CD
1.823 aprobate
denitsoc@gmail.com
216.131.107.43
SALVAREA NOASTRA E GANDIREA
De CD

Viața în lumea modernă ne cere un efort enorm și nu numai în treburile cotidiene sau în acțiunile exterioare. Ceea ce este în joc este un efort al minții, al gândirii, al intelectului. În practica monahală, la Sfinții Părinți, aceasta era numită noetică – acțiune inteligentă.

Și o astfel de muncă trebuie desfășurată în fiecare moment, nu doar pentru ca lumea să nu se dizolve într-un haos hidos, pentru ca noi să putem totuși distinge binele de rău, valoarea de nonvaloare, accidentalul de fatidic – efectuarea discernământului – ci și pentru a îndeplini munca de a umple lumea cu sens: structurarea ei, proiectarea și stabilirea obiectivelor în cadrul ei, păstrarea proporțiilor pentru a nu lăsa entropia să transforme totul într-o pastă omogenă.

Dumnezeu ne’a lasat Speranta ca reper si salvare in viată, ce are un sens si prin asta poate desfiinta prin gandire entropia fără sens si distrugatoare.

Trăim într-o lume total deteriorată, deziluzionată într-o civilizație distrusă, unde toate proporțiile sunt distorsionate. Coloana vertebrală a acesteia – verticala sa, noțiunile sale de ierarhii superioare – a fost ruptă. Și este nevoie de un efort inteligent pentru a restabili proporțiile unei lumi ierarhice, ordonate intelectual, al cărei model ideal a fost descris de Platon și platonicieni.

Însă este necesară o revoluție interioară și mai radicală, un efort și mai mare al minții, pentru a descoperi sau a trezi într-o persoană capacitatea de a gândi – de a gândi într-un mod autentic și nu de a imita gândirea; de a gândi la lucrurile cele mai profunde, de a gândi esențialul; de a intra pe teritoriul gândirii depline, în elementul însăși al gândirii.

Căci înțelegerea computațională sau discursul superficial, pragmatic, grăbit al modernității, care parodiază ceea ce înțelepții numeau cândva „gândire”, este absolut nesatisfăcător și, de fapt, a adus umanitatea la marginea abisului.

Cel care a reușit să pună din nou întrebarea „Ce este gândirea?” a fost marele filosof german al secolului XX, Martin Heidegger, și a făcut-o într-un mod pătrunzător și cu o mare complexitate. El a dedicat acestei teme una dintre cele mai enigmatice lucrări ale sale – Was heißt Denken? – „Ce se numește gândire?”. o cale inițiatică pentru oricine se pretindea rațional.

Heidegger s-a opus aparent platonismului ortodox, în special în ceea ce privește transcendența ideilor ca paradigme ale lucrurilor. Se simțea mult mai apropiat de Aristotel, care s-a răzvrătit împotriva învățătorului său Platon și a construit o ontologie orizontală nu pe axa „sus-jos”.

Această poveste eternă a opoziției dintre vertical și orizontal, Dumnezeu și lume, apofatic și catafatic, calități supramundane și intramundane a devenit o cale a certurilor și bătăliilor pentru foarte mulți filosofi din istoria lumii.

Filosoful american Alfred North Whitehead a remarcat că întreaga filozofie mondială nu este nimic mai mult decât note de subsol la opera lui Platon. Când ne implicăm în platonism, ne aflăm cu adevărat în centrul unui taifun, în miezul problemei generării, a creării de semnificații și structuri ale istoriei, culturii, gândirii și minții.

Oamenii se tem adesea de gandire si consecintele procesului ca de foc. Pe vremea lor, locuitorii de rând ai Atenei l-au executat pe Socrate, iar locuitorii Alexandriei au ucis-o pe Hypatia. Astăzi, elitele conducătoare ale lumii evită, de asemenea, cu furie gândirea liberă și substanțială.

Într-adevăr, în lumea modernă, orbitele gândirii se îngustează treptat; „marile narațiuni” sunt supuse unor critici disprețuitoare; practica filosofiei este redusă în mod deliberat la o analiză tehnică a detaliilor microscopice. Nu sunt permise generalizări. Și, bineînțeles, prima țintă a acestei politici epistemologice de fragmentare au fost Platon și platonicienii, cu generalizările lor globale de amploare.

