O rememorare importantă: 50 de ani de la înfiinţarea Facultăţii de Filologie-Istorie din Sibiu
Mircea BITU
23.06.2019 22:34
569 vizualizari
6 comentarii

De vorbă cu prof. univ. dr. Corvin Lupu despre contribuţiile profesorului Nicolae Lupu

 În 12 iunie 1969 s-a emis decretul de înfiinţare a Facultăţii de Filologie-Istorie din Sibiu a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, prima instituţie de învăţământ superior laic din Sibiu, în jurul căreia s-a construit ulterior întreaga Universitate „Lucian Blaga” din Sibiu. A fost unul din momentele importante de înălţare intelectuală a Sibiului, de consolidare instituţională a oraşului, a judeţului şi a întregii ţări. Tot atunci a fost numit şi primul decan al facultăţii, Nicolae Lupu, director al Muzeului Brukenthal şi şef al Secţiei din Sibiu a Filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române (astăzi Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române).

De cinci decenii, învăţământul superior sibian a pregătit un număr important de tineri care s-au integrat deosebit de bine în viaţa social-economică şi ştiinţifică a României, iar în perioada euro-atlantică, cei care au emigrat performează în diverse ţări străine, unii la nivel înalt şi foarte înalt.

Astăzi, pentru cetăţenii Sibiului, oraşul ar fi de neconceput fără Universitatea „Lucian Blaga”. Instituţia
s-a integrat în totalitate în viaţa urbei, dar această instituţie foarte importantă nu s-a născut pur şi simplu „de la sine”, înfiinţarea ei a fost nu numai un efort, dar şi o performanţă remarcabilă a unor fondatori dedicaţi, care s-au bucurat de creditul necesar unei asemenea aprobări şi susţineri, în-tr-o perioadă în care înfiinţarea unui centru universitar era un demers cu totul deosebit de important. În această direcţie, preocupările de funcţionare a învăţământului superior au fost centrate pe calitate şi nu pe cantitate, întrucât toate cifrele de şcolarizare universitară erau strict limitate la nevoile forţei de muncă ale pieţei, fără excedent, şomajul fiind interzis prin legislaţie.

Pentru realizarea acestei rememorări sugestive în paginile „Tribunei”, ne-am adresat profesorului Corvin Lupu, fiul lui Nicolae Lupu, cel pe care Senatul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu l-a recunoscut şi declarat ca principal fondator al primei facultăţi, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa profesorului Nicolae Lupu, eveniment petrecut în anul 2000.

Mircea Biţu: Domnule profesor, iată-ne din nou împreună, în acelaşi birou pentru a rememora câteva momente importante din istoria Sibiului, în cadrul cărora tatăl dumneavoastră a jucat un rol central. Articolul-interviu publicat în paginile „Tribunei” cu ocazia înălţării în Palatul Brukenthal a unui bust în onoarea tatălui dumneavoastră a fost bine primit de cititorii noştri. De data aceasta, vă propun să ne referim doar la aspecte privitoare la universitate, pentru că despre Muzeul Brukenthal am vorbit cititorilor noştri, iar despre institutul de cercetări al Academiei Române din Sibiu, pe care tatăl dumneavoastră l-a fondat şi l-a condus mulţi ani, poate, o să vorbim cu alt prilej aniversar. Spuneţi-ne cum s-a născut ideea fondării învăţământului superior la Sibiu.

Corvin Lupu: Perioada primului deceniu şi jumătate de după al doilea război mondial a fost cea în care regimul judeo-bolşevic al ocupaţiei militare străine a acţionat pentru distrugerea elitelor naţionale româneşti şi săseşti. Au fost vizaţi în principal intelectualii. Sub masca ideologică a luptei de clasă, s-a urmărit de fapt distrugerea elitelor naţionale româneşti şi a românismului şi pedepsirea saşilor, în ansamblul lor, pentru devotamentul dovedit faţă de Germania şi de regimul naţional-socialist din această ţară. Dar, o serie de lideri comunişti, mai corect spus, socialişti de stat, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, a creat curentul politic cunoscut sub numele de naţional-comunism şi au ridicat alte elite româneşti, în special din copii de muncitori şi de ţărani şi au stopat persecutarea saşilor. Încet, dar sigur, s-au ridicat alte elite româneşti care le-au înlocuit pe cele aflate în închisori şi s-a permis şi recuperarea intelectualităţii săseşti.

După 1948, la Muzeul Brukenthal şi după 1956, la Secţia din Sibiu a Filialei din Cluj a Academiei Române, s-a creat un puternic nucleu de intelectuali de formaţie umanistă, români şi saşi. Atât la muzeu, cât şi la Academie, tata a fondat reviste ştiinţifice importante, a obţinut finanţare pentru ele şi astfel rezultatele cercetărilor din cele două instituţii au început să fie cunoscute la nivel naţional şi internaţional şi, desigur, au devenit cunoscuţi în ţară şi în străinătate şi cercetătorii ştiinţifici şi muzeografii sibieni. La Brukenthal, media scrisorilor primite din străinătate era de 20 de plicuri pe zi. Era foarte multă corespondenţă cu străinătatea. Eu ştiu bine aceste lucruri, pentru că eram un copil filatelist şi eu controlam zilnic toată corespondenţa şi luam plicurile care aveau timbre care mă interesau, sau pe care nu le aveam.

