VASILE ALECSANDRI. Chestiunea israelită și demnitatea națională
15 august 2022 Miron Manega

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr 117

DISCURS ŢINUT ÎN ŞEDINŢA SENATULUI de la 10 Octomb. 1879 CU OCASIUNEA REVISUIREI ART. 7 AL CONSTITUŢIUNEI

Domnilor Senatori,

Astăzi România se află cu istoria sa în mână pentru ca noi să prezidă paginile sale sau umilirea și pierderea neamului nostru, sau demnitatea și salvarea lui.

Situație tragică pentru Patria Română ! Situație gravă pentru senatorii Români!

În prezența acestor situații, fără seamăn în analele istorice ale lumei, trebue să știm a ne rădica cu inima și cu cugetul la înălțimea datoriei noastre, fără patimă, fără violență, dar cu spirit linistit, cu patriotism luminat și cu nobilul curagiu ce se cere de la omenii chemați a decide de soarta țări.

Să ne urcăm dar pe această tribună conduce numai de glasul conștiinței noastre, și feriți de orice simțiment de ostilitate în contra nimănui, nici chiar în contra art. 44 din tratatul de la Berlin, nici chiar în contra alianței israelite, care datorește România cumpăna spăimântătoare în care ea se găsește astăzi.

Voiu zice mai mult: Departe de a fi ostili, să le fim oare-cum recunoscători, căci alianța israelită, prin dorința-i nerăbdătore și nechibsuită de a obține grabnic drepturi civile și politice pentru coreligionari săi, cât și art. 44 din tratat care ne impune nouă, într-un mod draconic, realisarea acelei dorinţe, fără a se preocupa de convenţiile noastre, ne-au deschis ochii asupra pericolului ce nu ameninţă şi au deşteptat în noi instinctul conservării naţionale.

Eram adormiți pe patul nepăsărei, pat vecin cu mormântul!

Suntem acum treziți!… Să fim dar trezi la postul ce ne-au încredințat patria noastră, și să privim cu ochi pătrunzători situația creată României de Congresul de la Berlin, pentru ca, în cunoștință de cauză și cu mâna pe conștiință, să luăm o otărîre fermă, justă, leală și demnă.

Ce vedem azi pe scena acestei părți de lume ce se numește România?

Vedem un popor blând, generos, ospitaliar, inteligent, iubitor de progres, apt a se asimila cu națiunile mai civilizate, tolerant în materie de religie; un popor care în timp de mai mulți secoli de restricție, de lupte crâncene a știut, prin o politică dibace și prin vitejia lui, să-și păstreze naționalitatea și să-și păstreze spațiul de pofte nesățiose ale puternicilor săi vecini, un popor care, într-un număr mic de ani, a operată cu liniștea socială în care se va schimba aceleași ani. sutimi de ani ca să se introducă prin torentul sângelui; un popor care s-a afirmat în ochii lumei și prin calitățile spiritului, și prin calitățile inimei, și prin desvoltarea intelectuală și prin bărbăția sufletului: poporul român!

Stăpân pe o ţară frumosă, mănosă şi menită prin poziţia ei de a fi pridvorul templului civilisaţiei moderne la marginea Orientului încă barbar.

Acest popor a avut din vechime și până în zilele noastre soarta cea mai stranie, cea mai periculosă pentru existența sa națională, fiind o colonie latină pierdută între alte mari ginte de sânge străin.

Vecinic el s-a găsit față cu un nou dușman, cu o nouă amenințare!… Când cu sălbațicele hoarde de la Nord, când cu torentul Asiatic ce a inundat o parte din Europa orientală, când cu nenumăratele încercări de cotropiri ale vecinilor lui, Tătari, Unguri, Poloni, etc, când cu altă apărătură apărătoare și protectoră a moralului rusesc, și câte alte calamități isvorate din întru și din afară…. Și bietul vultur românesc, prins în lupte gigantice și seculare, deși a pierdut două pene scumpe din aripele lui, o peste Carpați și alta peste Prut, a eșit învingător a relei soarte ce l-a persecutat, cu inima întreagă, cu capul teafăr. În fine, el a dat pept cu Turcul care-l ține în vasalitate de 400 de ani, și-a recâștigat independența vitejește, atrăgându-și laudele Europei, și când sărmanul se credea scuturat de greutatea nenorocirilor, când se credea intrat într-o viață scutită de grijia nouă față de luptă o față cu o nouă cumpănă, față cu năvălirea israelită. Şi, ce ‘i mai îngriitor pentru el, faţă cu un verdict european, un verdict ce pune în pericol viitorul lui, naţionalitatea lui, şi chiar a avut-o strămoşesc, moşia lui!

Ce este această nouă cumpănă? Ce este această nouă navălire? Cine sunt năvălitorii, de unde vin, ce vreau? Şi cine este noul Moisi care-i conduce la noul pământ al făgăduinţei, aşezat astă-dată pe malurile Dunărei?…

Ce sunt năvălitorii? Sunt un popor activ, inteligent, neobosit întru’ îndeplinirea misiunei sale; sunt adepții celui mai orb fanatism religios; cei mai esclusivişti din toţi locuitorii pământului, cei mai neasimilabili cu celelalte popoare ale lumei!… Credincioşi până la moartea religiei lor; şefii lor sunt Rabinii care edicteză legi speciale pentru ei; patria lor e Talmudul! Puterea lor e nemăsurată căci se reazămă și se întemeiază pe două alte puteri: franmasoneria religioasă și aurul!

