Avertismentul legendarului Soljenițîn în 1978: Occidentul și-a pierdut voința și s-a despiritualizat
Un nume de legendă: Aleksandr Soljenițîn, romancier si istoric rus, luptător în cel de-al doilea război mondial, arestat și trimis la pușcărie și în lagăr pentru că îl critica pe Stalin. În 1970 i se atribuie Nobelul pentru literatură, dar refuză să se ducă la Stockholm să-1 primeascã, de teamă că nu i se va mai permite să se întoarcã în țară. Din 1975 se stabilește în Statele Unite, abia în 1990 recăpătîndu-și cetățenia rusă.A murit în Rusia, în 2008. Cu trei decenii înaintea morții, el a ținut un discurs considerat istoric, despre starea Occidentului, la Harvard. Un discurs din care vă prezentăm cîteva idei, pentru că el s-a dovedit profetic, iar unele sunt azi mai actuale ca oricînd.
– Societatea occidentală s-a extins într-un triumf al independenței și puterii umane. Și, deodată, în secolul al XX-lea a venit descoperirea fragilității și friabilității ei. Acum vedem că cuceririle s-au dovedit a fi de scurtă durată și precare, iar aceasta, la rîndul ei, indică defecte în viziunea occidentală asupra lumii care au dus la aceste cuceriri.
– Țările sunt judecate după meritul progresului lor în această direcție. Totuși, este o concepție care s-a dezvoltat din neînțelegerea occidentală a esenței altor lumi, din greșeala de a le măsura pe toate cu un etalon occidental. Imaginea reală a dezvoltării planetei noastre este cu totul diferită. Îngrijorarea pentru lumea noastră divizată a dat naștere teoriei convergenței între țările occidentale de frunte și Uniunea Sovietică. Este o teorie liniștitoare care trece cu vederea faptul că aceste lumi nu se dezvoltă deloc spre similitudine. Niciuna nu poate fi transformată în cealaltă fără folosirea violenței.
– Un declin al curajului poate fi trăsătura cea mai frapantă pe care un observator extern o observă în Occident în zilele noastre. Lumea occidentală și-a pierdut curajul civic, atît ca întreg, cît și separat, în fiecare țară, fiecare guvern, fiecare partid politic și, desigur, în Organizația Națiunilor Unite.
– Un astfel de declin al curajului este deosebit de vizibil în rîndul grupurilor conducătoare și al elitei intelectuale, creînd impresia unei pierderi de curaj a întregii societăți. Desigur, există mulți indivizi curajoși, dar ei nu au nicio influență determinată asupra vieții publice. Birocrații politici și intelectuali manifestă depresie, pasivitate și perplexitate în acțiunile și declarațiile lor și cu atît mai mult în reflecțiile teoretice pentru a explica cît de realist, rezonabil, intelectual și chiar moral justificat este să se bazeze politicile de stat pe slăbiciune și lașitate.
– Competiția activă și tensionată ucide toate gîndurile umane fără a deschide o cale spre dezvoltarea spirituală liberă. Independența individului față de multe tipuri de presiune de stat a fost garantată. Majorității oamenilor li s-a acordat bunăstare într-o măsură de care tații și bunicii lor nici nu puteau visa.
– A devenit posibil să creștem tineri după aceste idealuri, ducîndu-i spre splendoare fizică, fericire, posesie de bunuri materiale, bani și timp liber, spre o libertate aproape nelimitată de plăcere. Atunci cine ar renunța acum la toate acestea, de ce și pentru ce ar risca cineva viața prețioasă în apărarea valorilor comune, și mai ales în cazuri atît de nebulose cînd securitatea națiunii trebuie apărată într-o țară îndepărtată?
– În societatea occidentală de astăzi, s-a dezvăluit inegalitatea libertății pentru fapte bune și libertății pentru fapte rele. Un om de stat care vrea să realizeze ceva important și extrem de constructiv pentru țara sa trebuie să se miște prudent și chiar timid. În jurul lui sunt mii de critici grăbiți și iresponsabili, parlamentul și presa îl resping constant.
