Unde sunt câinii de altdat?!…

O SA VA EXTERMINAM AM CREEAT ACESTE LAGARE DE EXTERMINARE PENTRU CEI CARE NU SUNT EVREI MASONI SAU AGENTI CIA . NE PLACE BOGATIILE ROMANIEI AUR GAZE PETROL DAR NE INCURCA ROMANII SA LE FURAM ASA CA AM DECIS SA-I EXTERMINAM.
http://stirileprotv.ro/stiri/international/un-oficial-al-consiliului-europei-acuza-din-nou-romania-ca-ar-fi-gazduit-inchisori-secrete-ale-cia.html

Este foarte trist ce se intampla cu cainii, ce se intampla cu noi…odata cu ei, suntem si noi in deriva. Dar, cainele este si a ramas un animal cu totul deosebit, inteligent si credincios. Iar daca are norocul sa aiba un stapan iubitor, nu-l va parasi pana la moarte. In romanul meu „Pui de tigan“ am introdus doua povestiri despre cainii din Bucuresti. Desi este un roman de fictiune, intamplare face ca aceste doua povestiri sa fie absolut reale. Este vorba de varul meu Tudor Coman si de sotia lui Ligia, oameni cu mare dragoste de caini. Piciorus traia la blocul de pe strada Locotenent Saidac. Pe catel l-am cunoscut si eu. Apoi varul meu si-a cumparat o casuta la capatul Giulestilor, dincolo de capatul tramvaielor, pe strada Rasadnitei, unde avea la un moment dat 29 de catei si de caini de pripas. Dupa castrare, ii tineau la ei in curte, unde traiau pana li se terminau cainilor zilele. Nu odata il vedeam pe varul meu venind cu sacul cu paini in spinare: aducea mancare la caini! Vecinii cam radeau pe sub mustata de ei, dar varul meu a avut intotdeauna un noroc chior! In tot ce facea, de multe ori anapoda, iesea bine! Era ca si cum Dumnezeu, pentru inima lui buna, il ajuta sa scape cu fata curata din situatii fara iesire!

„De câte ori mergeam la Bucureşti, trăgeam la un văr de-al meu, care locuia într-un bloc de pe lângă Piaţa Crângaşi. Vărul meu, dar mai ales soţia lui Ligia, care a fost şi a rămas o fată cu totul deosebită, iubeau mult animalele. Aşa au început să se îngrijească de câinii vagabonzi din jurul blocului lor.
Odată, când am fost la ei, Tudor mi-a arătat un căţel al nimănui, care, iarnă fiind, se învăţase să doarmă în casa scărilor de la blocul lor. Picioruş pândea uşa blocului şi când o vedea deschizându-se, încerca să intre, mergând în trei picioare, de jurai că era şchiop.
Cum de pricepuse el că simulând handicapul, ar avea mai multe şanse să înmoaie inima locatarilor, nu se ştie. Când însă oameni cu inima împietrită îl luau la goană, văzând că şmecheria nu a prins, fugea cât putea, pe toate cele patru picioare ale lui!
După ce vărul meu s-a mutat unde şi-a înţărcat dracul copii, cumpărându-şi o casă la capătul Giuleştilor, că mâncam o pită pană ce ajungeam la el, au făcut din curtea lor azil pentru câinii vagabonzi.
Mai întâi au adunat vreo 10, penultima dată erau 19 iar ultima dată când am fost acolo, aveau o haită de 29 de javre, că trebuia să fii cu grijă, dacă nu voiai să calci în rahaţii de câine, să-i iei pe talpă şi să-i duci apoi în casă.
Ligia lucra în Gara de Nord ca ingineră şi cum acolo mulţi dintre lucrători locuind la ţară, aveau nevoie de câte un câine, i s-a dus repede Ligiei vestea că e mama câinilor vagabonzi.
Ei, şi odată a venit la ea mama a doi copii, care îşi doreau mult un câine. Ligia le-a dat atunci un căţel, care a crescut odată cu copii, devenind tovarăşul nelipsit de la joaca lor.
Aşa au trecut vreo 5 ani, când într-o zi, copii şi cu câinele au ieşit la joacă. Şi cum mergeau toţi 3 pe un trotuar mărginit de un gad viu, copii au început să se împingă unul pe altul în tufişurile de pe margine, fără să mai fie atenţi la ce se petrecea în jurul lor.
Cum se hârjoneau ei aşa, fără grijă, au fost atacaţi deodată de câine, care mârâind şi arătându-şi colţii, s-a repezit la ei să-i rupă, nu altceva.
Neştiind ce l-a apucat şi înspăimântaţi, aceştia s-au aruncat în gardul viu să scape. În acea clipă, o maşină care derapase de pe şosea, a urcat pe trotuar şi l-a strivit pe bietul animal, care, cu preţul vieţii, a reuşit să salveze viaţa celor 2 copii.“