9 iulie, ziua lui Alexandru Graur (I)

 

Se poate spune că 9 iulie este „ziua lui Alexandru Graur”, deoarece s-a născut în ziua de 9 iulie, anul 1900, și a părăsit această lume în ziua de 9 iulie 1988. O coincidență căreia i-aș putea da o explicație, legând-o bunăoară de obiceiul marelui profesor de a duce până la capăt lucrurile și lucrările începute. Senzația de împlinire, pe care ți-o dă cunoașterea omului și a savantului care a fost Alexandru Graur. Am avut privilegiul de a-l cunoaște, ba mai mult: am avut privilegiul de a beneficia de sprijinul său decisiv pentru biografia mea, pentru traiectoria destinului meu: a fost marcat de întâlnirea cu Alexandru Graur mai mult ca orice alt eveniment din existența mea. Îi datorez recunoștință totală mai mult decât oricui altcuiva.

Am un singur regret, că nu i-am arătat explicit mai multă recunoștință pentru binele de care am avut parte, am tot amânat, iar dînsul, marele profesor, impunea o distanță care excludea efuziunile personale.

E drept că nici eu n-am știut la vremea respectivă câte a făcut marele Alexandru Graur pentru neînsemnatul Ion Coja care îi fusesem student! După trecerea anilor, cred că e timpul amintirilor deslușite, lămuritoare. Ca răspuns la întrebarea firească ce l-a făcut pe Alexandru Graur să mă susțină la momentul de cumpănă din toamna anului 1965, când am terminat facultatea, iar Alexandru Graur m-a propus să rămân asistentul său la catedra de lingvistică generală. Propunerea nu a fost agreată nici la rectoratul Universității București, nici la alte servicii de cadre. Repartizarea unui absolvent în învățămîntul superior se făcea numai cu acordul CC al PCR! Care punea o condiție sine qua non: dosarul politic! Pe scurt, dosarul meu politic era subțirel, iar cu piesele pe care le conținea nu prea mă calificam pentru statutul de maximă încredere politică de a funcționa la cel mai înalt nivel profesional: învățămîntul superior! Era maximum la care putea aspira un absolvent de facultate! Era prea mult pentru mine?

Atunci, în toamna aceluiași an, câțiva colegi primiseră aceeași recomandare și fuseseră angajați ca asistenți încă de la 1 septembrie: Eugen Marinescu, Alexandru Melian, Mihai Pop, Vasile Șerban, Dan Slușanschi, Alexandru Cizek. Eu am rămas șomer și, la recomandarea lui Alexandru Graur, să am răbdare până se va rezolva propunerea maestrului. Abia după 1990, adică după moartea sa, am aflat că, văzând opoziția serviciului de cadre la numirea mea, Alexandru Graur a pus piciorul în prag: dacă nu este acceptată propunerea sa își dă demisia de la Universitatea București! Atitudine răspicată, fără precedent din partea unui academician!… Abia așa, în martie 1996, am fost integrat în câmpul muncii, ca asistent la Facultatea de limba și literatura română, catedra de lingvistică generală!

Nu prea îmi dădeam seama ce se întâmpla, abia din reacția unor colegi și prieteni am priceput că „îl apucasem pe Dumnezeu de un picior”! Peste tot devenisem „asistentul lui Graur”, iar Graur era la data aceea cel mai cunoscut academician și mai apreciat filolog din țară. Devenisem și eu un fel de autoritate, destul de șocant prin faptul că am continuat să-mi duc existența la voia întâmplării, fără să ocolesc lumea boemă a Bucureștiului. Tovărășia unui Florin Pucă, Ahoe, Pâcă sau Dorin Dron, convivi de mare calitate intelectuală și petrecăreți neîntrecuți! I-am frecventat în continuare, având grijă să nu cobor sub linia de conduită a unui universitar!

Se naște întrebarea de ce a ținut totuși așa de mult Alexandru Graur la unul ca mine!… E o poveste de care mi-aduc aminte cu mare plăcere. Puțin cam lungă. Eram așadar în iunie 1961, anul întâi, urma examenul de introducere în lingvistică, cursul fusese ținut de doamna Elena Slave. Conform regulilor de atunci, înaintea fiecărui examen titularul cursului dădea o consultație pentru studenții care, după ce parcurseseră materia, mai aveau vreo nedumerire, vreo întrebare pe care și-o puteau lămuri în discuția cu profesorul. Eu nu aveam nicio nelămurire căci nu prea citisem cursul. Dar instinctul meu îmi spunea că trebuie să mă fac remarcat cu o întrebare care să atragă atenția asupra băiatului. Așa că atunci când doamna Slave ne-a întrebat dacă mai avem de pus vreo întrebare, am ridicat timid două degete și am grăit cam așa:

„Doamnă profesoară, am observat un fapt de limbă pe care nu mi-l pot explica: în limba română poți să spui că cineva este un neserios, dar nu poți să spui că este un serios! Poți să spui că este un leneș sau leneșule!, dar nu poți să spui că este un harnic sau harnicule! Iar dacă spui că este un deștept sau deșteptule se înțelege tot în nuanță negativă, peiorativă!”

Reacția doamnei Elena Slave a fost cea așteptată! Pe loc a găsit câteva exemple care confirmau observația mea și a zis: Dumneata mergi cu mine să-i spui și maestrului ce mi-ai spus mie!

Atunci s-a produs prima coincidență miraculoasă: la catedra de lingvistică urma să se țină ședința de catedră, la etajul doi, aripa din stânga, unde am intrat după doamna Slave, timid mai departe, m-a prezentat  lui Alexandru Graur și m-a pus să-i repet ce „băgasem eu de seamă cu privire la întocmirea gramaticească a limbii române”! Graur a reacționat încântat de descoperirea mea, a trecut la limba franceză și a remarcat că poți să spui un paresseux, dar nu un actif! Și a formulat prima ipoteză: s-ar putea să fie vorba de malițiozitatea latină, moștenită în limbile romanice!