În anul 1964, conducerea României a hotărât să se împace cu întreaga societate românească şi a anunţat încheierea luptei de clasă. Ca urmare, s-au emis cele trei decrete de amnistie care au golit penitenciarele României. Printre cei eliberaţi, s-au aflat şi numeroşi intelectuali valoroşi, care au mărit acel nucleu ştiinţific la care m-am referit mai sus. Intelectualii sibieni de vârf au simţit că nu este suficient să publice, dorind şi să împărtăşească acumulările lor unor tineri în formare. Încurajat de faptul că a fost trimis de ministru în Germania, în 1965 şi primit în partid, după foarte mulţi ani şi cunoscând pe unii dintre conducătorii României, în anul 1966, Nicolae Lupu a decis să pornească demersuri pentru înfiinţarea unei facultăţi de Istorie şi Filologie, domeniile lui de competenţă.

Mircea Biţu: Filologia era domeniu de competenţă la Nicolae Lupu?

Corvin Lupu: Tata a urmat Facultatea de Arheologie şi Studii Clasice. Până la reforma învăţământului din 1948, arheologia se învăţa la facultăţile de Studii Clasice. Nu puteai fi arheolog fără să ştii latină şi greaca veche, limbile în care erau scrise operele istorice antice, inscripţiile, monedele, altarele votive.

Prima discuţie pe această linie a fost cu academicianul Constantin Daicoviciu, mentorul său, care-l aprecia şi îl susţinea. Daicoviciu i-a spus deschis că îl va susţine, dar clujenii nu vor fi încântaţi de apariţia unor noi facultăţi umaniste în Transilvania, care era fieful tradiţional al universităţii din Cluj. I-a spus că îl susţine pe plan local, dar nu şi cu demersuri la conducerea ţării. Tata a fost dezamăgit, pentru că Daicoviciu era membru al Consiliului de Stat şi respectat de conducătorii ţării, inclusiv de Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Acesta din urmă l-a consultat de mai multe ori privitor la decizii importante legate de istorie. Oricum, Daicoviciu l-a încurajat şi avea să-l susţină acceptând ca eventuala nouă facultate să fie parte a Universităţii „Babeş-Bolyai”.

Dar problema trebuia abordată la nivelul de vârf al Comitetului Central al partidului. Oportunitatea s-a ivit în acel an 1966, când a venit la muzeu, fiind în concediu de odihnă, Leonte Răutu (Lev Nikolayevich Oigenstein), secretar al CC al PCR, împreună cu fiica sa Anca, de 19 ani, căreia dorea să-i arate muzeul. În timpul vizitei, fiind în curtea palatului, Răutu şi tata au fost surprinşi de o ploaie torenţială şi s-au adăpostit în spaţiul dintre cele două curţi. Cu acest prilej, tata i-a spus intenţia sa şi i-a cerut sprijinul. Răutu i-a spus că un asemenea demers trebuie aprobat de Nicolae Ceauşescu şi i-a destăinuit că exista un program de vizite a tuturor raioanelor ţării de către conducătorul partidului, în cursul anilor 1966 şi 1967. Sibiul urma să fie vizitat în a doua etapă, în 1967, fapt care atunci era secret. Răutu i-a spus că va include şi Muzeul Brukenthal în programul vizitei la Sibiu şi va prevede timp mai mult, inclusiv o pauză de odihnă, ceai şi fursecuri, după ce se va fi făcut vizita pe la toate secţiile, depozitul pinacotecii şi la tezaur. Cu acel prilej, trebuia ridicată problema proiectului şi cerută aprobarea. Răutu a promis că va sprijini demersul.

Încurajat de promisiunea de principiu a lui Leonte Răutu, tata a făcut şi un memoriu către academicianul Constantin Daicoviciu, în calitatea lui de rector al „UBB” din Cluj, memoriu pe care l-a semnat şi Carol Göllner, cercetător la Secţia din Sibiu a Academiei, pe care tata intenţiona să-l implice în activitatea universitară.

Mircea Biţu: Oare a fost şi Carol Göllner implicat în facultate?

Corvin Lupu: Da, a fost. A predat istoria modernă universală. Tata l-a chemat să fie titular, dar el nu a vrut. A aşteptat numirea tatei ca decan, pentru că dorea să moştenească funcţia de director la Institutul Academiei. Tata nu mai putea deţine trei direcţiuni, pentru că fusese promulgată Legea cumulului de funcţii şi nu mai puteai deţine decât o funcţie de şef de instituţie. Din 1970, Carol Göllner i-a urmat tatei în funcţia de director la Academie, continuând să predea cursuri la facultate, în sistemul de plată cu ora.

Mircea Biţu: Cum a fost vizita lui Ceauşescu la Sibiu? Îmi aduc aminte că în 1969, când am venit eu la „Tribuna”, am văzut în colecţia ziarului consemnări şi fotografii din timpul vizitei.

Corvin Lupu: Da, impresionant, domnule director general. şi dumneavoastră aniversaţi semicentenarul! Eu eram tânăr, aveam 14 ani, dar îmi aduc aminte foarte bine vizita. Ulterior, la maturitate, tata mi-a relatat mai multe aspecte privitoare la acea vizită. Era perioada foarte bună a lui Ceauşescu, cea a primului deceniu şi jumătate de conducere. Când s-a anunţat vizita, angajaţii din fabrici şi instituţii nu trebuiau mobilizaţi, cum se întâmpla în ultimul deceniu ceauşist. Oamenii veneau singuri, în număr mare şi-l ovaţionau sincer. Desigur, conta şi faptul că li se permitea să plece de la serviciu şi să meargă la miting. Tribuna de la care a vorbit Ceauşescu s-a instalat în Piaţa Mare, care atunci se numea Piaţa Republicii, în faţa cofetăriei „Perla”.