De unde vin aceste năvălitori? Judecând după numărul spăimântător ce curge necontenit pe toate frontierele ţărei, pe toate potecile munţilor, peste plaiuri şi peste ape, ar crede cine-va că ei fug alungaţi de biciul persecuţiei, căci năvălirea lor prezinta spectacolul emigraţiilor din secolii trecuţi… însă nu!… legilor, și unde au căpătat chiar drepturi civile și politice. Ei vin și din Rusia care le-au acordat dreptul de a deveni proprietari…

Fug dar de bine!… Pentru ce?… Aici e misterul care trebue să nu pue pe gânduri. Ce vreau ei la noi?… O poziție socială mai avantagiosă?… Nu, căci după plângerile lor, aici este țara persecuțiunei…. O patrie? Nu! căci patria lor este Talmudul; în el cred, în el vieţuesc, în el mor…! Și acest fanatism secular face tăria lor, căci el îi oprește de a se asimila cu celelalte popoare și de a se contopi în ele; îi mănţine ca o naţie străină între celelalte naţii, ca un Stat în Stat. Ei caută dar aicea nu o poziție socială, nu o patrie, dar o proprietate lesne de dobândit, eftină de cumpărat; o proprietate pe care să o poată trece către ori-cine altul când această transacție comercială ar conveni intereselor lor; o proprietate care prin poziţia ei să prezinte avantajul de a fi ca o tarabă deschisă pe pragul ce desparte Orientul de Occident. Găsindu-se înecă între milionele de locuitori ai marelor țări europene, ei vreu la rândul lor să înece pe un popor mic, și prin ajutorul capitalurilor ce posedă, să devie proprietari ai pământului acelui popor, iar din vechii stăpâni ai țării să facă niște iloți, precum sunt astăzi o parte din bucăți și din o parte.

Iată cum se esplică această modernă… nu zic cruciadă, termenul nefiind potrivit cu judaismul… voiu zice dar: această modernă judaidă .

Ţara e frumoasă, îmbelşugată; ea are oraşe mari, drumuri de fer, şosele, instituţii desvoltate; și un popor cam neprevăzător, ca toate poporele de viță latină … Ce-i mai ușor de cât a se substitui locuitorilor acestor țări, și de a face din țara întreagă o proprietate Israelită?

Dacă acesta este planul năvălitorilor de astăzi, precum tot ne induce a crede, el probeză încă o dată spiritul întreprinzător al neamului israelit, și departe de a merita un blam, el e de natură a atrage lauda și admirarea omenilor practici.

Blamul s-ar cuveni nouă, Românilor, dacă prin nepăsarea noastră, sau prin aplicarea unor fatale și absurde teorii umanitare, am da înșine o mână de ajutor la îndeplinirea acestui plan. Blamul ar cădea pe capul nostru, dacă înșelați de acele teorii înțelese pe dos, sau dominați de o spaimă imaginară, sub influența unor amenințări imaginate, am uita că patria română este un depozit sacru, încredințat nouă de părinți noștri pentru ca să-l nepătească întreg și nepătat la copiii noștri….

Cine este noul Moisi care conduce poporul lui Israel către noua Palestina? Cine? O adunare de omeni eminenţi, iubitori de neamul lor; puternici prin legeturile lor sociale în lumea politică, și mai puternici încă prin agentul producător de minuni, prin aurul posedat de băncherii israeliți, prinții financiare, după cum îi numesc cu măgulire unele gazete francese… Alianța israilită . Alianţa israilită!… Nume misterios, dar răsunător şi lugubru ca şi numele de Nihilism. Toți vorbesc cu o mirare cam îngrijită de aceste două firme răsărite de o dată în ochii lumii, dar nu poate măsura întinderea aspirărilor acelor puteri oculte.

Alianţa israilită! Admirabilă și colosală asociație! Voinţa ei este voinţa întregului neam judaic. Poruncile ei sunt legi nediscutabile! Un gest al ei, și sută de mii de omeni își părăsesc căminul strămoșesc, ca să se înregimenteze în tăcere sub drapelul negru al năvălirei; sute de mii, cu cea mai deplină abnegaţie, se îndrumeză pe calea tristă a emigraţiei… Însă alianţa, noul Moisi, le arată viitorul aurit, şi ei merg înainte ca valuri inundători a torentelor.

În prezenta unui asemenea fapt de energică părtinire, cum dar noi Românii să nu ne îngrijim, și să nu ne întrebăm ce vrea alianța israilită la noi?

Ea vrea și vrea să ridice seminția judaică de la cădere; vrea să dea o proprietate mare celor mai săraci și mai neluminați din neamul ei; vrea pentru scopuri ulterioare să ridice Evreii pe aceiași treptă cu Românii în România, și au a face a face interesată pe Europa civilistă la realisarea acestui vis frumos, acest plan dibaciu, aceste ambiții demne de omeni care compun Alianța israilită.

Acum să esaminăm: pe ce se întemeiază Alianța israilită ca să reclame pentru numeroșii săi coreligionari drepturi de cetățeni în România? Care sunt servicii făcute țării către comunitatea judăică? Adus’au ea vre-odată ajutorul ei bănesc la nevoile Românilor, fără a căta în acel ajutor un profit usurar? Unitu-s’au cu sufletul la durerile tarilor? Impărtăşit’au bucuria ei în zilele de triumf?

Nu!…. Regret de a constata că Evreii din Moldova, afară de foarte puţine escepţii, s’au cunoscut vecinic nepăsători de soarta României, ba pot zice chiar ostili propăşirei noastre naţionale. Unirea principatelor a fost pentru ei un doliu!… Independența română o îngrijire, și lupta Românilor pentru acea independență un motiv de a scumpi banii, de a crește camăta și de a specula asupra miseriei obștești.

De la 1842, când a început năvălirea evreească, s-au crescut camăta și au produs ruină proprietății mari.

Fondat-au la noi evreii institute de folos public ? Nu ! Gânditu-s-au măcar așa numiții prinți ai finanțelor din străinătate ca să întrebuințeze influența lor pe lângă puternicii diplomați ai zilei, în favoarea acestei țări române pe care o privesc ca o viitoare proprietate a neamului evreesc?

Nici una de acestea! Singurul israilit care a încercat la noi o întreprindere zisă de folos public, este vestitul Dr. Strusberg, și astă-zi cunoaștem cât folos personal a tras el din construirea drumului său de fer, unic în felul său pe fața pământului, și tot odată pagubă au suferit și suferă încă țara! Ea plătește scump încrederea ce a avut într-unul din cei mai celebri personaje din aristocrația israilită.

Încă o-dată dar, să nu întrebăm: prin ce manopere alianța a a-ți putea interesa Europa la soarta unui neam cu totul străin de neamul nostru, și care nu se poate recomanda simpatiei europene prin nici un act meritoriu săvârșit la noi?