Aceștia au fost, la propriu, supuși „culturii anulării- cancel”. Totuși, chiar și cele mai recente atacuri ale postmoderniștilor asupra gândirii și perversiunea extremă a Ontologiei Orientate pe Obiecte (OOO) nu reprezintă sfârșitul și nici ultimul cuvânt în persecuția filosofilor.

Platonismul descrie structura intelectuală, noetică a lumii, în care ființa umană se afla pe axa verticală ca un fel de mediator între două lumi – lumea paradigmelor, modelelor, ideilor și lumea fenomenelor, lucrurilor și aparențelor. În același timp, întregul sistem era deschis de sus, deoarece Unul era gândit ca ceva inefabil, apofatic, inedit și precedent chiar și ființei însăși.

În religie, Unul era înțeles ca Dumnezeu. Sub paza subtilă a Binelui transcendent – Unul, lumea era construită prin repetarea arhetipurilor cerești; lucrurile erau produse. Și odată create, lucrurile și ființele – în special cele mai exaltate și perfecte dintre ele, oamenii și îngerii – contemplau ideile și căutau căi de întoarcere la sursa lor, la Patria lor cerească, mai aproape de Unu, de la care toți își primiseră Începutul. Exitus și reditus – plecarea și întoarcerea – sunt ritmul etern al lumii sacre.

Acest model a existat timp de milenii. Structurile, ierarhiile, scările sale de ascensiune și coborâre se reflectă în multe religii ale lumii. În cadrul ei, ființa umană este o creatură care urcă spre Spirit, Bunătate, Adevăr, Frumusețe și Dreptate și uneori se întoarce, și urcă din nou pe scara lui Iacov – scara perfecțiunilor spirituale. Această ascensiune a ființei umane, perfecțiunea și transfigurarea sa, în creștinism, îndumnezeirea, este cel mai înalt scop al omului.
In Taoism este “calea” pe care umanul o urmăreste să se apropie de divinitate.

Dar lumea se dărâmă; ființa umană devine ne-bună. Însuși Platon vorbește despre acest lucru în dialogul “Omul de Stat”, descriind ce se întâmplă atunci când creația se îndepărtează de Creatorul său. Și practic toate religiile afirmă că, pe măsură ce sfârșitul timpurilor se apropie, „punctul omega” escatologic, lumea și umanitatea degenerează, decade, își pierd calitățile spirituale și își pierd asemănarea cu originalul lor[dupa chipul si asemănarea Sa]. Într-un fel sau altul, a sosit Modernitatea, și apoi Postmodernitatea.

Postmodernitatea s-a dovedit a fi finalul logic al degenerării civilizației.

Lumea liberală modernă sugerează că libertatea este dezordine, haos, alunecare lipsită de griji la suprafață. Și această sugestie este acceptată – fie conștient, fie inconștient.
Lucrurile și oamenii care eludează ideea – adică Logosul – nu se poate spune exact că nu au nicio măsură, dar măsura lor nu se află deasupra lor, ci sub ei, în subteranul existenței lor. Este ca și cum ar fi sub hipnoză, sub vraja unui element nebun care se află de partea opusă acelei ordini pe care lucrurile ar trebui să o primească de la Logos, din lumea ideilor – de sub vraja materiei neiluminate.

Postmoderniștii insistă că această imagine a unei lumi strălucitoare de indeterminare este foarte atractivă pentru omul „societății deschise” și al eliberării universale. Filosofia postmodernității ne confruntă cu paradoxul devenirii: unitatea semnificațiilor trecutului și viitorului, amestecul lumilor „înainte” și „după” orice eveniment, curgerea reciprocă a excesului și deficienței.

Este un spațiu în care orice poate fi inversat în opusul său – crimă și pedeapsă, mai mare și mai mic, bine și rău. Este un loc al pierderii identitătii, al renunțării la stabilitate în cunoaștere. Cu alte cuvinte, postmoderniștii nu ne pot garanta nicio definiție stabilă; ei recomandă să trăim într-o fluiditate continuă, după ce ne-am luat rămas bun de la Dumnezeu, de la lume și de la propriul nostru Sine.

