Lupta de clasă și ideea națională
Existența claselor sociale este, în ultimă instanță, inevitabilă. Apariția claselor este rezultatul unei legi a firii omenești: inegalitatea care rezultă din norocul cu care ne naștem fiecare, un noroc mai mare sau mai mic. E vorba în primul rând de faptul că ne naștem inegal dotați pentru succesul în viață! Pornim în viață fiecare cu o dotare fizică și intelectuală deosebită, cu șanse mai mari sau mai mici de succes. La care se adaugă norocul de a te naște într-o familie care te va susține mai mult sau mai puțin, cu potențial economic și social deosebit de la o familie la alta. Susținerea pe care fiecare o primește din partea familiei, a părinților, a rudelor, este și ea firească, este naturală, este „inevitabilă”!
În felul acesta se stabilesc, de-a lungul a câtorva generații, clase diferențiate prin potențialul economic și social.
Pe scurt, societatea se scindează inevitabil în „cei ce au” și „cei ce NU au”!
Între cele două clase sociale relațiile devin antagonice. Intervine sentimentul inevitabil omenesc al frustrării, al invidiei care se cuibărește în mintea „celor care NU au”. Iar „cei ce au” încep să simtă amenințarea surdă sau explicită de care au parte din direcția opusă, a „celor ce NU au”.
Apare LUPTA DE CLASĂ, despre care mulți gânditori au zis că ar fi „motorul istoriei”. Gânditori marxiști! Unii au numit-o URĂ DE CLASĂ (Ana Pauker). În numele ei s-au pornit revoluții care au zguduit din temelii societatea.
Teoria de mai sus are însă un mare defect: cei ce aparțin categoriei „cei ce NU au” sunt persoane lipsite de loialitate față de clasa din care fac parte. Orice persoană din categoria „celor care NU AU” își dorește pentru sine și măcar pentru urmașii săi să acceadă în categoria „celor care AU”, își dorește să părăsească clasa socială de care aparține!
Acest detaliu este decisiv în discuția noastră și pune sub semnul îndoielii rolul decisiv al luptei de clasă în istorie!
O scurtă analiză a unor evenimente istorice determinate de primatul luptei de clasă. Probabil că exemplul cel mai bun este revoluția din Rusia din octombrie 1917. Aparent, Lenin și bolșevicii săi au abrogat privilegiile țarului, ale nobilimii ruse, ale burghezo-moșierimii. În realitate, revoluția bolșevică a avut drept scop și rezultat instaurarea unei dictaturi iudaice, care a făcut victime în rândurile populației majoritare de etnie rusă și de religie creștină! După estimările lui Alexandr Soljenițân, per total, ar fi vorba de 60 (șaizeci) de milioane de slavi, de creștini care au căzut victime dictaturii iudaice, kazare, instaurată în toamna lui 1917.
Mai mult, revoluția din Rusia a fost susținută material de persoane dintre cele mai avute de pe planetă, marii bancheri din America, din Occident, care aveau comună apartenența nu numai la o clasă, a „celor ce AU”, ci și la o etnie: erau cu toții evrei!
Revoluția bolșevică din Rusia nu a fost o revoluție a proletariatului. Ea nu a dus la instaurarea așa zisei dictaturi a proletariatului, a „celor ce NU AU”, ci la o permutare cu caracter național, etnic: Rusia a încetat să mai fie a rușilor, ci a devenit patria unei dictaturi iudaice! Dictatură care a încetat abia după venirea la putere a lui Vladimir Putin!
Despre așa zisa revoluție franceză care a debutat la 14 iulie 1789 se poate face aceeași demonstrație: a avut un caracter anti-creștin, anti-francez. Nu social!
Putem propune o concluzie: teoria luptei de clasă este o vastă și ingenioasă diversiune al cărei scop este să slăbească trăinicia ideii naționale, a idealului național! Cine era interesat de funcționarea acestei manipulări nocive pentru funcționarea statului național? Cred că evreii în mod deosebit, care se considerau o națiune marginalizată, erau  cei mai interesați de slăbirea coeziunii naționale în statele în care trăiau și în care de regulă evreii s-au remarcat prin lipsa sentimentului de autentică loialitate față de populația gazdă, băștinașă!
O societate bine organizată trebuie să se îngrijească să nu transforme clasele sociale în caste închise, ci să conceapă posibilitatea ascensiunii ordonate în clasele superioare pentru indivizi care pot dovedi că au calități care îi ridică deasupra condiției de clasă! Superiori condiției clasei căreia îi aparțin prin naștere. De regulă o asemenea ascensiune este validată prin aplicarea principiului meritocrației.
Mi-aduc aminte de o colegă, doamna Simona Bărbulescu, care a ajuns în Anglia prin 1980, împreună cu fiul ei de 13-14 ani. Ambițioasă de felul ei, Simona a visat pentru fiul ei să se înscrie la cel mai bun liceu din Marea Britanie, vestitul Eton. Un liceu ai cărui elevi erau toți descendenți din familii nobiliare britanice. Cu o excepție: în fiecare an se scoteau la concurs 10 locuri pentru elevii de extracție „proletară”! Fiul Simonei Bărbulescu a avut deci dreptul să se înscrie la acel concurs și a fost admis astfel la cel mai elitist liceu din Europa! Pe principiul meritocrației, esențial în buna funcționare a unui stat în care clasele sociale coexistă în bună cooperare. Meritocrația este o politică de corecție a inegalităților sociale, de clasă, inevitabile totuși, firești, naturale!
Ideea națională a contat, mai mult sau mai puțin explicit, intuitiv cu siguranță, atunci când se constituie o comunitate națională și decide să se afirme într-un organism coerent, structurat după reguli și proiecte unanim acceptate. Într-un stat serios, ideea inegalității sociale trebuie acceptată cu seninătate și depășită prin reguli și practici care să facă posibilă circulația indivizilor pe verticala socială, de la o clasă socială la alta. Aceasta se numește libertate și domnia statului de drept!
 
Ion Coja