– Apărarea drepturilor individuale a atins extreme încît face societatea ca întreg fără apărare împotriva anumitor indivizi. Este timpul, în Occident, să apărăm nu atît drepturile omului, cît obligațiile umane. Libertatea distructivă și iresponsabilă a primit spațiu nelimitat.
– Presa, desigur, se bucură de cea mai largă libertate. Voi folosi cuvîntul „presă” pentru a include toate media. Dar ce fel de uz face ea de această libertate? Aici din nou, principala preocupare este să nu încalce litera legii. Nu există o adevărată responsabilitate morală pentru deformare sau disproporție. Ce fel de responsabilitate are un jurnalist sau un ziar față de cititorii săi, sau față de istorie? Dacă au indus în eroare opinia publică sau guvernul prin informații inexacte sau concluzii greșite, știm de cazuri în care același jurnalist sau același ziar a recunoscut public și rectificat astfel de greșeli? Aproape niciodată nu se întîmplă, deoarece ar afecta vînzările.
– Fără nicio cenzură, în Occident tendințele la modă de gîndire și idei sunt atent separate de cele care nu sunt la modă. Nimic nu este interzis, dar ceea ce nu este la modă abia dacă își va găsi drumul în periodice sau cărți sau va fi auzit în colegii. Legal, cercetătorii voștri sunt liberi, dar sunt condiționați de moda zilei.
– Este aproape universal recunoscut că Occidentul arată lumii o cale spre dezvoltare economică de succes, deși în ultimii ani a fost puternic perturbat de inflație haotică. Totuși, mulți oameni care trăiesc în Occident sunt nemulțumiți de propria lor societate. O disprețuiesc sau o acuză că nu este la nivelul de maturitate atins de omenire.
– Un număr de astfel de critici se întorc spre socialism, ceea ce este un curent fals și periculos. Sper că nimeni prezent nu mă va suspecta că ofer critica mea personală a sistemului occidental pentru a prezenta socialismul ca alternativă. După ce am experimentat socialismul aplicat într-o țară unde alternativa a fost realizată, cu siguranță nu voi vorbi în favoarea lui(…) Dar dacă cineva m-ar întreba dacă aș indica Occidentul așa cum este astăzi ca model pentru țara mea, franc aș trebui să răspund negativ. Nu, nu aș putea recomanda societatea voastră în starea ei prezentă ca ideal pentru transformarea noastră. Prin suferință intensă țara noastră a atins acum o dezvoltare spirituală de o asemenea intensitate încît sistemul occidental în starea sa actuală de epuizare spirituală nu pare atractiv.
– Există avertismente semnificative pe care istoria le dă unei societăți amenințate sau perisabile. Asemenea sunt, de exemplu, decadența artei sau lipsa marilor oameni de stat. Există și avertismente deschise și evidente. Centrul democrației și culturii voastre rămîne fără curent electric doar cîteva ore, și deodată mulțimi de cetățeni americani încep să jefuiască și să creeze haos.
– Filmul de suprafață neted trebuie să fie foarte subțire atunci, sistemul social destul de instabil și nesănătos. Dar lupta pentru planeta noastră, fizică și spirituală, o luptă de proporții cosmice, nu este o chestiune vagă a viitorului. Ea a început deja. Forțele Răului și-au început ofensiva decisivă, puteți simți presiunea lor, și totuși ecranele și publicațiile voastre sunt pline de zîmbete prescrise și pahare ridicate.
– Nicio armă, oricît de puternică, nu poate ajuta Occidentul pînă cînd acesta nu își va depăși pierderea voinței. Într-o stare de slăbiciune psihologică, armele devin o povară pentru partea care capitulează. Pentru a te apăra, trebuie să fii gata și să mori. Există foarte puțină asemenea disponibilitate într-o societate crescută în cultul bunăstării materiale.
– Următorul război, care nu trebuie să fie unul atomic și nu cred că va fi, ar putea îngropa pentru totdeauna civilizația occidentală. În fața unui asemenea pericol, cu valori istorice atît de splendide în trecutul vostru, la un nivel atît de înalt de realizare a libertății și de devotament față de libertate, cum este posibil să se piardă într-o asemenea măsură voința de a vă apăra?
