-yas + loc.*-eis ?) care ar păstra încă diftongul la data respectivă, unde Marienescu plasează centrul focal al idolatriei acelui zeu.
https://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/dacoromania/pdf/BCUCLUJ_FP_279430_1924-1926_004_partea1.pdf
https://en.wiktionary.org/wiki/%D5%A1%D5%A6%D5%A1%D5%A6%D5%A5%D5%B4#Old_Armenian
Chiar mă întrebam de curând dacă alb.djall (diavol) poate fi reconstruit după răd. *ǵhelH-(ro-) ‘evil, unhealthy/rău, nesănătos’ (adică *delo-/-no-) și nu din greco-lat. διάβολος (diábolos → diávolos) ”calomniator”. Eu n-am întâlnit forma djāll (PAlb.*diaβəł), cu [ā] lung, așa cum am găsit atestarea în nordul Albaniei kālë pentru kalë (”cal” < *kəβal < lat.caballus).
Vezi și Rus.čort, ”drac, diavol” pe care l-am auzit menționat într-un toponim Ciortolom la Gonța. Cred că se putea traduce ”duhul rău al bălții” sau ”dracul bălții”, dar nu e cert. În limbile slavice, lom însemna ”loc mlăștinos” cf. lui Cihac, dar mai sunt și alb.llom (noroi), rom.loamă din IE *lāmā (“swamp, puddle”: Eng. loam, Lit. lomà, Let. lãma (“puddle, slop, pit, pothole”), Latin lāma (“puddle, slop, swamp, marsh”).
https://en.calameo.com/read/001858853a304b0569b28
*ag-lo (sufix *-lo „nomina gentis”, cf. .lui I.I.Russu). Mai e și numele unei ființe malefice din mitologia populară a Maramureșului, Angheluță. Preocuparea lui se învârte în jurul unor maladii sau suferinţe omeneşti (Dorin Ștef). Nu cred că are legătură cu grecul Anghelos, deși este atrăgătoare și facilă o astfel de atribuire.
Cred că putem aminti drept posibili coradicali alb.ankth ('frică, coșmar, agitație') cf. IE *anĝhosto- ~ *anĝhosti- (OHG august 'fear'), Alb. ang m 'frică, coșmar' (v.ind.ámhas- 'frică', Lat angor 'agitație, frică')
[th] este prob. metateza lui *-st-
Albanezii din nord (catolici) mai au Lucë /luță/ ”diavolul” (din Lucius, Lucifer). A nu se confunda cu lucë ”mud, mire/nămol, noroi (lat.luteus) și arom.luț (copil din flori, bastard) că tot avem și noi NP Luță, Luțai (hidronim Luț din lat.luteus ”galben ca lutul”). Era un preot cu numele Luțai din nord-vestul României la tembelizor acum câțiva ani. Posibil să fie moștenit n.pers.Lucius.