Toate acele manopere se reduc la una și singură, însă cea mai eficientă, la influența calomniei! „Calomniez, il en reste toujours quelque chose” – zice Beaumarchais prin gura lui Figaro.

Tactica întrebuințată a fost de a arăta Europei pe nenorociții evrei ca pe niște interesante victime al inchiziției române pentru cauza de religie, iar pe poporul român a’1 zugrăvi cu culorile cele mai înfiorătoare de netoleranță, de fanatism, de barbarie, astfel încât să deștepte și mila Europei pentru evrei contra și români.

Și în adevăr, D-lor senatori, ați observat cum de vreo câți-va ani foile din străinătate devotate evreilor, au devenit instrumente oarbe a campaniei clevetitore întreprinsă în contra Românilor. Orice calificări injuriose, scoase din vocabularul trivialităţei, ne-au fost aruncate cu sumeţie de unele jurnale din Viena, din Pesta şi chiar din Paris. Am fost tratați de sălbatici, de barbari, chiar și de lași, în ajunul luptei noastre pentru independență.

Cel mai neînsemnat incident atingător de un evreu, a fost esploatat în defavorea noastră și a prezentat în străinătate cu proporții mari, pentru ca să se dispute opinia publică în contră-ne; şi nota-bene: aice se vădesce perfidia, toate faptele Românilor răstălmăcite, exagerate, au fost atribuite unui spirit de netoleranţă religioasă ce nu este nici o dată la noi.

Un esemplu: un cârciumar jidov, dovedit de înşelător, de falsificator, era depărtat de pe moşia unde ‘şi exercita traficul? Foile străine strigau: persecuție religioasă!

Ori-ce măsură administrativă luată de guvern pentru ordinea și moralitatea publică: Persecuție religioasă!

Ori-ce lege apărătore intereselor particularilor, votate de Corpurile Legislative: Persecuţie religioasă!

Tot funcționarul, primar, comisar de poliție, subprefect, prefect, procuror, judecător: agenți ai persecuției religioase!

Chiar miniștrii au fost declarate de șefii unei armate biurocratice, organizată special nu atât pentru guvernarea țărei cât pentru menirea de persecuție religioasă.

Dar mai mult!… Un evreu fanatic se introduce într-o biserică creștină, fură scule sfinte și le aruncă într-un loc spurcat. Pretutindenea, aiurea, chiar în țările cele mai civilizate, acel profanator ar fi fost rupt în bucăți de poporul indignat. La noi, furul sacrilegiu scapă teafăr, și pentru că este dat sub judecată – persecuție religioasă!

Mai de-ună-zi în mijlocul Iașului, ziua meză-mare, cu ocazie înmormântărei unui rabin, evreii au dat probe de cel mai sălbatic fanatism, insultând creștinii ce întâlneau, și maltratând femeile lor… și însă însă poporul Român au stat liniştit… Nici un evreu n-a fost persecutat… Tot evreul!

S’au făcut legi restrictive spre a feri pe locuitorul sătean de esploatarea evreilor debitători de băuturi spirtoase, și cu această ocazie s-au depărtat de prin unele sate câți-va cârciumari ce făceau traficul cel mai nelegal, și erau gazde de tâlhari… Căci religia a ajuns a fi târîtă și prin cârciumi, ca un bun instrument de clevetire…

Și însă, cu toată asprimea legilor restrictive, priviți: toate debitele de beuturi spirtose și de tutun sunt în mâna evreilor… Probă de persecuție religioasă!

Țara e plină de sinagoge unde evreii se bucură de libertatea cultului lor… Probă de persecuție religioasă.

Evreii se bucură de eliberare circulară, de liberă aşedare în lungul şi în latul ţărei. Ei fac comerciu fără împedicare, chiar comerciuri ilicite! Au întruniri publice fără control, fondează gazete în care usează de libertatea presei până la licență, mânuind cu impunitate arma batjocorei în contra Românilor și a Parlamentului nostru. Probă de persecuţie religioasă.

Ce să mai spun?… Mi-ar trebui zile întregi ca să înșir aci închipuitele probe de persecuție religioasă, prin care alianța israelită au căutat a depinge neamul Român ca un neam netolerant, barbar, bun de șters dupe fața pământului.

Iată însă un document de o mare însemnătate care se găsește în dosarele Congresului de la Berlin, un pasagiu din rechisitorul prezentat acelui congres de alianță israelită, rechisitor care negreșit a servit de bazele prescripțiilor ce nu privesc în tratatul încheiat în capitala Germaniei.

Veți vedea până unde a mers lipsă de lealitate, îndrăsnela calomniei și ura israelită în contra noastră.

Ascultaţi: «În România situaţia israeliţilor, foarte numeroşi, este încă grozavă! De doui ani ei sunt jertfa celei mai crude persecuţii… Mai în fiecare an Europa este uimită la povestirea răscoalelor, uciderilor, prăzilor şi isgonirilor en masse, de care evreii sunt victime» .

Auziţi, D-lor senatori? Răscoale, ucideri, prăzi!… Ar crede cineva că aude vorbind de Maroco, sau de Spania pe timpul lui Torquemada… Alianța a găsit de bonne guerre a pune pe seama României de astă-zi cruzimele suferite aiurea de evrei în secoli trecuți prin țările mai civilizate.

Dar să citim mai departe : «La aceste violențe s-a adăogat în masse persecuția legală cu un șir de legi ce esclud pe jidani de la toate întrebuințările, de la toate carierele liberale, de la toate funcțiunile publice, și de la numeroasele ramuri comerciale, împiedecând până și esercițiul cultului său micșorând toate mijloacele religioase și puține ale puterii. degradare» .

Aţi auzit? Noi împedecăm esercițiul cultului religios, și cu toate aceste țara și plină de sinagoge!.. Noi îi reducem la miserie, și cu toate acestea comerciul întreg și industria, și au avutl monetar în mânele lor! Noi îi degradăm, când se degradează ei însuși prin fanatismul lor, și prin degradarea lor năravuri. Cum găsiți veracitatea acusărilor, și ce nume se cuvine procedeului israelit?