Răutu a venit la Sibiu cu o zi înaintea vizitei, ca să pregătească primirea lui Ceauşescu, împreună cu prim-secretarul PCR, Aurel Cristea. Cu acest prilej, de la sediul partidului, de peste drum de Palatul Brukenthal, Răutu l-a sunat pe tata şi l-a chemat la partid. În prezenţa lui Aurel Cristea, jignindu-l pe acesta, Răutu i-a spus tatei că Aurel Cristea nu este capabil nici măcar să citească textul de întâmpinare şi de acordare a cheii oraşului şi i-a spus tatei că trebuie el să-l întâmpine şi să-i ofere cheia oraşului Sibiu.

Mircea Biţu: Acest lucru s-ar putea să fi contat şi în momentul în care Nicolae Lupu a solicitat aprobarea de înfiinţare a facultăţii.

Corvin Lupu: Este posibil. Întâmpinarea publică s-a făcut la tribună, într-o piaţă arhiplină de locuitori entuziaşti ai oraşului. Nu aveai loc să arunci un ac. Eu mă învârteam în jurul tribunei. Securiştii ştiau că sunt copilul directorului Brukenthal-ului şi m-au tolerat. Îmi aduc aminte de uralele colosale, de-a dreptul asurzitoare, asemănătoare unei galerii de fotbal în delir. Era ca pe Maracana, fără exagerare… A urmat vizita la muzeu. După vizitarea secţiilor muzeului, în timpul pauzei de ceai şi fursecuri, care s-a organizat în sala Baroc de către cei de la protocolul CC al PCR, Răutu i-a făcut semn tatei că este momentul să-şi spună „of-ul”. Ceauşescu l-a ascultat şi apoi i-a spus că pe moment nu se poate înfiinţa un nou centru universitar, întrucât s-a decis ca într-o regiune să existe o singură universitate, iar Regiunea Braşov avea deja o universitate, dar, a spus şeful statului, în anul următor, se va face o reorganizare administrativ-teritorială a ţării, se vor reînfiinţa judeţele, Sibiul va fi judeţ şi atunci se va putea fonda facultatea. „ţine legătura cu Răutu!”, i-a spus Ceauşescu tatei. De faţă era şi Elena Ceauşescu care nu a intervenit în discuţie. În finalul pauzei, Ceauşescu l-a întrebat pe tata: „De când eşti director?” Răspunsul a fost: „De nouăsprezece ani, tovarăşe secretar general”, iar Ceauşescu a spus: „De nouăsprezece ani şi aşa tânăr!?” A fost ultima discuţie cu el, dar obţinuse ceva foarte important, acordul lui de principiu, iar în anul următor, după reorganizarea administrativ-teritorială din martie 1968, când tata a reluat demersurile, cu ajutorul lui Leonte Răutu, a aflat şi ministrul Învăţământului, ştefan Bălan, că Ceauşescu susţine demersul. Când s-a emis Hotărârea Consiliului de Miniştri, în 12 iunie 1969, ministru al învăţământului era academicianul sociolog Miron Constantinescu, fostul educator al lui Ceauşescu din anii închisorii lor. Senatul Universităţii „Babeş-Bolyai” l-a numit pe tata decan. Primele două specializări înfiinţate au fost Istorie şi Limba şi Literatura Germană-Limba şi Literatura Română.

Mircea Biţu: Deschiderea festivă a cursurilor facultăţii a fost una deosebită, fapt relatat şi de ziarul „Tribuna”.

Corvin Lupu: Da, a fost realmente un eveniment de nivel naţional. Deschiderea festivă a avut loc în ziua de vineri, 3 octombrie 1969. S-a ales această zi, pentru ca personalităţile mari care au participat să poată fi pe 1 octombrie la deschiderea anului universitar la marile universităţi ale ţării şi ca să poată aloca timp mai mult pentru evenimentele de la Sibiu.

Mircea Biţu: Spuneţi-ne cum s-a derulat acest eveniment important din istoria Sibiului.

Corvin Lupu: La deschiderea festivă au venit personalităţi ştiinţifice şi politice de nivel înalt: ministrul academician Miron Constantinescu, noul rector de la Cluj, academicianul ştefan Pascu, academicianul Constantin Daicoviciu, academicianul Virgil Vătăşianu, profesor universitar Emilia Milicescu, ministrul Tineretului şi prim-secretar al CC al UTC, Ion Traian ştefănescu, prim-secretarii de partid ai judeţelor Sibiu şi Cluj, Richard Winter şi Duca. Nu mai ştiu prenumele lui Duca, dar ştiu că ulterior a fost trimis ambasador în Polonia. Tata îl cunoştea destul de bine şi a şi avut nevoie de el. Desigur, au participat şi toate oficialităţile locale. A fost invitată şi mama mea. Academicianul rector ştefan Pascu i-a făcut tatălui meu o surpriză plăcută şi l-a adus pe Dumitru Fărcaş cu întregul ansamblu „Mărţişorul” al Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca, care a dat culoare festivităţilor. Marele Fărcaş era atunci în plină vogă. Relaţia tatălui meu cu ştefan Pascu a fost una bună, încă din anii studenţiei tatălui meu, când ştefan Pascu era asistent şi a fost benefică pentru Sibiu, acesta sprijinind toate demersurile ulterioare pentru dezvoltarea facultăţii şi înfiinţarea de noi specializări. Era membru al CC al PCR şi consilier al lui Ceauşescu. Era foarte puternic. Ulterior el l-a reţinut ca asistent pe actualul academician şi preşedinte al Academiei Române, profesorul Ion Aurel Pop, liderul de drept al breslei noastre. Pascu i-a fost şi îndrumător de doctorat domnului Ion Aurel Pop şi i-a transmis şi flacăra patriotismului puternic şi autentic. Pe atunci, conta foarte mult în luarea deciziilor relaţia personală de încredere între oameni.

