Ce spune „evreul cel mai important din

Europa“?

 

§ 11. Fireşte, Ion Antonescu a fost în cunoştinţă de aceste planuri mişeleşti, dar a avut înţelepciunea să-şi dea seama că numai o mică parte dintre evrei s-au înrolat efectiv în aceste activităţi anti-româneşti. „Dintre evrei, nu toţi, dar 30-40.000 sunt periculoşi“, declara generalul în februarie 1941, precizând în acest fel dimensiunile exacte ale anti-semitismului românesc. Aşa se face că persecuţiile anti-evreieşti din timpul regimului Ion Antonescu, persecuţii reale şi de nimeni contestate, i-au vizat numai pe evreii comunişti şi pe evreii lipsiţi de loialitate faţă de statul român, aflaţi în slujba unor proiecte politice antiromâneşti, la vremea aceea de sorginte moscovită, kominternistă.

De la liderii evreilor sionişti şi ai evreilor pământeni ne-au rămas însă o sumedenie de documente, de dovezi privind condiţiile civilizate, omeneşti, acceptabile, în care au trăit evreii în perioada guvernării mareşalului Ion Antonescu. Cităm din declaraţiile făcute în 1946 şi 1955 de dr. Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, „evreul cel mai important din Europa“, cum îl considerau evreii americani: „În nici o ţară dominată de nazişti nu a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti ca în România“ (1946), respectiv „Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor nazişti (…) Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina; El a dat paşapoarte în alb, pentru a-i salva de teroarea nazistă pe evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol; Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun. Menţionez acestea pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atâta cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul Ţării, şi-a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţie politică“. (1955)

Din păcate, fără să ofere nici o  explicaţie, susţinătorii ideii de holocaust în România, cei care ne acuză de uciderea a sute de mii de evrei, ignoră complet asemenea dovezi, iar lucrul cel mai grav pe care îl fac este că împiedică accesul cer­cetătorilor, inclusiv al cercetătorilor evrei, la arhivele Comu­nităţii Evreieşti din România. Mai mult, memoriile lui Wilhelm Filderman, cu informaţii esenţiale pentru perioada 1939-1945, pregătite să fie publicate de Academia Română, au fost puse sub cheie de autorităţile israeliene şi interzise atât publicului, cât şi specialiştilor. În aceeaşi situaţie se află mărturia extrem de im­porantă a lui N. Gingold, preşedintele Centralei Evreilor din România în anii Holocaustului. În primăvara anului 1944 dr. N. Gingold a publicat un vast raport privind Activitatea Centralei Evreilor din România, o carte cu date extrem de importante pentru a se înţelege ce s-a întâmplat cu evreii din România acelor ani şi care au fost intenţiile şi politica au­torităţilor româneşti faţă de evrei. O carte care infirmă toate tezele pe care au bătut monedă istoricii holocaustizanţi. Motiv pentru care Editura Hasefer, a Comunităţii Evreieşti din România, s-a ferit să republice această carte, la fel cum istoricii evrei se feresc s-o citeze. Din această carte se deduce în primul rând cât de mare a fost binele pe care Ion Antonescu l-a făcut evreilor, ajutându-i să se organizeze şi să se constituie în cea mai puternică şi eficientă comunitate evreiască din Europa.

Din aceeaşi carte rezultă că Centrala Evreilor din România a fost o instituţie extrem de birocratizată, care a produs o arhivă deosebit de bogată, a ţinut o evidenţă riguroasă a tuturor evreilor din România. Consultarea acestei arhive este indispensabilă pentru cei care discută soarta evreilor din România anilor 1939-1945.

Sunt multe documentele de provenienţă evreiască din care rezultă modul corect, uman şi tolerant în care au fost trataţi evreii în România anilor 1939-1944. Din păcate, cele mai multe dintre aceste documente se află în arhivele unor instituţii e­vre­ieşti, iar istoricii şi cercetătorii interesaţi nu au acces liber la aceste arhive. În această chestiune, a surselor de informaţii, constatăm cu surprindere rolul obstrucţionist pe care şi l-au asumat autorităţile evreieşti din Israel şi din întreaga lume, îndeosebi din România, blocând accesul liber la propriile arhive. Este de neînţeles faptul că în timp ce arhivele româneşti au fost puse în totalitate la dispoziţia istoricilor evrei de pretutindeni, istoricii români nu au acces nici măcar la arhiva Comunităţii Evreieşti din România! În atari condiţii, nu mai poate fi luată în serios nici o acuzaţie din partea autorităţilor evreieşti care, prin atitudinea lor, dovedesc că au ceva de ascuns, că nu sunt interesate să se afle adevărul adevărat despre aşa-zisul Holocaust din România. Ne însuşim de aceea principiul, teza potrivit căreia „atâta vreme cât arhivele evreieşti şi alte surse evreieşti de documente sunt ascunse sistematic, iar publicarea documentelor se face în mod selec­tiv, cu un vădit partizanat şi subiectivism anti-românesc, sinonim cu minciuna şi dezinformarea instituţionalizată, devine imorală şi neserioasă, frivolă, orice acuzaţie din par­tea evreilor la adresa autorităţilor româneşti din anii 1939-1944, la adresa românilor, în general, acuzaţii formulate cu privire la tratamentul de care au avut parte evreii din România“.

Contrastul net dintre autorităţile româneşti şi cele evreieşti este întărit de comportamentul exemplar al mareşalu­lui Ion Antonescu care, ca şef al statului, a ordonat înregistrarea prin stenografiere a tuturor discuţiilor purtate în consiliile mi­niştrilor, considerând că este sub demnitatea sa de român şi de militar să-şi ascundă intenţiile şi faptele, să mintă. Aceste stenograme au fost de curând publicate integral şi introduse în circuitul public de informaţii. Ele nu oferă nici un temei pentru acuzaţia de holocaust şi genocid produs la români, de mareşalul Ion Antonescu.

Post scriptum 2014. Este interesant că acest text, de îndată ce a fost publicat în România după 1990, a fost contestat de gașca Lya Benjamin, Radu Ioanid și ceilalți, afirmându-se că a fost fabricat în redacția revistei „Baricada” care l-a publicat prima. Ulterior, când s-a dovedit autenticitatea documentului  au tăcut, nu au răspuns nicicum mărturiei acelui evreu srios care a fost Wilhelm Filderman.

Ultima confirmare de autenticitate aparține dlui Stejărel Olaru, în cartea Cei cinci care au speriat Estul, Editura Polirom, 2003. Autorul a văzut documentul într-o arhivă elvețiană de tribunal.