Poate părea că Postmodernitatea este limita dizolvării cosmosului filosofic orientat vertical – dar nu a fost așa, există strategii filosofice și mai infernale, numite colectiv „Ontologie Orientată pe Obiecte”.

În această încercare perversă de a construi structuri ale anti-gândirii, nu doar ființa umană, ci însuși elementul devenirii și al vieții fost pusă sub semnul întrebării. Lucrurile, în profunzimea lor, „nu cunosc” astfel de scindări, susțineau realiștii speculativi, și nu se corelează cu nimic.

Dintr-un regim unipolar, din triumful hegemoniei liberale a ordinii mondiale americane, ne îndreptăm spre o lume complet nouă, multipolară.
În ea nu mai există un singur jucător, ci mulți jucători puternici, fiecare cu propriile tradiții, istorie și cultură.
În ea nu există o ființă umană universală, ci există multe tipuri de ființe umane.
Ne confruntăm cu voința de fier a ideologiei liberale, care ascunde faptul că este o ideologie și că tot ce conține ea – inclusiv politica, economia, cultura și spațiul informațional – este totalitar interconectat si controlat.

Era ca și cum știința noastră politică ar fi uitat – din neglijență sau intenționat – o mare parte din ceea ce scriseseră geniile geopoliticii și teoriei culturale și ale „științei civilizațiilor”: oameni precum Oswald Spengler, Arnold Toynbee, Piotr Savitsky, Konstantin Leontiev, Karl Haushofer, Halford Mackinder, Carl Schmitt, Fernand Braudel, Antonio Gramsci și mulți alții, ale căror lucrări, dedicate logicii contactelor geopolitice și culturale la scară largă, confruntărilor și ciocnirilor civilizațiilor, sunt astăzi extrem de relevante.

Chiar și politologul american contemporan Samuel Huntington, cu conceptul său de „ciocnire a civilizațiilor”, a căzut în afara atenției operaționale – chiar dacă teoria sa și-a dovedit pe deplin validitatea, spre deosebire de teoria prăbușită a adversarului său Francis Fukuyama despre „sfârșitul istoriei”.
Ce este gândirea conform lui Heidegger? Heidegger este un reprezentant al unei tradiții filosofice în care converg căile lungii tradiții fenomenologice occidentale.

Conștiința, în această tradiție, este singurul loc în care locuiește fenomenologul; teritoriul conștiinței acoperă totul: lumea exterioară este cea care este prezentată în conștiință și constituie rezultatul muncii sale. Dar nu o muncă prea agresivă, asaltatoare, impunătoare, plină de voința arbitrară a „eului” individual, ci mai degrabă contexte și fundaluri delicate, captivante ale percepției, vibrațiile lumii „dintre”.

Fenomenologul ia în considerare fenomenele – acele sclipiri integrale ale conștiinței noastre în care elementele actului vital (cognitiv) se îmbină, se unesc și se dizolvă unele în altele. Înainte de fenomenologie, filosofii Brentano, Husserl, Meinong și alții aveau obiceiul de a gândi conform standardului cartezian raționalist.

Gândirea înțeleasă fenomenologic este ființa-gând a persoanei, un proces, un flux, un râu de reprezentări și experiențe, percepții și fantezii însoțitoare. Fenomenologul se află întotdeauna în interiorul conștiinței. Lumea exterioară nu este dincolo de limitele sale, ci la granița sa.

Trăim într-o cultură ortodoxă, iar interesul nostru pentru un filosof german care a respins oficial creștinismul poate părea problematic. Dar dacă privim mai atent, putem observa că multe mișcări ale gândirii lui Heidegger au analogii directe în tradiția noastră ortodoxă – în special în tradiția ascetică monahală – dacă înțelegem doar că acel ceva evaziv, dar în același timp atrăgător, atractiv, dincolo de actul concret al percepției-experienței lumii, pe de altă parte a fenomenului, nu este altceva decât chemarea lui Dumnezeu și atracția interioară către El.

Cu alte cuvinte, analiza existențială a lui Heidegger poate fi corelată destul de bine cu etapele muncii noetice, căutarea lui Dumnezeu de către un suflet care tânjește după lumea superioară, așa cum este înțeleasă în tradiția ortodoxă.