La Istorie, la rugămintea tatălui meu, primul curs a fost susţinut de academicianul Constantin Daicoviciu. Tânărul student al primei promoţii, viitorul profesor şi decan Lucian Giura îşi aminteşte şi astăzi de cursul susţinut de Constantin Daicoviciu. Tinerii studenţi erau mândri că sunt parte a facultăţii, erau plini de entuziasm şi de dorinţă de a învăţa, dorinţă care astăzi, prin meandrele regimului euro-atlantic, s-a pierdut la o mare parte dintre studenţi.

Cu acest prilej, prim-secretarul Richard Winter, un sprijinitor al facultăţii, l-a anunţat pe tata că funcţia lui de decan a fost trecută în nomenclatorul de funcţii al CC al PCR. Asta nu l-a avantajat pe tata, pentru că era în vizor politic prea înalt şi nu avea dosar de cadre bun. Richard Winter a ajutat foarte mult facultatea. El este cel care a dat facultăţii clădirea fostului orfelinat din Parcul Astra (actualmente Centrul Cultural Teutsch) care a devenit cămin studenţesc, cantină şi bază sportivă a studenţilor. Condiţiile erau foarte bune. Acolo se trăia ca în familie. Fiecare student avea voie să ceară porţie suplimentară de mâncare şi o primea fără nicio problemă. Administratorul cantinei era un anume domn Popescu, un om foarte corect, preocupat să ofere studenţilor cele mai bune condiţii. Pe vremea aceea, personalul cantinei nu era preocupat să sustragă mâncarea studenţilor… A fost un eveniment când un student membru de partid s-a dus la judeţ şi a reclamat că în ziua aceea a fost mâncare proastă şi fără carne. După două ore a venit o dubă frigorifică de la Întreprinderea de Industria Cărnii încărcată cu carne şi mezeluri pentru studenţi. În acea perioadă, chiar era grijă faţă de studenţi. Ulterior, în ultimul deceniu al regimului trecut, situaţia la cantină s-a mai înrăutăţit.

Tot Richard Winter s-a preocupat să ofere Liceului „Octavian Goga” o clădire nouă, tot foarte central, după ce liceul a fost evacuat pentru a ceda clădirea Facultăţii de Filologie-Istorie. În acel prim mandat de decan, tata s-a preocupat să întabuleze clădirea facultăţii, ceea ce a fost benefic mai târziu, în regimul politic de astăzi, când universitatea a pierdut clădirile care ar fi putut şi ar fi trebuit să fie ale ei, dar care nu au avut un regim juridic inatacabil, inclusiv din neglijenţă administrativă, ca să nu spun mai mult.

Mircea Biţu: La care clădiri vă referiţi?

Corvin Lupu: Prima clădire pierdută de ULBS a fost clădirea actualului Institut Teutsch. În anii 1990, când acolo funcţiona Colegiul Universitar şi Casa de Cultură a Studenţilor, a fost un proces de revendicare intentat de comunitatea germană. Procesul s-a judecat la Târgu-Mureş. Actorul Constantin Chiriac, pe atunci directorul Casei de Cultură a Studenţilor, s-a ocupat de acest proces, cu sprijinul regretatului nostru coleg, profesorul de procedură penală şi prim-procuror al Parchetului judeţean, Adrian Tulbure. Universitatea a câştigat procesul, după care, pe uşa din dos, Forumul German a făcut o cerere adresată rectorului prin care a solicitat retrocedarea. Au avut loc negocieri şi clădirea a fost retrocedată, în condiţiile în care fusese câştigată în Justiţie! Pe scurt, ulterior, ULBS a pierdut şi clădirea Rectoratului, pe care a răscumpărat-o cu milioane de euro de la nişte deţinători ai unor suspecte drepturi litigioase. Revendicată a fost şi frumoasa clădire care adăposteşte Facultatea de ştiinţe, pe care Consiliul Popular din anii 1980 a dat-o Facultăţii de Mecanică, dar inginerii care conduceau atunci universitatea sibiană nu s-au preocupat să o întabuleze şi în ultimul deceniu a trebuit să fie răscumpărată. Se răscumpărau clădiri cu milioane de euro şi se plăteau profesorii cu 2,5 lei/oră la plata cu ora! Dar mă opresc să spun mai multe, pentru că noi discutăm de această dată despre un moment aniversar şi nu doresc să-l umbresc cu partea urâtă a istoriei ULBS.

Mircea Biţu: Da, dar şi partea urâtă este tot istorie şi trebuie spusă şi scrisă. Spuneţi-mi ceva despre secţiile facultăţii şi principalele cadre didactice de atunci.

