Putna la aniversare

Andrei Breabăn

Prăznuirea Adormirii Maicii Domnului adună în fiecare an la Putna
mulțime de lume venită din toate colțurile țării, ba chiar și români plecați
peste hotare, care își îndreaptă grăbiți pașii către Sfânta Mănăstire încă de
la primele ore ale dimineții pentru a aduce omagiul lor din inimă celui care
a păstorit Moldova vreme de aproape jumătate de veac, ale cărui oseminte se odihnesc și astăzi sub lespedea albă de marmură albă pe care arde necontenit o făclie, a cărei lumină strălucitoare urcă spre a se uni în veșnicie
cu cea care se revarsă din Ceruri, venind din izvorul nesecat al dumnezeirii.
Ierusalim al neamului românesc, loc de pelerinaj al tuturor românilor
indiferent în ce parte a lumii trăiesc, Putna a fost, este și va rămâne de-a
pururi centrul spiritual al credinței noastre strămoșești, dar mai ales locul
în care trăiește veșnic amintirea celui mai mare erou al tuturor românilor,
Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei. Purtându-ne în tăcere pașii pe
aleile de piatră din curtea mănăstirii nu poți să nu rămâi copleșit de
liniștea misterioasă care te învăluie încă de la intrare, ca să-ți îndrume pașii spre mormântul sfânt al
Voievodului, unde smerit îți îndoi
genunchii ca apoi să-ți lipești fruntea de lespedea rece care îl acoperă,
a cărei atingere simți cum te furnică
și străfulgerat de măreția sublimă a
umbrei celui care se odihnește sub
ea, te poartă cu gândurile în urmă
cu 150 de ani, la marea serbare de
la Putna din 15 august 1871 organizată de mari personalități ale culturii românești, între cei prezenți fiind Mihai Eminescu, Ioan Slavici,
Vasile Alecsandri, A.D. Xenopol,
Mihail Kogălniceanu, Gh. Dem
Teodorescu, C. Istrati și alții.
Era un moment de definire a
identității noastre naționale în context european, în condițiile în care
Moldova lui Ștefan cel Mare era
trunchiată în urmă răpirilor samavolnice făcute de Imperiile Țarist
și Austriac, însăși pământul sfânt al
Putnei unde se odihnește Voievodul
aflându-se atunci sub ocupație străină. Era un sublim moment de aducere aminte nu numai a faptelor acestui mare erou al creștinătății, care au
impresionat toată Europa, ci și unul
de a ne apleca capetele cu evlavie
asupra hotărârii sale înțelepte de a
zidi sfânta mănăstire care își va lega
numele pentru vecie de cel al lui
Ștefan cel Mare și Sfânt.
Se împlineau nouă ani de când feciorul lui Bogdan al II-lea s-a întors
pe scaunul tatălui său ucis mișelește
în toiul nopții de 15/16 octombrie
1451 la nunta ce a avut loc la conacul spătarului Sima din Reuseni.
Au fost ani grei și încărcați de trudă, în care numai mintea strălucită
și o mână de gospodar destoinic l-au
scos din impas pe tânărul Voievod
care a moștenit o țară răvășită de
nenumăratele lupte fratricide pentru
tron care au avut loc între urmașii
lui Alexandru cel Bun. Moldova
încă nu își revenise după jafurile
oștilor crăiești care i-au călcat hotarele în anul 1450 jefuind și pustiind totul în cale, chiar dacă în cele
din urmă au fost învinse de Bogdan
al II-lea în cunoscuta Bătălie de la
Crasna. Bieții țărani nu mai știau cui
trebuiau să plătească împovărătoarele dăjdii datorate domniei, acestea fiindu-le cerute pe rând fie de
slujbașii lui Petru Aron, fie de cei ai
lui Alexăndrel Vodă, iar, cum tot nu
le era de ajuns, în 1455 Petru Aron
a acceptat cererea amenințătoare a
sultanului Mahomed al II-lea de a
plăti haraci otomanilor, adăugânduse astfel o nouă taxă celor pe care le
plăteau până atunci.
