O precizare de la Stan Pățitu

Din revista Symposion-mai 1991

Luptele Batalionului 6 Vanatori de munte in muntii Apuseni (Defileul Demis, Rosia, Cabesti, Delani, Beius-locul garnizoanei de pace) 12-21 septembrie 1944 relatate de col. Constantin Litu

„Partea cea mai grea o reprezenta faptul acoperirii secretului rapoartelor si ordinelor telefonice, dar mai cu seama al interpretarii, de multe ori alarmante, a unor situatii. De aici panica in randurile populatiei din localitatile frontului. Referitor la populatia satelor, un fapt a impresionat prin voluntariatul sau. E vorba de notarul Opris Ioan, care, facandu-se interpretul consatenilor sai, a oferit voluntariatul acestora in supravegherea potecilor pe care le-ar fi putut folosi inamicul infiltrandu-se in pozitii daunatoare noua. Voluntariatul a fost acceptat de comandant, ba ceva mai mult, prezenta satenilor a sustinut chiar unele formatii de lupta…

(In inaintarea spre Beius s-a organizat evacuarea ranitilor cu o caruta)…Caruta cu cei 7 raniti a fost oprita de bande inarmate de hortysti, care, impreuna cu militari hortysti, au inceput sa-i batjocoreasca, scuipandu-i si lovindu-i. Asa a inceput barbaria. Cruzimea s-a dezlantuit cu furie atavica. Ranitilor li s-au taiat diferite „parti” ale trupului dupa care i-au injunghiat. Au fost oare oameni acei care si-au dezlantuit instinctele de fiara?! Au sfidat cele mai elementare norme de comportare umana, de mila, de compasiune. Nu mai vorbim de nesocotirea legilor de purtare a razboiului, care prevad felul in care trebuie tratati militarii neinarmati, ranitii cazuti in prizionierat, fata de care orice razbunare trebuie sa inceteze, loialitatea si asistenta medicala fiind singurele si primordialele acte umanitare! Aceeasi soarta a avut-o si carutasul.

Ce s-a intamplat si de cata „admiratie” s-au incarcat faptasii din partea populatiei, e lesne de inteles… Toate acestea le-am aflat in ziua de 19 septembrie, cand ne-am intalnit cu comandantul diviziei, dupa zile grele de lupta… De la comandantul Diviziei am aflat ca populatia romaneasca din acea parte de tara a avut de suferit maltratari si umilinte, reprosindu-i-se ca a fost de partea ostasilor romani pe care i-a informat si i-a ghidat spre locuri si ascunzisuri numai de ei stiute. Nu ne-am inchipuit ca la mijlocul secolului al XX-lea s-ar mai putea savarsi asemenea acte de animalica cruzime.

In acele zile, ale lui septembrie 1944, dureroaselor incercari sufletesti li s-au adaugat si vestea ocuparii de catre inamic a orasului Beius, localitate in care am vazut lumina zilei si a fost garnizoana unitatii in care mi-am inceput activitatea de ofiter. Vestea ne-a intristat, dar ne-a si indarjit. Fara sa rostim un cuvant ne-am privit cu semnificatia a ceea ce va trebui sa realizam pentru ca „sa fie sarbatoare si pe ulita noastra”. Si a fost! Numai la doua zile de la ocuparea Beiusului de catre inamic, batalionul 6 vanatori de munte a trecut la contraatac. Interventia noastra s-a desfasurat cu vigoarea impusa de dorinta alungarii inamicului din vatra garnizoanei noastre de pace. Fiind luat prin surprindere, inamicul s-a retras in dezordine…Era dimineata zilei de 21 septembrie, zi memorabila pentru orasul Beius, ca si pentru batalionul nostru care a intrat in oras pe strada care purta numele „Regimentul 9 Vanatori”, in cinstea unitatii care, in primul razboi mondial, in ziua de 1 aprilie 1919, a intrat pe strazile localitatii in entuziastele urale ale populatei. Pentru mine acea stare, mi-a readus in inima amintirea tatalui meu, sublocotenentul Ilie Litu, primul ofiter care a intrat in orasul in care avea sa-si stabileasca trairea de viata dupa Unirea cea mare. Deci, dupa 25 de ani, i-a fost harazit fiului sau sa paseasca pe drumul biruintei unitatii comandate de tatal sau.

Dupa eliberarea orasului si stabilirea linistii, comandantul unitatii birouitoare mi-a permis vizitarea caminului parintesc. Cand am ajuns in apropierea cuibului drag copilariei si adolescentei mele am fost cuprins de un sentimenet de groaza. Locul era de nerecunoscut. Casa a fost devastata de ostasii inamici care, afland ca este casa unui ofiter roman au folosit diabolice mijloace de ruinare…Inmarmurit de cele vazute, ca si de cele aflate de la vecini, mi-am propus si am recomandat camarazilor de lupta, ca noi, ostasii romani, sa nu savarsim acte de salbaticie atunci cand vom patrunde in localitatile pe care le vom elibera, noi considerandu-ne instalatorii pacii, linistii si a fratietatii. Si ne-am respectat hotararea de a ridica omenia la rangul de virtute romaneasca.”

Relatarea col. George Ursu

„In urma odiosului diktat de la Viena, din august 1940, si Reg.6 Art.Grea, din care faceam parte, a primit ordinul de parasire a noii dar neterminatei cazarmi din localitatea Floresti, jud. Cluj…

Imi sunt vii si azi, in minte si in suflet, acele zile triste in care am fost obligati „fara drept de apel” sa parasim pamantul strabun pentru care s-au luptat si au murit de dragul lui „si mosii si parintii”…

Cu inimile indurerate, cu ochii inlacrimati, de la comandant pana la simplu ostas, purtam pe umeri greutatea monstruoasei sentinte a unui arbitraj pus la cale de niste posedati ai urii si vrajbei intre popoare. Paraseam Clujul si in acelasi timp acea parte a Transilvaniei care nicicand n-a cunoscut hotar despartitor de glie si frate…

Parca vad si acum cuvintele scrise cu litere mari pe frontispiciul cladirii comandamentului…: „Plecam, dar ne vom intoarce. Pretindem ca pana atunci, cazarma sa fie pusa la punct si in perfecta stare!”

Era in acele cuvinte un avertisment dat hotystilor ca vrerea si dreptatea valaha au biruit veacuri de-a randul si ca nedreptatea nu-si va gasi salas, in trupul sfartecat, dar viu al Transilvaniei. Cine a scris acele cuvinte, nu se stie. Dar ele au reprezentat un balsam sufletesc. Era indem la cumintenie si tarie romaneasca, la rabdare si inflacarata dragoste fata de tara si popor. A fost o comuniune sufleteasca a intregii ostiri romane, precum a intregii natiuni romane…

Si ziua reintoarcerii noastre in cazarma din Florestii Clujului a fost posibila prin infrangerea fascistilor-hortysti…care dupa mastera stapanire a Transilvaniei de Nord au fost alungati si nimiciti in barlogul lor…

Cazarma pe care o paraseam in urma cu patru ani era asa cum am „ordonat” sa fie prin acel inscris de pe fatada cladirii. Vremelnicii ocupanti n-au avut ragazul s-o distruga.”