Corvin Lupu: La început au fost înfiinţate trei colective, care au devenit catedre: Istorie, Limbă şi Literatură Germană şi Limbă şi Literatură Română. Pentru a le constitui, tata a dorit aducerea unor universitari de primă mărime şi a intervenit pentru venirea lor la Sibiu, oferindu-le şi condiţiile necesare. Astfel, pentru Limba germană, a fost adus de la Universitatea din Bucureşti profesorul Mihai Isbăşescu, cel mai prestigios profesor din ţară şi pe atunci singurul conducător de doctorate de Limba şi Literatura Germană. Pentru a constitui şi colectiv local, tata l-a rugat pe profesorul Isbăşescu să-l ia la doctorat şi pe tânărul pe atunci asistent suplinitor Gerhard Konnerth, care, după nişte ani, avea să ajungă decan al facultăţii. Tot la germană a fost angajată ca lector Gerda Bretz, care a fost un stâlp al Securităţii, pentru care a desfăşurat o vastă activitate, sub numele conspirativ „Ritta”. De asemenea, a fost angajată ca lector titular Barbara Tullner, originară din Germania Democrată, măritată cu un inginer sas, agentă a STASi. Istoria universităţii noastre este interesantă în adâncurile ei nevăzute de publicul larg. De asemenea, a fost angajată la germană şi lector Christa Thurmaier. Ulterior, tata l-a adus şi l-a făcut şef de catedră pe Georg Scherg, un scriitor sas valoros, care a fost mulţi ani în temniţele comuniste. Ca şi la muzeu şi la Academie, tata a avut voinţa şi forţa să angajeze oameni valoroşi cu dosare politice foarte proaste.

La catedra de Limba şi literatura Română tata a adus-o pe profesoara Emilia Milicescu de la Universitatea din Bucureşti, o persoană de înalt nivel intelectual şi pedagogic. De asemenea, a fost angajat, la insistenţe de la partid, asistentul universitar Gheorghe Nistor, provenit din mediul muncitoresc, foarte inteligent, dar instabil comportamental. El s-a găsit mereu în conflict cu colegii lui de catedră, a căzut în patima alcoolului şi a murit de alcoolism.

Mircea Biţu: Profesorul Pamfil Matei a fost şi el.

Corvin Lupu: Profesorul Pamfil Matei nu a fost de la început. El era atunci profesor la Liceul „Gheorghe Lazăr” şi activist la judeţeana de partid, apoi director la Teatrul de Stat. Tot tata l-a adus, dar ulterior. Profesorul Pamfil Matei mi-a relatat momentul în care, pe stradă fiind, a fost văzut şi abordat de tata, care ştia că este profesor bun şi invitat la facultate, unde i-a oferit un post de suplinitor. Ulterior a devenit titular, iar după „revoluţie” a fost zece ani decan la Litere şi unul dintre cei care, ca şi mine, a încercat, să facă managementul universitar mai transparent şi să eliminăm abuzurile.
N-am prea reuşit noi, vreo câţiva decani revoluţionari să spargem o grupare puternică de interese mari…

La Istorie tata a avut-o ca asistent pe prof. Aurelia Prică, pe care a angajat-o la rugămintea lui Richard Winter. Era soţia secretarului cu propaganda al judeţenei de partid, învăţătorul Ioan Prică, originar din satul Rod. Era foarte cumsecade cu studenţii, dar pregătirea nu era de nivel universitar. Când studenţii îi puneau întrebări le răspundea cu formula „întrebaţi-l pe tovarăşul decan!”

Când a plecat de la Muzeul Brukenthal, tata a fost urmat de o serie de specialişti. Unii au dorit să-i angajeze la Academie, alţii la facultate. Astfel au fost Thomas Nägler, Nicolae Branga, Paul Niedermeier, Cornel Lungu, Eugen Onu, Gabriela Răileanu şi alţii.

Secretarul de partid pe facultate a fost o personalitate a timpului pe nume Ioan Vesa, originar din Sălişte. A fost membru al PCR din ilegalitate. Fusese muncitor. A urmat universitatea muncitorească de doi ani, la cursuri de zi, în URSS, specializarea Economie socialistă, fără să aibă liceul. Liceul l-a făcut după facultate, la seral. A fost imediat promovat secretar regional de partid, funcţie foarte mare. Îi povestea tatălui meu că în timpul colectivizării purta pistol, deşi nu făcuse armata. Era originar din Sălişte, unde comuniştii nu erau agreaţi. A fost un om foarte corect. Un om care toată viaţa nu a primit nici un pachet de ţigări de la nimeni şi care nu tolera intervenţiile nimănui. Era un idealist, era limitat, dar de o mare moralitate. Din punct de vedere al corectitudinii, cred că de un asemenea om ar fi avut mare nevoie universitatea noastră după aşa numita „revoluţie”.

Secretar şef al facultăţii a fost angajată Gabriela Răileanu, fost funcţionar la Muzeul Brukenthal. Tata şi-a luat ca secretară o săsoaică pe nume Linde Obermeier, pentru că avea nevoie să ştie limba germană, având corespondenţă multă cu Germania, texte de cules la maşină în limba germană şi numeroase vizite de persoane din Germania. Din dosarul de securitate al tatălui meu, atâta cât s-a păstrat el, într-un fel sau altul, direct sau indirect, la vedere sau în umbră, toate persoanele din jurul tatălui meu au fost sub controlul Securităţii.