Martin Heidegger s-a născut într-o familie catolică, în 1909 intenționând să depună jurăminte monahale într-o mănăstire iezuită, apoi a studiat teologia timp de doi ani înainte de a se transfera la facultatea de filosofie a Universității din Freiburg. Firește, a citit operele teologilor medievali și s-a interesat îndeaproape de misticii germani – Johannes Tauler, Meister Eckhart, Dietrich din Freiberg, Jakob Böhme.

„Suntem un semn fără sens și nu simțim durere”, spune Hölderlin despre noi – oamenii care trăim în starea dureroasă a cotidianului, a lipsei de trezire, a insensibilității față de cotitura pervertită din declinul umanității.

Avem speranța că vom alege autenticul. Căci s-a întâmplat să trecem brusc în acea fază în care elementul gândirii este pe cale să se deschidă, unde evenimentele istorice au deja loc, unde miturile sunt dezvăluite, unde teoriile, conceptele, principiile, paradigmele și armatele se întâlnesc și se ciocnesc.

Nu vedem acum clar și distinct asaltul ordinii globaliste asupra noastră, colonialismul civilizației iudeo-anglo-saxone?
Nu suntem oare martori la noua ascensiune a ideii unei lumi multipolare, la diversitatea înfloritoare a civilizațiilor care se opune monoconceptului occidental al unei umanități globale din care va fi pompată viața?

Suntem din ce în ce mai de acord că programul de dezvoltare al civilizației occidentale, condus de un grup de oligarhi globali, finanțatori și tehnologi politici cu o poziție intelectuală și morală îndoielnică, care se prezintă ca un centru mondial de luare a deciziilor, este absolut nesatisfăcător pentru umanitate.

Vedem din ce în ce mai clar semnele că globaliștii liberali elaborează și impun perspective grosolane și în mod nerușinat antiumane asupra omului, că văd sensul istoriei lumii în transferul criminal al tuturor funcțiilor inteligente către mașini și inteligență artificială și că, prin epidemii controlate, schimbare de gen, modificări genetice, proteze electronice și așa mai departe, plănuiesc să extermine omul ca atare, ca o creatie a lui Dumnezeu.

Ei amestecă și discriminează tradițiile și religiile grupurilor etnice și popoarelor, introducând standarde nebunești ale unor oameni modificați fără rude sau identitate și dezvoltă strategii pentru distrugerea familiilor și statelor, a limbilor și culturilor.

Acest program are și expresia sa filosofică. Ce este postmodernitatea dacă nu un apel la dizolvarea ființei umane, estomparea identității sale?
Și ne pregătește Ontologia Orientată pe Obiecte (OOO) civilizația pentru o domnie post-umană a mașinilor fără suflet. Politica și filosofia sunt inseparabil legate. Nu suntem un semn lipsit de sens, dar ele ne fac cu forța unul.

A venit momentul să învățăm să aducem în reflecțiile noastre asupra sarcinilor politice și practice presante temele înaltei filosofii, teologiei, religiei, misticismului, escatologiei și artei.

În înțelegerea lumii moderne, temele platonismului sunt relevante, la fel ca și clarificarea motivelor antiplatonismului agresiv al lumii moderne; apologia creștinismului a devenit din nou urgentă și trebuie să înțelegem ce motivează atacurile furioase la adresa acestuia. Ideile și curentele mistice sunt împrăștiate peste tot în modernitate. Dar care este adevărata lor natură – unde sunt comorile înțelepciunii autentice și unde sunt simulacrele, parodiile și perversiunile?

Putem spera că omenirea va putea să se inspire mai mult din resursele intelectuale inepuizabile ale tradițiilor diferitelor popoare.
Putem visa să învățăm pe oameni să gândească multidimensional și multipolar; să visăm la o întâlnire durabilă cu gândirea autentică.

Astăzi observăm, pentru prima dată după mai multe decenii, revelatia, progresele unei invazii paradoxale a mitului, istoriei, filosofiei, tradiției și religiei pe teritoriul științei politice și al relațiilor internaționale, care în ultimii cincizeci de ani a fost stăpânită doar de înțelegerea pragmatică, seacă și calculată.

Să ne dea Dumnezeu gandul cel bun si gandirea cea binecuvantată.

Atlanta 03/12/2025