Mai departe: «În zadar Puterile garante, rezemându-se pe articolul 46 din Convenția de la Paris care acordă israeliților drepturi civile cel puțin, reclamau în contra acestei politici funeste și barbare .. . România a rămas fără milă pentru israeliţi. . . etc. etc.»

Auziți cum evreii nu înjură, cum nu califică de barbari chiar într-un act oficial menit a fi supus sub ochii Congresului.

Iată prevederile acelei Convențiuni din 19 August 1858, prevederi pe cari noi ne-am fi abținut de a le esecuta :

„Artă. 46. ​​Moldovenii și Valahii, de toate riturile creștine se vor bucura de-o-potrivă de drepturi politice. Aceste drepturi se vor putea acorda și altor culte prin dispoziții legislative, etc. etc.»

„Se vor putea acorda” nu vrea să zică „ se vor acorda” ; nu sunt un înţeles obligatoriu pentru Români. Cu toate acestea, asemenea dispoziții legislative s-au înscris în codul civil din 1864. Care evrei însă a voit să profite de ele ? Nici unul!. . .

Pentru ce? Pentru că evreii, afară de un prea mic număr, nu țin la naționalizarea română, nu țin la drepturi politice; ei ţin numai la drepturi civile, adică la dreptul de a cumpăra pământuri, rămânând tot sub sujeţiunea streină. Ei ţin la ştergerea art. 7 din Constituție, pentru ca o dată puși pe aceiași linie cu ceialți străini din țară, să profite de dreptul de a deveni proprietari de imobile rurale, și să ajungă astfel la scopul lor de a deveni stăpânii aceste țări.

Iată, D-lor, cum Alianța a esploatat cu profit câmpul murdar al calomniei, și Europa, indusă în erore, a crezut’o, dar! A crezut’o Europa luminată ! …

Noi am desprețuit aceste clevetiri zilnice răspândite prin foile de publicitate; am comis greșala de a nu ne apăra la timp dinaintea opiniei publice, și de a răspunde la niște acusări false ce ascundeau un scop perfid, arătând la rândul nostru adevărul. Şi acest adevăr este că nu noi, Românii, suntem persecutorii, ci noi suntem persecutaţi; nu noi comitem crima persecuţiei religioase în contra evreilor, ci evreii comit crima unei persecuţii complexe în contra noastră, persecuţie şi religioasă, şi economică, şi naţională.

Am neglijat de a desfășura în ochii Europei tabloul îngrozitor al năvălirei sistematice și demoralisatoare a evreilor, unii isgoniți din Austria și din Rusia, pentru purtările lor nelegale, și cei mai mulți trămiși la noi din ordinul Alianței israelite. Am neglijat de a pune în privirea lumei de-a lungul isvod de locuitori aduși la sapă de lemn, și de familii, o dată avute și astăzi căzute în sărăcie, prin unealta infamă a usurei și prin hrăpirea nesățiosă a evreului ce esploatează mai cu seamă Moldova. Am neglijat de a publica în foile europene durerosul și înspăimântătorul martirolog a nenorociților Români otrăviți de evrei prin beuturi falsificate.

Spirtul, apa de foc, vărsat de Americani în gura sălbaticilor, a contribuit a distruge mai multă populație indigenă de câte arme de foc. Rachiul otrăvit vîndut de evrei prin satele noastre are aceiaşi ţintă şi produce acelaşi efect. Demoralisarea, secarea puterilor, tâmpirea și moartea!

Acesta este adevărul adevărat! iar nu câte-va incidente izolate și foarte rare care sunt de domeniul poliției corecționale și pe care Alianța israelită le grupează cu multă dibăcie pentru ca să compue din ele un tablou de persecuție religioasă.

Privească Europa nepărtinitore starea prosperă a celor ce se zic persecutați de noi, în comparație cu starea de quasi-miserie a celor ce sunt acuzați de a fi persecutori, și declare în conștiința din care parte această persecuție!

Esplice Europa a învăţat acest fenomen unic şi straniu în istoria omenirei: Cum persecutatul se bucură de toate libertăţile religioase şi comerciale, cum poate el circula şi a se aşeza unde’i place! Cum poate clădi burguri și ridica sinagoge, și fonda jurnale, și avea întruniri publice fără nici o împedicare, fără nici un control din partea guvernului! Și cum, pe de altă parte, persecutatorul să fie supus la toate sarcinile Statului, să fie esploatat până la măduvă de cel pretins persecutat, și în loc să prospere, să se îmbogățească în paguba persecutatului, din contra, el, să stăpânească în țara lui, să scadă celorlalți, să ajungă la marginea să fie persecutată, să ajungă la marginea multă a persecuției. de el.

Fac apel la Europa luminată, fac apel chiar la acei israeliți care simțul de echitate și de lealitate nu le este străin, să declare din care parte este persecuție!

Dar se va găsi poate un filantrop, om de Stat, economist politic care ar zice că persecutorul român e leneș, și persecutatul evreu e harnic; că românul trebue să dea pas evreului, fiind unul inert și cel-alt activ. La această stranie aserțiune, voiu răspunde acelui economist-politic atât de aspru în privința românului, și atât de generos în privirea evreului, îi voi răspunde invitându-l să-și arunce ochii pe câmpiele țărei și să vadă cine muncește sub arșița soarelui în lunile de vară? Cine, cu sudoarea lui, scote roada pământului pentru ca economistul-politic să aibă cu ce trăi în lux, și pentru ca evreul persecutat să aibă ce esploata fără muncă?

Românul e leneş? Da!… El e leneșează la câștiguri ilicite, și această lene’1 onor, căci eo calitate, o probă de conștiință.

În fine, esplice Europa luminată un alt fenomen: Cum se face că evreii din țările în care se bucură de toate drepturile cetățenești, fug de acele țări, se lepădă de acele drepturi, și vin cu sutele de mii să se arunce în ghiarele persecuției române? Cum se face că în timp de 20 de ani numărul acelor nenorociți persecutați a crescut de la 80.000 până la peste 400.000?

Iată un tablou îngrozitor de creștere a numărului acestei populații.