Mircea Biţu: Deci, nu scăpa nimic…

Corvin Lupu: După mulţi ani, un ofiţer de securitate mi-a relatat că tânăr locotenent fiind a fost chemat de şeful său, un colonel experimentat şi i-a spus că îl duce să-l prezinte decanului, pentru că trebuie să primească atribuţii de a supraveghea facultatea. Ajungând în anticamera decanatului, colonelul i-a spus locotenentului să aştepte afară şi a intrat la tata. După un timp, l-a chemat pe locotenent şi l-a prezentat ca viitorul ofiţer care va răspunde de facultate. La aceasta, tata a spus: „şi cu ce am greşit noi, tovarăşe colonel, să ne daţi pe mâna copiilor?”

Ca bibliotecar şef tata l-a angajat pe Pimen Constantinescu, un om de o mare cultură, fost legionar notoriu. Cei de la partid au strâmbat din nas, dar tata a insistat. Pimen Constantinescu avea o bibliotecă impresionantă. Îl simpatiza foarte mult pe tata şi i-a spus că va dona biblioteca facultăţii, dar că fiicele sale nu vor să-l lase. Astfel, el fura de acasă propriile cărţi şi le aducea zilnic cu o servietă mare. Mi-aduc aminte de imaginea lui Pimen Constantinescu cărând cărţi, arătându-i-le tatei şi punându-le pe raft la facultate, la parter, unde era biblioteca. Tata a cerut intelectualilor din Sibiu, dar şi din alte oraşe, să facă şi ei donaţii de carte, după modelul lui Pimen Constantinescu, al cărui fond care-i poartă numele este foarte important. Au răspuns chemării un număr foarte mare de intelectuali, donaţiile devenind o parte însemnată a bibliotecii.

Mircea Biţu: Dar nu ne-aţi spus nimic despre Drept.

Corvin Lupu: Da, ne-am luat cu vorba şi nu am terminat cu specializările. În anul 1968 tata a vizitat oficial SUA. A ţinut conferinţe şi a vizitat numeroase cercuri culturale americane. România era „la modă” în SUA. În anul 1969, a avut loc vizita în România a preşedintelui american Richard Nixon şi era vizibil că deschiderea României către lume este tot mai mare. A fost un moment foarte important şi tata a vrut să profite în folosul facultăţii. După discuţii în colectivele de filologie de la Sibiu şi cu rectorul ştefan Pascu, tata a cerut şi a obţinut de la rectorul UBB din Cluj-Napoca şi de la minister înfiinţarea unei specializări de Limba şi Literatura Engleză, cu Germană specializare „B” şi cu Română, specializare „B”, care şi-a deschis examenele de admitere şi cursurile în anul 1971. În acelaşi an, a fost înfiinţată şi specializarea Germană cu Engleză secundar. Este impropriu spus „secundar” pentru că de fapt, prin numărul de ore şi prin planul de învăţământ, absolvenţii se bucurau de aceleaşi drepturi pentru ambele discipline de specializare. Pentru formarea Catedrei de Engleză, tata l-a adus pe profesorul Mihai (Michal) Bogdan, o somitate repatriată din SUA. Tot atunci, rectorul l-a rugat pe tata să-l accepte şi pe tânărul asistent Dumitru Ciocoi-Pop de la Cluj, care avea probleme cu reclamaţii pe care i le făcea la partid şi la rector fosta sa soţie, asistent universitar la Conservatorul din Cluj-Napoca, pe nume Ioana Daniela Ciocoi-Pop, cu care avea un copil. Dumitru Ciocoi-Pop a fost asistentul lui Michal Bogdan, care l-a primit şi la doctorat, de la care a învăţat şi modul de administrare a catedrei. După mulţi ani, Michal Bogdan a primit titlul deplin meritat de Doctor Honoris Causa al ULBS, iar fostul său asistent Dumitru Ciocoi-Pop era rectorul universităţii. În sală fiind la acel moment, ca membru al Senatului ULBS, ştiind bine istoria evoluţiilor acelor actori, m-am gândit din nou la ce înseamnă şansa în viaţă, la ce înseamnă să fii acceptat şi promovat într-un anumit moment care să deschidă omului valoros şansa de a-şi pune în valoare calităţile…