– Sistemele statale au devenit din ce în ce mai materialiste, pînă la a fi complet astfel. Occidentul a ajuns să aplice cu adevărat drepturile omului, uneori chiar excesiv, dar simțul responsabilității omului față de Dumnezeu și față de societate s-a estompat tot mai mult. În ultimele decenii, aspectul legalist și egoist al gîndirii și abordării occidentale a ajuns la dimensiunea sa finală, iar lumea a ajuns într-o criză spirituală dură și într-un impas politic.
– Toate realizările tehnologice glorificate ale progresului, inclusiv cucerirea spațiului cosmic, nu răscumpără sărăcia morală a secolului XX, pe care nimeni nu și-ar fi putut-o imagina nici măcar în secolul al XIX-lea.
– Dacă lumea nu a ajuns la sfîrșit, ea s-a apropiat de o mare cotitură a istoriei, egală ca importanță cu trecerea de la Evul Mediu la Renaștere. Ea va cere de la noi o înălțare spirituală; va trebui să ne ridicăm la un nou nivel de viziune, la un nou nivel al vieții, în care natura noastră fizică nu va fi blestemată ca în Evul Mediu, dar — mai important — ființa noastră spirituală nu va fi călcată în picioare ca în epoca modernă. Această ascensiune va fi asemănătoare urcării către următoarea etapă antropologică. Nimeni pe pămînt nu mai are altă cale decît în sus. (Traducere și adaptare B.T.I.)
POLITICA TREBUIE VAZUTA IN UNIVERSALITATEA EI
-fenomenele politice nu sunt doar acte singulare la nivel national
De Thierry Meyssan
Confruntarea dintre președintele Donald Trump și coaliția de state profunde britanice, americane, israeliene și ucrainene se va extinde probabil până în Orientul Îndepărtat. În Japonia, Sanae Takaichi tocmai a format un guvern PLD (Partidul Liberal Democrat) datorită alianței sale cu Partidul Inovației, care îi împărtășește opiniile beligerantiste.
Deși prim-ministrul Takaichi este prima femeie care deține această funcție, ea este totuși o campioană a „imperialismului japonez” din epoca Showa. Abia inaugurată, ea și-a anunțat intenția de a rescrie Strategia Națională de Apărare (NDS), Programul de Consolidare a Apărării (DBP) și Strategia de Securitate Națională (NSS). Aceste texte sunt, în principiu, actualizate la fiecare zece ani, dar vor fi reformate cu șapte ani înainte de termen.
Sanae Takaichi susține că dorește pur și simplu să onoreze dorința președintelui Trump ca fiecare aliat al SUA să dedice 5% din PIB-ul său apărării; toată lumea a înțeles că vrea să restabilească armata împăratului, să modifice Constituția pentru a pune capăt neutralității japoneze și să atace Peninsula Coreeană și Republica Populară Chineză.
Ca să fie clar, predecesorul ei și prim-ministrul demisionar, Shigeru Ishiba, a trimis o ofrandă la Altarul Yasukuni în memoria criminalilor japonezi împotriva umanității. Ishiba este cel mai mare colecționar privat de obiecte de colecție din cel de-al Doilea Război Mondial. Casa sa este un altar dedicat criminalilor de război.
Doamna Takaichi cu siguranță nu a mers la Altarul Yasukuni anul acesta, spre deosebire de anii precedenți. S-a abținut de la a folosi ceva prea provocator, iar Shigeru Ishiba a mers acolo foarte rar. Dar a numit șapte bărbați dintre parlamentarii corupți de secta Moon ca miniștri și secretari de stat.
În urma asasinării prim-ministrului Shinzo Abe pe 8 iulie 2022, de către o victimă a sectei Moon, poliția a descoperit că secta Moon nu numai că îl mituisera pe acesta, ci și parlamentari din propriul partid, Partidul Liberal Democrat. În anii precedenți, le plătise o jumătate de miliard de dolari. Da, o jumătate de miliard de dolari. Cel mai mare scandal de corupție parlamentară din istorie; un scandal care rămâne nerezolvat și a dus doar la trei rechizitorii.