Recensementul din 1859 arată pentru populația României cifrele:

4.299.000 creştini …. Populaţiune totală 4.434.000 suflete.

135.000 jidani.

Mișcarea populațiunei, adică sporirea prin escesul nașterilor asupra morților, după documentele statistice, nu dă, până la 1872, următoarele cifre:

4.586.500 creștini… Populațiune totală în 1872: 4.846.500 suflete

260.000 jidani.

Pe baza aceleiași creșteri, populația pentru sfîrșitul anului 1879, se poate admite astfel :

4.759.500 creștini …. Populaţiune totală în 1879: 5.095.300 suflete.

335.800 jidani.

Cifra de 335.800 jidani, în 1879, este prea mică: 1. pentru că punctul de plecare, adică recensământul din 1879, este greșit în mai puțin; al 2-lea, pentru că nimic nu este mai greu de câte înregistrarea esactă a nașterilor și morților la evrei (mai ales de la 1859 până la 1870); și al 3-lea pentru că în acea cifră nu se coprinde escesul imigrațiunei evreești, asupra emigrațiunei, în intervalul de la 1872 – 1879. Așa, fiind cifra în genere admisă, de 400.000 evrei astăzi în ființă, se poate privi ca adevărată și mai degrabă ca un minimum.

Din cifrele mai sus espuse rezultă că, pe când populația creștină în 20 ani, de la 1859 la 1879, a sporit cu 470.000 suflete, adică cu a 9-a parte, populația evreească în acelaș interval a crescut cu 200.800, adică cu 200.800 de ani, de 200.800 de ani, de 2 suflete și ori de 2 ori, toată lumea ! !

D. Moseau de Ionnes, arată tabloul următor :

Svedia și Norvegia , 450 jidani, adică 1 la 7.500 locuitori.

Anglia , 12.000 jidani, adică 1 la 1.750 locuitori;

Elveţia , 1.970 jidani, adică 1 la 1.100 locuitori;

Prusia , 135.000 jidani, adică 1 la 800 locuitori;

Francia , 60.000 jidani, adică 1 la 600 locuitori;

Italia , 38.000 jidani, adică 1 la 500 locuitori;

Danemarca , 6.000 jidani, adică 1 la 330 locuitori;

Grecia , 7.000 jidani, adică 1 la 140 locuitori;

Germania , 150.000 jidani, adică 1 la 90 locuitori;

Belgia și Olanda , 80.000 jidani, adică 1 la 72 locuitori;

Austria , 453.000 jidani, adică 1 la 60 locuitori;

Rusia , 658.000 jidani, adică 1 la 58 locuitori;

Turcia , 380.000 jidani, adică 1 la 26 locuitori.

Noi putem adăoga :

România , 400.000 jidani, adică 1 la 13 locuitori.

Prin urmare, România are relativ o populație evreească de 2 ori mai mare de cât Statutul din Europa care conține relativ mai mulți jidani, adică de câte Turcia, și de 600 de ori mai mare de câte Svedia, care conține cea mai mică populație evreească.

Luând numai Statele cu cele mai mari cifre absolute de evrei, vedem că în :

Rusia , jidanii constituie a 110-a parte din populația totală; Austria , jidanii constituă a 79-a parte din populația totală; Germania , jidanii constituie a 144-a parte din populația totală; Belgia , jidanii constituă a 112-a parte din populația totală; Francia , jidanii constituă a 600-a parte din populația totală; Italia , jidanii constituă a 700-a parte din populația totală; România , jidanii constituie a 13-a parte!

Mare atragere are pentru neamul israelit această persecuție!… Mare, dulce, se vede, de-vreme ce toți alergă la dânsa ca la un gheșeft plin de mari foloase.

Bine-voiască dar Europa a înțelege odată pentru tot-d-a-una că, precum în secolii trecuți evreii persecutați pentru cauza de religie în Francia, Englitera, Germania, Italia, Spania și Portugalia, găseau un adăpost în țara Română, tot așa și în zilele noastre evreii nepersecuți astăzi la noi, în acele țări, cum ar fi cu atât mai mult decât atât. pentru ca să fie persecutați de Români, dar pentru ca să aibă și ei, la rîndul lor, pe lume rolul de persecutori și să persecute pe acei ce le dau ospitalitate… Cifrele au o elocuență neînvinsă!

Încă o dată, iată adeveriri! Și însă Europa a crezut și crede din contra, atât de dibaciu a fost surprinsă confiența sa, atât a fost de activ, de influent, de neîmpăcat, de victorie, sistemul clevetirei aplicat în contra noastră de Alianța israelită!

Aici stăm și ne întrebăm cu mirare: cum niște omeni atât de eminenți ca acei ce comitetul Alianței israelite, s-au înjosit a se servi de o armă atât de degrădătore? Căci nimic nu-i mai infamant pe lume ca rolul de calomniator… și ne place a crede că însuși acei omeni au fost induși în erore de către niște fanatici și de rea credință corespondenți din țară. Astfel, pe baza raporturilor mincinose ce primiau, au indus și ei în eroare pe supremii legislatori ai Congresului de la Berlin.

Prin urmare, România este astăzi victima unei erori isvorîtă dintr’uă infamă calomnie.

Ce efect a avut asupra soartei noastre acea erore? Un efect dezastru, cinic, umilitor și stigmatisător pentru nația Română!

Europa, indignată de tabloul atâtor cruzimi, atâtor nelegiuiri, atâtor pretinse acte de barbarie comise de noi asupra nenorociţilor evrei, ne-a condamnat fără a ne asculta. Europa, convins că suntem un popor netolerant, fanatic, barbar și persecutor, ne-a pus pe acelaș rând cu sălbaticii din Africa, au găsit că facem pată în secolul XIX, în acest secol de lumină, și că merităm o penalitate.

Europa deci a decis a nu recunoaște independența noastră, până mai întâi nu vom pune capăt barbariei noastre, până nu vom înceta de a schingiui pe evrei, până ce, în fine, nu vom acorda acestor drepturi civile și politice.

Iată situația esactă în care ne aflăm: un popor acuzat, condamnat fără judecată în prezența altui popor calomniator și năvălitor!