Şi acuma să ne referim la Drept. Mergând la Cluj, la şedinţele lunare de Senat, tata stătea de regulă în vecinătatea profesorului Ioan Ceterchi de la Drept. Într-o discuţie, Ioan Ceterchi i-a spus că se resimte mult lipsa de specialişti în administraţia locală şi chiar şi în cea centrală. Acest fapt l-a determinat pe Nicolae Lupu să înfiinţeze specializarea de ştiinţe Administrative. Secretarul de partid, Ioan Vesa, a insistat ca noua specializare să fie de ştiinţe Economice şi Administrative, pentru că el dorea să-şi ia catedră la acea specializare. Aşa s-a ajuns ca în 1971 să-şi deschidă porţile această nouă specializare, căreia tata i-a prevăzut şi cursuri de „fără frecvenţă”, pentru a se şcolariza funcţionarii publici fără studii de specialitate. Tata dorea să-l aducă pe profesorul Ioan Ceterchi să fondeze Catedra de Drept, dar n-a putut căci în anul 1971, când au început cursurile, Ioan Ceterchi a fost numit preşedinte al Consiliului Legislativ al României şi s-a mutat la Universitatea din Bucureşti. A devenit membru corespondent al Academiei, apoi membru al Comitetului Central al PCR, apoi ministru al Justiţiei în guvernul al doilea al lui Ilie Verdeţ. În aceste condiţii, tata a apelat la un avocat, Gheorghe Iliescu. El era fiul Mioarei Pleniceanu, la noi în casă i se spunea „Tanti Miorica”, prietena mai în vârstă a mamei mele, soţia generalului Ioan Pleniceanu din armata regală antonesciană, care a luptat pe frontul antisovietic, ceea ce i-a adus mari probleme după război. Gheorghe Iliescu nu era membru de partid. Divorţase în acea perioadă de soţia sa, o avocată renumită din Timişoara şi s-a întors la Sibiu. Nu
s-a mai căsătorit niciodată pentru că soţia lui l-a pedepsit şi s-a opus desfacerii căsătoriei şi prin tertipuri foarte bine ticluite, această căsătorie nu s-a desfăcut decât la bătrâneţe! Secretarul de partid, Ioan Vesa, nu-l prea accepta. Spunea că sunt prea mulţi oameni cu dosare rele de cadre. Tata îl angajase şi pe Haralambie Chirca, un medievist specialist de marcă în paleografie, care fusese preot şi nu era membru PCR, adusese ca asociat şi pe Gustav Gündisch, fost SS-ist notoriu şi Vesa era mereu nemulţumit de dosarele lor. Tata a insistat şi Iliescu a fost ulterior primit în partid şi s-a împăcat bine cu Vesa. Era foarte corect şi a devenit şef al Catedrei de Drept. De asemenea, a fost adus de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi conferenţiarul Gheorghe Stoica, puternic susţinut de partid şi de Securitate. Soţia sa a fost toată viaţa şefa recepţiei la Hotelul „Aro” din Braşov. Ea s-a mutat la Sibiu doar după pensionare. A fost informatoare a Securităţii, iar apartamentul în care Gheorghe Stoica organiza întâlniri cu colegii săi a fost identificat după 1990 ca fiind casă conspirativă a Securităţii. Era vecin cu familia mea şi la rugămintea lui, tata i-a angajat şi fiul, Răzvan Stoica, ca asistent la Germană, fapt pe care ulterior l-a regretat. De asemenea, partidul şi mai ales Securitatea au făcut presiuni pentru aducerea la facultate a Mariei Vesmaş, care lucra la Consiliul Popular Judeţean. Soţul ei, Gigi Vesmaş, fusese ofiţer de securitate, anchetator penal la Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii, în anii terorii judeo-bolşevice. Era foarte influentă şi o susţinea tare şi prim-secretarul de partid de la Mediaş, un ţigan pe nume Porime, cu care era prietenă. Ulterior, au fost aduşi ca asistenţi universitari ştefan Mârza, Ioan Santai şi Ion Cosmescu, ultimul devenind asistentul lui Ioan Vesa.

Desigur, au predat şi multe alte cadre didactice.

În anul 1973, sper că nu greşesc anul, tata a formulat un memoriu către academicianul ştefan Pascu pentru înfiinţarea specializărilor comerţ interior şi turism, dar nu a mai apucat să le înfiinţeze pentru că partidul şi Securitatea nu l-au mai vrut decan, considerând că nu mai au nevoie de el şi instituţia se va putea conduce bine şi fără el. După Nicolae Lupu, nici Ioan Vesa şi nici Gerhard Konnerth nu au mai dezvoltat facultăţile de Filologie-Istorie şi Drept, mulţumindu-se să păstorească ceea ce au moştenit de la tata.

În anul 1974, Facultatea de ştiinţe Economico-Administrative s-a transformat în Facultatea de Drept Economico-Administrativ, absolvenţii continuând să primească diplomă cu dublă specializare, Drept Administrativ şi Economie. În galeria decanilor Facultăţii de Drept, de la etajul I al facultăţii, Nicolae Lupu figurează ca decan fondator. De altfel, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa, Senatul şi comunitatea academică a universităţii i-au recunoscut lui Nicolae Lupu toate meritele de fondator al instituţiei universitare sibiene care astăzi se numeşte „Lucian Blaga”.

Mircea Biţu: Spuneţi-ne pe scurt ce a urmat după mandatul de decan al lui Nicolae Lupu.

Corvin Lupu: În anul 1976, specializarea de Drept Economico-Administrativ s-a desprins în facultate de sine stătătoare, cu Ioan Vesa ca decan, iar Gerhard Konnerth a devenit decan la Filologie-Istorie. În acelaşi an, partidul a insistat pentru înfiinţarea unei facultăţi de Inginerie Mecanică. România era în plină dictatură de dezvoltare şi era mare nevoie de ingineri, iar în judeţul Sibiu era nevoie de ingineri mecanici. Marile uzine, „Independenţa”, IPAS, Automecanica Mediaş, Întreprinderea Mecanică Mârşa şi multe altele se dezvoltau continuu şi era nevoie de ingineri.