În același timp, văduva Reverendului Moon a fost arestată în Coreea de Sud, la vârsta de 82 de ani, pentru că a mituit-o pe soția președintelui Yoon Suk Yeol. Deși sumele implicate nu sunt aceleași, președintele Yoon a încercat brusc o lovitură de stat pe 3 decembrie. Acest conservator intenționa să reinstaureze dictatura generalului Chun Doo-hwan (1980-1988). Cu toate acestea, acest regim dezastruos a fost membru al Ligii Anticomuniste Mondiale, fondată de generalul chinez Chiang Kai-shek, reverendul sud-coreean Moon, japonezul Ryoichi Sasakawa (fondatorul Partidului Liberal Democrat) și ucraineanul Yaroslav Stetsko (fosta mână dreaptă a lui Stepan Bandera și prim-ministru nazist ucrainean).
În timp ce ramura coreeană a statului profund pare acum scoasă din cursă, ramura japoneză este acum în plină ascensiune.
În Orientul Mijlociu, statul profund israelian a fost reconstituit datorită americanului Elliott Abrams. În 2003, acesta a reușit să adune o coaliție pentru a-l readuce la putere pe Likudnikul Benjamin Netanyahu. Însă această coaliție includea supremațiști evrei precum Itamar Ben-Gvir și Bezalel Smotrich. Mai presus de toate, noul Netanyahu era foarte diferit de politicianul oportunist din primele sale zile. A devenit brusc succesorul tatălui său, Benzion Netanyahu, secretar privat al fascistului Vladimir Jabotinsky. El a transformat profund sistemul constituțional al Israelului prin modificarea Legilor sale fundamentale. Treptat, regimul democratic se transforma într-un regim genocidar sub ochii tuturor.
Elliott Abrams și-a început cariera politică în anii 1970. A fost atunci consilier parlamentar al senatorului democrat Henry „Scoop” Jackson, alături de studenții filosofului fascist Leo Strauss, inclusiv Richard Perle. Perle și Abrams l-au sfătuit astfel pe senator să voteze pentru Amendamentul Jackson-Vanik, care le permitea evreilor sovietici să-și părăsească țara și să se stabilească în Israel.
În această perioadă s-au împrietenit cu ucraineanul Natan Sharansky, decorat de președintele Ronald Reagan, devenit ulterior ministru israelian sub generalul Ariel Sharon și care este astăzi responsabil pentru propaganda israeliană în lumea occidentală. Elliott Abrams și-a continuat cariera organizând genocidul mayașilor din Guatemala alături de sionistul revizionist Yitzhak Shamir (pe atunci la Mossad).
O crimă ducând la alta, el a fost organizatorul alianței secrete dintre administrația Reagan, Yitzhak Shamir (devenit prim-ministru) și președintele Adunării Naționale Iraniene, Hashemi Rafsanjani: afacerea Iran-Contra. Ideea era ca Republica Islamică să vândă arme israeliene contrarilor din Nicaragua, pentru a-i învinge pe sandiniști, fără a fi nevoie să informeze Congresul.
Acum este președintele Fundației Tikvah, care administrează școlile sioniste revizioniste din Statele Unite. În această calitate, el „a fost” angajatorul lui Benjamin Haddad, ministru delegat pentru Europa în ultimele patru guverne franceze.
În Regatul Unit, guvernul Keir Starmer este evaziv. Deși este membru laburist, Starmer a fost în secret membru al Comisiei Trilaterale, ceea ce ar părea să indice că este un agent al marelui capital american. Deși era apropiat de Jeremy Corbyn, a fost unul dintre cei care i-au organizat căderea. Ca să nu mai vorbim de apărarea sa neobosită a Israelului sub pretextul luptei împotriva antisemitismului. Dincolo de toate ipotezele lansate despre el, el pare a fi un apărător al imperialismului britanic.
De când a devenit prim-ministru, Armata Majestății Sale s-a implicat semnificativ în genocidul din Gaza. Statul Major Britanic a primit generali israelieni de rang înalt în numeroase ocazii, în secret, asigurându-i chiar că nu riscă să fie arestați de magistrați preocupați de crime împotriva umanității.