Indignarea Europei a fost atât de mare, în cât nu-i a permis de a lua în considerare:

1. Că independența noastră ne-am recâștigat’o înșine, cu arma în mână, cu prețul sângelui nostru, că independența noastră este un fapt desăvârșit – un fapt împlinit și recunoscut de marii Atleți ai ultimului răsboiu; de împăratul Alexandru și de Sultanul, fostul nostru suzeran; că independența noastră nu ne-a fost acordată de pomană către alții, dar că acea glorioasă pomană ne-am făcut-o noi înșine, prin vrednicia noastră.

2. Că în calitate de beligeranţi învingători, nu învinşi, am meritat a fi scutiţi de ori-ce condiţii umilitor’un tratat de pace încheiat în urma răsboiului la care am luat o parte gloriosă.

3. Că tratatul de la San-Stephano, care-le nu a fost abrogat în întregul său, proclamase independența noastră.

4. Că dreptul internațional pozitiv nu obligă pe o nație care n-a fost reprezentată la un Congres, a se supune obligațiilor impuse aceluiași Congres, atunci mai cu sama când ea este învingător iar nu învinsă.

Meșter prestigiat a fost dar Alianța israelită, dacă a realizat a introduce prin surprindere în tratatul de la Berlin o cestiune cu totul străină răsboiului oriental, cestiunea israelită, și tot prin surprindere țintește a se rezolvă această cestiune în Parlamentul Române.

Elocuent advocat a fost Alianţa israelită dacă aţâţând indignarea Europei în contra noastră, a aprins-o în aşa fel încât Europa să nu condamne pe noi, Românii, a plăti pacea Orientului cu o bucată din pământul nostru, cu Basarabia; să ne condamne tot-o-dată a plăti recunoașterea independenței noastre cu sacrificarea dreptului nostru suveran de legiferare; să ne condamne, în fine, a da drepturi la sute de mii de străini isgoniţi de aiurea, adăpostiţi între noi ca duşmani făţarnici.

Europa avea alte cestiuni de regulat în Congres, cestiuni mult mai importante pentru ea, precum de exemplu, aceea a interdicţiei înscrisă în Constituţia noastră în privirea colonisărei cu neamuri străine (art. 3). Cum s’ar putea împăca dar ştergerea art. 7 cu menţinerea art. 3, când cel dantâiu impune colonisarea evreească, și cel d’al doilea oprește ori-ce colonisare. Să aibă evreii mai multe avantaje de câte Francezii, Germanii, Italienii? etc.

În zadar marele cancelar al imperiului Rusesc, prințul Gorceakof, cel mai autorizat a spune adevărul în chestia israelită, în zadar s-au ridicat în contra prescripțiilor din art. 44, arătând marea deosebire ce este între evreii occidentali și acei din orient, declarând chiar, că acestea sunt un pericol pentru popoarele de dincoace de Carpați, glasul său n-a fost ascultat, căci trebuia să fim noi pedepsiți fără de legile noastre de popor barbar, netolerant și persecutor!

De acolo au isvorît art. 44!

Și iată-ne dar stigmatisați în ochii lumei pe temeiul unor simple calomnii!

Stigmatizati! Căci art. 44 coprinde în prescripțiile sale un subînțeles stigmatisator.

Cine este înferat cu această denumire insultătore ? Nu! Poporul Român ! Noi care, cu tot dreptul, putem revendica titlul de poporul cel mai liberal, cel mai emancipator din toate poporele lumei moderne !

Noi, netoleranti! Noi care n-am avut nici o dată un Ghetto în oraşele noastre, şi care ne-am deschis fruntariele la refugiul tutulor acelor nenorociţi evrei persecutaţi, despreţuiţi, schingiuiţi în Francia, Germania, Italia, Spania etc.

Noi, barbari! Noi care am emancipat Vecinii la anul 1749, pe când Creștinii erau serviți în cele-alte State occidentale.

Noi, barbari! Noi care, în timp de 30 de ani numai, am desrobit ţiganii, lovind astfel un drept feodal şi secular, fără lupte, fără vărsare de sânge ca pe aiurea, ci din contra cu cea mai creştinescă compătimire.

Am emancipat Românii clăcaşi, desfiinţând boerescul, şi ridicând pe servii noştri la rangul de cetăţenie, făcându-i chiar proprietarii printr-o singură trăsătură de condeiu, şi aceasta fără lupte, fără vărsare de sânge ca aiurea, ci din contra cu întusiasmul cel mai viu. Desfiinţarea unui drept feodal şi secular, care ţinea pe fraţii noştri sub jug, au fost cea mai frumoasă sărbătore naţională.

Am dat drepturi politice Armenilor stabiliți în țară de 400 de ani, omeni liniștiți, muncitori, și iubitori de patria lor.

Am făcut încă mai mult, noi, cei barbari, noi cei stigmatisați; am trecut Dunărea ca să contribuim la emanciparea unui neam străin nouă, la desrobirea Bulgarilor!

Noi suntem barbari, nu am meritat această insultă a doua zi după ce, în lauda lumei, ne-am afirmat valoarea sub zidurile Plevnei, după ce nu am probat toleranța într-un șir neîntrerupt de secoli?

Și cine a inițiativ în Congres pentru ca să nu arunce pe fruntea acestei crudă insultă!… Națiunile luate de același sânge cu noi!

Francia! Acea țară generoasă și emancipatoare; Francia, atât de simpatică nouă, căria datorată convenției de la Paris, în sînul căria noi, Românii, mergem cu preferință de aproape o jumătate de secol, spre a nu deprinde a fi liberali și emancipatori. Francia, a căria nenorociri au găsit un răsunet atât de profund în inimile noastre!

Francia lui Francois I-iu care, după bătălia de la Pavia, au strigat cu o nobleță cavalerească: „Tout est perdu, fors l’honneur!”

Atât de puternică au fost influența calomniei vărsată asupra mostră de Israeliți, și erorea isvorîtă din acea sorginte necurată!

Italia!… Care a declarat cu mândrie în parlamentul ei, că e sora României! Italia eroului rege Victor Emanoil, și a marelui cetățen Cavur, doi giganți cari au fundat unitare și independență Italiei fără a sacrifica onorul ei. Italia ne-au aruncat insultă! Sora a stigmatisat pe soră!