După care a venit și sarcina, să mă ocup la vară de acest subiect și la toamnă să vin cu o lucrare pe care s-o prezint la cercul studențesc de lingvistică.

Are haz să povestesc și cum a fost examenul de a doua zi. Mi-a căzut pe bilet teoriile despre limba literară, când și cum a apărut. Erau trei teorii: Rosetti, Graur și Iordan. Eu le-am prezentat pe toate trei și doamna Slave m-a întrebat pe care o cred cea mai bună! Răspunsul meu a făcut-o să caște ochii de mirare: a lui Rosetti, zic eu! În clipa aceea am înțeles că profesorul la care fusesem dus în ajun nu era Rosetti, ci Graur, așa că m-am corectat, sincer chiar mi se păruse că teoria lui Graur era cea mai convenabilă: limba literară a apărut prin circulația literaturii populare orale! Pasămite, eu știam că decanul facultății este Alexandru Rosetti și-mi închipuisem că la el fusesem dus de doamna Elena Slave. Nimeni nu rostise numele lui Graur, iar eu, învățăcel neștiutor, nu aveam de unde să cunosc organigrama facultății!

Oricum, rămâne lucru sigur că doamna Elena Slave a jucat și dînsa un rol important în destinul meu, lucru pe care l-a recunoscut mereu, cu mare satisfacție! I-am purtat recunoștință sinceră până în ziua de azi și cea de apoi!

Mâna destinului a intervenit spectaculos după câteva săptămâni, în timpul vacanței! M-am angajat la Salvamar, cu 1500 lei pe lună, era un salariu grozav de mare, și am ales să salvez de la înec oamenii muncii veniți la Mamaia. Am fost repartizat la punctul de lucru Cazino, iar sectorul meu era în dreptul hotelului Albatros. Uitasem cu totul de lucrare! Și minune mare: într-o zi mă trezesc față în față cu Alexandru Graur, pe plaja unde eu stăteam de strajă, în cap cu șepcălia de salvamar. L-am salutat, m-a recunoscut, am intrat în vorbă, m-a dus să mă prezinte doamnei Graur și așa s-a făcut că câteva zile am avut lungi discuții, de câteva ori și seara la restaurant, unde m-au invitat cu multă, desăvârșită gentilețe. Era ceva de necrezut, eu, un neica nimeni, băgat în seamă de ditamai academicianul!

Am trăit chiar un moment culminant: într-o zi Graur a trebuit să plece urgent la București, iar în seara respectivă era programat să luăm iarăși masa împreună. M-a căutat pe plajă ca să contramandăm ieșirea, dar nu m-a găsit, cine știe pe unde hoinăream eu pe plaja nesfârșită! Și atunci s-a petrecut momentul care, cred eu, a declanșat simpatia lui Graur pentru nevrednicul de mine: negăsindu-mă pe plajă, a aflat care era adresa mea de la Constanța și în drum spre București s-a oprit pe Cuza Vodă 33, să-i lase maică-mii grija de a mă anunța că cina de seară de la restaurantul Albatros, cel mai elegant la acea dată de pe tot litoralul, se amână! Nu se mai ține! …Gest de mare boier, de mare omenie!

Îmi place să cred că momentul de grație a fost prilejuit de draga de maică-mea, care a insistat să-i servească cu o cafea și o dulceață de cireșe albe, prilej de vorbe alese cu care maică-mea i-a mers la inimă doamnei Graur! Maică-mea, cu cele patru clase ale ei, a citit mai mult decât am citit eu! I-a avut musafiri la cafea și dulceața sa pe patru academicieni: Valeriu Benetato, Emil Condurache, Alexandru Graur și Fănuș Neagu! Și toți patru au fost fermecați de firea și vorbele maică-mii, o femeie teribil de isteață și de cuviincioasă. Cred că dacă Alexandru Graur a avut pentru mine o afecțiune colegială aparte, momentul decisiv care l-a marcat să facă această alegere au fost discuțiile din vara lui 1961, de la Mamaia, la care eu am făcut față, se pare, și mai ales cunoștința făcută cu maică-mea. Ca om de stânga, Graur va fi fost satisfăcut să constate că veneam dintr-o lume de oameni simpli, modești, dar teribil de ageri la minte. Maică-mea strălucea, în orice conclav, se impunea prin cumsecădenie și vioiciune!

Firește, în aceste condiții a trebuit să mă ocup și de lucrarea promisă, cu  care m-am prezentat în toamnă, am citit-o la cercul științific studențesc, cu mare succes, iar Graur a spus că lucrarea mea se potrivește a fi publicată în volumul de Formarea  cuvintelor pe care Academia îl pregătea. Volumul a apărut și eu m-am pomenit autor alături de profesorii cei mai importanți din facultate! Titlul lucrării: Substantivarea adjectivelor care denumesc însușiri negative!

Interesant este că volumul respectiv a figurat în bibliografia examenului de licență pe care l-am dat în vara lui 1965! N-am scăpat ocazia de a glumi cu colegii mei că făceam parte din bibliografia celui mai important examen din viața lor. Cel mai bucuros a fost de această întâmplare colegul Corneliu Câlțea, un statornic „fan” al meu, cum se spune azi. Nu a fost singurul coleg care m-a iubit! Pe scurt, aceasta este povestea numirii mele ca asistent al marelui profesor care a fost Alexandru Graur. Povestea scurtă, dar nu și completă! Voi reveni cu alte detalii.

Ion Coja