A asigurat o supraveghere fidelă a Gazei zi de zi prin intermediul avioanelor sale de recunoaștere cu baza în Cipru. — În același timp, guvernul Starmer a moștenit sancțiunile impuse de guvernul Sunak împotriva Frăției Musulmane (din care Hamas este ramura palestiniană) și în special împotriva lui Mahmoud al-Zahar, liderul Frăției în Gaza.
A ridicat sancțiunile împotriva sa, care fuseseră impuse împreună cu Statele Unite, și apoi le-a reinstaurat pe 9 aprilie 2025.
În cele din urmă, a antrenat ofițeri israelieni în timpul masacrului. Simultan, a preluat controlul Grupului Ramstein atunci când Ministerul Apărării din SUA a încercat să scape de el. Acesta este acum Grupul de Contact pentru Apărarea Ucrainei, unde a marginalizat cu succes prezența franceză și a adus prezența germană sub controlul său.
Era bine cunoscut faptul că predecesorul lui Starmer, conservatorul Boris Johnson, îl convinsese pe președintele Volodimir Zelenski să nu negocieze pacea cu Rusia, în ciuda faptului că aceasta a fost platforma sa electorală inițială. Însă trebuie să revizuim interpretarea acestui angajament, notând că laburistul Keir Starmer și-a continuat politica, cerând un angajament anti-rusesc din ce în ce mai mare din partea interlocutorilor săi ucraineni.
Trebuie amintit că Boris Johnson este un admirator al lui Winston Churchill, căruia i-a dedicat o biografie. Churchill, însă, considera URSS nu ca un aliat împotriva celui de-al Treilea Reich, ci ca un dușman în așteptare. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, plănuise să folosească regimentele SS învinse și să le întoarcă împotriva sovieticilor (Operațiunea De neconceput).
Îi ceruse statului său major să planifice anihilarea nucleară a marilor orașe sovietice și a fost împiedicat să facă acest lucru doar de Statele Unite. Ulterior, a recrutat aproape toți liderii Axei posibili pentru a lupta împotriva Moscovei. Aceasta este ceea ce se numește „Războiul Rece”. Astfel, Stepan Bandera și Yaroslav Stetsko au lucrat pentru Aliați la München, în cadrul radioului CIA, lucru pe care l-a și făcut alături de Said Ramadan, liderul Frăției Musulmane.
Keir Starmer este moștenitorul acestei strategii. Scopul său nu era să lupte împotriva slavilor pentru că aceștia erau o rasă inferioară (așa cum credeau naziștii), ci pentru că aceștia amenințau supremația britanică pe continentul european (așa cum învăța geopolitologul Halford John Mackinder).
A activat un agent britanic: viceprim-ministrul polonez și ministrul de externe Radosław Sikorski. Sikorski a anunțat că Polonia va intercepta avionul prezidențial al lui Vladimir Putin dacă acesta ar încerca să călătorească la summitul de la Budapesta pentru a se întâlni cu Donald Trump și a încheia pacea în Ucraina.
Sikorski a părăsit Polonia în 1981 pentru Anglia. A devenit subiect al Coroanei și jurnalist la Spectator, Observer și Daily Telegraph. Apoi s-a mutat în Statele Unite, unde a devenit editorialist pentru revista lunară republicană National Review; o revistă republicană istorică și, prin urmare, anti-Trump. Ulterior, a fondat Clubul de Presă Polonez și s-a căsătorit cu jurnalista americană Anne Applebaum, directoare a Grupului Bilderberg.
Soția sa, republicană ca și el, a dezertat când Donald Trump a preluat conducerea Partidului Republican. Ea a devenit consilieră a democratei Hillary Clinton. Drept urmare, Radosław Sikorski a devenit ministrul adjunct al apărării din Polonia și principala agenție media a NATO. Confruntat cu întrebări legate de dubla sa loialitate, și-a abandonat naționalitatea britanică, dar se pare că nu și supunerea față de Coroană.
in anul de referinta dat de Soljenițîn, 1978. Si nici acum nu si-a mai revenit cu adevarat la inalta ei spiritualitate crestina din trecut.