Atât de desnăturător au fost influența calomniei vărsată asupra noastră, și erorea isvorită din acea sorgintă necurată!

Turcia singură, către care nu ne-am purtat dușmănește, s-a grăbit a reunește independența noastră, fără condiții, cu lealitate, și ast-fel au recâștigat simpatiile noastre.

Cu Turcia am avut o socotelă seculară de încheiat. Am încheiat-o sub zidurile Plevnei, și am rupt legăturile noastre de vasalitate, rămânând în legaturi de amicie… Am scăpat de un suzeran care se feria de a nu da porunci, respectând autonomia noastră, și – straniu capriciu al sortii! – astă-zi nu găsim față cu cinci alți suzerani cari, rezemându-se pe o erore, ne edict legi și penalități.

Ce am câștigat în schimb? Ce ne folosește independența dacă suntem constrînși a inaugura această independență cu un act de supunere… de servilitate dechizată sub denumirea de deferență?

D-lor Senatori!. În prezenta unei situații atât de anormale, ce avem de făcut? Care trebue să fie atitudinea noastră? Avem a ne pătrunde de caracterul sacru al mandatului nostru, și fermi, și deciși, avem să spunem, cu curagiu precum și cu deferință, Puterilor semnatare tratatului de la Berlin:

«Am fost calomniați în ochii voștri, calomniați într-un grad astfel că dintr-un popor liberal și emancipator ce sîntem, am ajuns a fi considerat de voi ca un popor netolerant, barbar și persecutor. This calomnie a isbutit a naște în spiritele voastre o indignare, care v’a dictat art. 44 din tratatul de la Berlin. Acel art. 44, prin condiția pusă recunoașterii independenței noastre, coprinde o blam nemeritate de noi, o insultă care lovește demnitatea noastră română. Deci, de cât recunoașterea unei independente pătată cu umilire, mai bine o nerecunoaștere ce o scutește de stigmat.

Calomnia a fost perfidă, indignarea neîntemeiată, penalitatea nedreptă! Noi, Românii, cu tot respectul datorit marelor Puteri a le Europei civilisate, dar tot-odată cu toată demnitatea ce aparține de drept unui popor prin sine independent, venim să facem apel la mărinimia voastră și la simțimîntul vostru de echitate pentru ca să constatați adevărul, și prin urmare să nu subordonați dreptul de a recunoaște ei independența României fibrele onorului său.

Lăsați-ne propriile noastre inițiative, liberului nostru arbitru pentru a reglementa chestia israelită într-un mod conform cu principiile civilizației moderne, ce le-am aplicat cu generositate către alții, și cu interesele noastre economice și naționale, precum din libera noastră inițiativă am urmat în privirea Românilor, odinioară, a Țiganilor și a Bulgarilor. Recunoașteți independența noastră pur și simplu, pentru ca să nu rămâe nici umbră de blam, nici un vestigiu de stigmat pe fruntea României, și ast-fel promitem a face schimbare în unele dispoziții ale Constituțiilor noastre. La caz contrariu… o declarăm cu cea mai profundă regretare, datoria noastră de senatori, chemați a păzi Constituția noastră, ear nu ao sfâșia într-un moment de surprindere; chiamați a păstra neatinsă demnitatea națională, ne vom vedea obligații de conștiință noastră a amâna până la un timp mai fericit revizuirea Constituției.

This declarare o facem fără nici un spirit de sfidare, dar chiar sub forma unei rugăciuni adresată de noi acelor mari Puteri, care știu a ține sus drapelul demnităței lor, și care nu vor permite să urmăm esemplul lor, pentru ca ast-fel să fim demni de a lua locul nostru alătură cu ele.»

Nu mă îndoesc că toți D-nii senatori, precum și toată țara, resimt nedreptatea și insulta amără ce nu s-a făcut din cauza unei simple erori provocate dintr-o calomnie; însă se vor găsi negreșit unii dintre colegii mei, care conduc de un spirit de prudență cam esagerată, îmi vor face întâmpinări:

Unul va zice poate că Europa, luând odată o decizie în privirea noastră, nu ar putea să revie asupra ei; prin urmare refusul nostru de a ne supune verdictului său ar fi din parte-ne o desfidare imprudentă.

Voiu răspunde că ar fi să nesocotim spiritul de echitatea Puterilor civilisate, dacă am crede că, recunoscând erorea în care au fost induse asupra noastră, s-ar înteți a menține o clauză pedepsitoare, nemerită, în timpul de la Berlin; voiu adăogi că inculpatul ce-și reclamă dreptatea nu desfide pe judele său, și că a refuzat stigmat pe fruntea țărei, a refuzat sinuciderea neamului nostru, nu este un act de sfidare. Europa e prea luminată ca să pue în cumpănă amorul propriu al său de putere gigantică, cu dreptul sacru a unui mic popor ce a meritat tot-d’a-o bunăvoinţă ei.

Europa cunoaște că demnitatea unei nații nu se măsoară pe numărul locuitorilor săi, precum onorul și curagiul unui om nu se măsoară pe talia lui.

Altul va zice poate că s-ar uni cu părerea mea, dacă din dosul refuzului nostru de a ne supune, am avea 300.000 de baionete.

Voiu răspunde că dreptul nostru e mai tare de câte 300.000 de baionete, cari, dacă le-am avea și am vroi să facem întrebuințare de ele, ne-am găsi în față cu 3.000.000 băionete ale Europei coalisate în contra noastră. Prin urmare, nu 300.000 de baionete ne-ar putea dicta datoria noastră de a feri fruntea țărei noastre de insultă; dar dreptul nostru.

Altul va zice că art. 44 nu coprinde nici o intenţie de insultă în contra naţiei Române, ci numai o simplă condiţie de admitere în marea familie Europenă, precum de pildă condiţiile la care este ţinut a se supune ori-cine are dorinţa de a face parte dintre membrii unui club. Stranie întâmpinare! L’aşi întrebă pe acel întâmpinător, dacă ar primi să intre într-o adunare, cu condiţia de a se sinucide mai întâi, sau cel puţin cu condiţia de a trece printr-o umilire degradatoare!