Inginerii n-au vrut să fie parte a Universităţii „Babeş-Bolyai” şi să fie conduşi de rectori umanişti. Au vrut să fie ei şefi mari şi, cu sprijinul partidului, s-au desprins de UBB, înfiinţându-se astfel Institutul de Învăţământ Superior din Sibiu, având cele trei facultăţi menţionate. Cei de la partid care răspundeau de învăţământ nu doreau nici ei să fie conduşi de rectori din Cluj. Academicianul ştefan Pascu era o autoritate şi activiştii de la Sibiu trebuiau să „plece steagul” în faţa lui. La Sibiu rector a fost numit Graţian şteţiu. Socrul lui, profesorul Lăzărescu de la Cluj era influent la minister şi la partid. şi aşa a început sfârşitul… Institutul de Învăţământ Superior din Sibiu n-a mai avut forţa necesară supravieţuirii în perioade grele, iar inginerii nu-i vedeau cu ochi buni pe umanişti. Când a început prăbuşirea, rectorul Graţian Şteţiu a oferit locurile de admitere la Istorie, Facultăţii de Industrie Textilă din Iaşi…

În anul 1984 activitatea facultăţilor umaniste s-a întrerupt brusc nemaifăcându-se admiteri, iar Ingineria s-a transformat în Institut de Subingineri. Seriile de studenţi aflate în lichidare aveau să primească diplome de licenţiaţi în Istorie, în discipline filologice şi de jurişti cu antetul „Institutul de Subingineri din Sibiu”. A fost un moment foarte greu. Cadrele didactice s-au împrăştiat care pe unde au primit locuri de muncă. Ulterior, s-a dat vina exclusiv pe regimul politic, dar au fost şi alte cauze, interne. Inginerii voiau să fie „ei de ei”, li se părea că sunt foarte importanţi şi li se părea că umaniştii îi încurcau. Cu aproape treizeci de ani în urmă, când am dat un interviu, chiar în paginile ziarului „Tribuna” despre aceste lucruri, s-au inflamat foarte tare şi m-au discutat într-o şedinţă de Senat, unde eram şi eu membru şi şef de catedră. I-au cerut rectorului să mă sancţioneze.

Mircea Biţu: şi v-a sancţionat?

Corvin Lupu: Nu! Rectorul i-a trimis pe reclamanţi la plimbare cu formula „Lăsaţi acţiunile în forţă!”

O altă cauză internă a desfiinţării Institutului de Învăţământ Superior din Sibiu a fost faptul că, în ultimii ani de existenţă ai Institutului de Învăţământ Superior s-au manifestat deficienţe interne. La o admitere, un profesor cunoscut de la Română a ajutat o candidată şi a tăiat cu soluţie de şters o frază greşită şi a scris el corect chestiunea pe care o greşise candidata. În colectivul de Română, colegii nu se înţelegeau între ei. A fost denunţat de un coleg şi a ieşit scandal mare. Profesorul a fost mutat în cercetare, „s-a pus batista pe ţambal” şi nu s-au mai luat alte măsuri pentru a nu se distruge imaginea facultăţii, dar în bilanţurile de la partid şi de la Ministerul Învăţământului evenimentul a fost dezbătut. Apoi a fost cazul lectorului universitar Dumitru Ciocoi-Pop, care, în complicitate cu o lectoriţă din SUA, agentă a unui serviciu secret şi iubită a mai multor cadre didactice din facultate, a primit un paşaport fals,
i-a aplicat fotografia şi semnătura şi a încercat să fugă din ţară. Nu putea pleca în altă formă pentru că mama primului său copil din Cluj nu-şi dădea acceptul. Lectoriţa americană a fost expulzată. La percheziţia care i s-a făcut i s-a găsit un carneţel de amintiri în care îşi notase iubiţii. Slab agent secret!

Apoi, erau şi alte cadre didactice cu dosare necorespunzătoare politic. Tata nu mai era, pentru că se pensionase, dar rămăseseră alţii. şi aceste chestiuni au contat la decizia de desfiinţare a instituţiei. O altă cauză a fost faptul că de la specializările Istorie-Germană, Germană principal şi Engleză-Germană, majoritatea absolvenţilor au plecat din ţară. Au emigrat, fiind saşi. Chiar dacă statul german plătea o parte din cheltuielile de şcolarizare, fără să achite cheltuielile de îngrijirea sănătăţii, care erau gratuite în România, de la naştere până la moarte, pentru statul român de atunci nu mai era de utilitate să tot şcolească saşi care să plece în Germania. Apoi, instituţia devenise o placă turnantă a mai multor agenţi din diverse ţări. După ani, când am devenit eu decan şi am ajuns să am o anumită influenţă, am găsit un document de la Securitate care făcea referiri la toate acestea.

Desfiinţarea din 1984 ne-a rănit mult pe toţi cei care eram, într-un fel sau altul, legaţi de această instituţie. Tata a suferit foarte mult…

Dar, cum roata Istoriei se învârte mereu, implacabil, a venit anul 1990 şi universitatea a renăscut din propria-i cenuşă, dezvoltându-se foarte frumos până în anul 2004, când a început din nou declinul. Lent dar continuu şi, din păcate, declinul continuă, chiar dacă unii dintre conducătorii universităţii nu vor să recunoască această realitate.

Momentul înfiinţării din 1969, va rămâne însă unul memorabil, pentru că atunci a fost pusă o piatră trainică de temelie pentru o instituţie de mare importanţă, care, chiar dacă a traversat şi va mai traversa perioade dificile, va dăinui şi va fi un stâlp al oraşului nostru milenar.

Mircea Biţu: şi iată că au trecut cincizeci de ani de atunci!! Dumnezeu să îl odihnească pe Nicolae Lupu şi pe colaboratorii alături de care a fondat şi a condus prima facultate a universităţii sibiene. Vă mulţumesc mult!

Corvin Lupu: Vă mulţumesc şi eu şi doresc să transmit şi cu acest prilej cele mai bune gânduri cititorilor secularului ziar „Tribuna”.