Altul va zice: că trebue să facem oare-care sacrificii, pentru ca să intrăm și noi o-dată în marea familie europeană. Voiu răspunde D-sale, întrebându-l dacă nu a remarcat, în unele familii, câte o rudă scăpătată, care are mai mult rol și aparența de slugă de câte acela de rudă, care și tolerată în salon sub condiția a nu se prevală de legăturile sale de rudenie cu stăpânii salonului; care e pus la masă în capătul mesei, și dacă sunt mai mulți meseni, sau meseni importanți, e trămis să prânzească jos, cu ceiilalți servitori.

Această poziție, de rudă scăpătată și umilită, eu nu o admit pentru România când e să intre în familia europeană, și-mi place a crede că fiecare noi gândește ca și mine: dintre România și-a recâștigat titlurile sale de nobleță pe câmpul răsboiului, că prin urmare are dreptul de a face intrarea sa în lume cu fruntea sus, iar nu de cap.

Altul va zice: că în fine tot trebue să facem ceva în favoarea evreilor, pentru ca să dăm o satisfacere Europei și să ștergem din Constituția noastră acel nenorocit art. 7, cauza situaţiei noastre de astă-zi.

Da! Trebue să facem ceva, însă ce, și cum, și când? Iată întrebarea. Dacă Europa, apreciând actele noastre din ultimii 30 de ani, și convingându-se prin acele acte, că suntem un popor liberal și emancipator, ar fi recunoscut pur și simplu independența noastră, câștigată de noi înșine, iar noua dată nouă pomană, și dacă în urma acestei recunoașteri, ar fi cerut de la noi oficii ca noi să vă desfășurați oficiul nostru și să desfășurați generozitatea. simţul de gratitudine ce nu caracterisează, ne-am fi grăbit a face pentru israeliţi mai mult de câte cât vom putea face acum.

Lăsați propria noastră inițiativă, și la liberul nostru la arbitru, ne-am fi arătat mai liberali, mai marinimoși în privirea evreilor decât acum când nu vedem iubiți în amorul propriu-zis național, în dreptul nostru suveran de legiferare, și apăsați sub presiunea străină.

Alianţa israelită, prin nerăbdarea ei de a dobândi drepturi civile şi politice pentru coreligionarii săi, au indus Europa în erore, pentru ca Europa să exercite o presiune draconică asupra noastră.

Rezultatul este că națiunea română se simte ofensată, că România se simte amenințată, că poporul este iritat într-un grad care poate să producă evenimente regretabile. Prin urmare, reprezentanții săi sunt ținuți a fi cu mare circumspecție în atingerea Constituțiilor noastre. Și, pot zice, sunt obligate la o parcimonie prudentă în cesțiunea de acordare a dreptului neamului israelit.

Iată rezultatul nerăbdărei Alianţei israelite, nerăbdare legitimă, o recunosc, dar imprudentă şi nepolitică.

Eu însu-mi, care am reputația de evreofob, mă simt cu toate acestea destul de generos, pentru ca să găsesc că trebue să facem evreilor sau condițiune mai corectă în țara noastră, dar când, și cum, și în aceste condiții?

Nu sub presiune directă a art. 44, nu sub presiunea indirectă a alianţei israelite… Ci din liberul nostru arbitru de Stat independent!

Căci dacă am urma alminterea, dacă ne-am supune a trece sub furcele caudine acelui art. 44 – știți cu ce ne-am alege?

Am afirma noi înșine acusările alianței israelite și am recunoaște starea de barbarie ce nu se aruncă în față, făcând o mea culpa ce ar rămâne ca o pată eternă pe paginile istoriei noastre naționale.

Supunându-ne cu capul plecat penalităţei coprinsă în art. 44, am lua deprinderea supunerei, pe când alții ar lua, vis-a-vis de noi, deprinderea poruncii și, ca Stat independent, am ajunge la o stare mai tristă de câte ori timpul Reglementului organic, când eram conduși la baguette de ordine venite din Petersburg și de firmanurile sosite din Stambul.

În fine, ne-am spune la cea mai tristă umilire: aceea de a datori recunoașterea independenței noastre, nu sacrificiilor noastre, nu vitejiei noastre, nu Românului care și-au vărsat sângele pe câmpiile Bulgariei… nu simțului de echitate a Europei, dar am datori-o în parte … cui?… fruntea bravei sale armate, Prinţul Carol de Hohenzolern, nepotul marelui Împărat al Germaniei, şi Domn Românilor, el care şi-au câştigat titlul măreţ de Prinţ independent a la pointe de son epee , şi-ar datori acest titlu istoric, nu vitejiei sale, nu bărbăţiei soldatului Român . . . dar cui?… în parte alianţei israelite!

Ce ar zice dar țara întreagă, dacă i-am crea o asemenea situații în istorie? Ce ar zice Românul care s-a luptat voios pentru independența moșiei strămoșești?

Țara și-ar întorce ochii cu durere de la noi.

Românul ar zice: Nu-mi mai cereți de azi înainte sângele meu, dacă acel sânge vărsat nu slujește de câte la trunchiarea țărei și la înjosirea demnităței naționale.

Pentru aceste considerente, când as-zi România vine cu istoria sa în mână, pentru ca noi să am, pe paginile sale, pe paginile noastre de veto, eu unul rup pagina destinată pentru a găsi umilirea țărei, iar pe cealtă pagină scrisă cu inima mea: demn și salvarea ei!

Iată cuvintele pentru care susțin propunerea mea. Am zis!

PROPUNERE

În prezenţa legitimei nemulţumiri şi marei agitaţii, produse în ţară prin art. 44 din tratatul de la Berlin, care lovește dreptul absolut de legiferare al ei; propun a nu se proceda la revizuirea art. 7 din Constituție, înainte ca România să fie lăsată la libera sa inițiativă, și la liberul său arbitru, în privirea ori-cărei modificări din Constituția sa, conform dreptului său absolut de legiferare, conform intereselor sale economice și naționale, conform demnităței sale de Stat independent și care, de secoli, este și a fost de sine stător.

(Semnat), V. Alecsandri