Cu multă sârguință și
înțelepciune Ștefan a adus ordine
în țară și a înviorat bunul mers al
acesteia. Ca să încurajeze negoțul,
el a revenit la privilegiile acordate
de bunicul său Alexandru cel Bun
negustorilor brașoveni și lioveni,
iar pentru a le face sigură călătoria
pe drumul moldovenesc care lega
prin Chilia și Cetatea Albă țările din
centrul și nordul Europei cu centrele de comerț din părțile orientale, Turcia, Persia și chiar îndepărtata Indie și Țară a Kitailor, cum i se
spunea pe atunci Chinei, a luat măsuri drastice împotriva tâlharilor întărind paza convoaielor negustorești
și mai ales a locurilor cu risc mai ridicat. Aceste măsuri au contribuit la înflorirea tranzitului mărfurilor
negustorești prin Moldova, vămile aducând Voievodului sume mari
de bani, cu care și-a întărit oastea și
a refăcut țara, așa cum era pe vremea marilor Mușatini care au domnit înaintea lui.
Acum, că lucrurile erau puse la
punct, Ștefan se putea gândi și la
grijile sale. Tot după exemplul bunicului său și-a propus să zidească o mănăstire care să-i adăpostească rămășițele pământești atunci
când va trebui să plece din această
lume, sufletul urmând să-i dea socoteală lui Dumnezeu pentru faptele pe care le-a lăsat în urmă. Însoțit
de Mitropolitul Moldovei, Teoctist,
de înalți ierarhi și boieri din Sfatul
Țării, Voievodul își îndreaptă pașii
spre Putna, unde îi cere sfat pustnicului Daniil, duhovnicul său apropiat, cu ale cărui povețe înțelepte a
trecut prin multe încercări în viață.
Acesta îi indică un loc frumos chiar în apropierea chiliei săpată în piatră, unde se nevoia de mulți ani,
loc care lui Ștefan i-a plăcut, hotărând ca acolo să zidească mănăstirea. Potrivit datinilor din acea vreme, Voievodul a urcat mai întâi cu
cei care îl însoțeau pe vârful unui
munte cu culmea domoală, unde azi
se află o cruce imensă care luminează pe timp de noapte. După ce a fost
binecuvântat de mitropolit a încordat arcul și a dat drumul săgeții care
a pornit în zbor spre vale oprindu-se
într-un frasin bătrân. Pe locul unde
a căzut săgeata a fost făcut proscomidiarul, iar zidurile mănăstirii au
fost ridicate pe locul unde s-a înfipt
o altă săgeată care a fost trasă de un
copil de casă pe care Ștefan l-a luat
cu el.
După împlinirea ritualului
strămoșesc, la 10 iulie 1466 au demarat lucrările de construire a mănăstirii, care s-au terminat în vara
anului 1469, fiind stabilită ca zi de
hram Adormirea Maicii Domnului,
una din sărbătorile cele mai respectate de creștini. Este motivul pentru
care ziua pentru sfințirea bisericii a
fost fixată pentru 15 august 1469,
care însă nu a putut să fie respectată
deoarece tocmai atunci Voievodul a
primit de veste că mulțime de tătari
din Hoarda de Aur de pe Volga au
ajuns din nou la hotarele Moldovei
cu gând s-o jefuiască, cum făceau
de obicei. Oastea tătărască era condusă chiar de fiul lui Mamac Han,
tocmai acela care în copilăria lui
Ștefan i-a luat fără milă viața lui
Gheorghiță sau Mitruț, după cum
spune legenda, prietenul său de joacă din Borzești. Aflând de năvălirea tătarilor Voievodul a lăsat toate
la o parte și a ieșit înaintea lor. Le-a
luat urma înainte de a trece Nistrul,
ținându-i sub observație până au
ajuns într-un loc strâmt în apropierea râului, în vecinătatea localității
Lipnic. Fulgerătoare a fost lovitura dată de vitejii lui Ștefan tătarilor, mulțimea acestora a căzut secerată sub săgețile și săbiile ascuțite
ale celor care își apărau țara și
credința, familiile, avutul și pământul strămoșesc. Fugarii încearcă să
scape și să treacă apa prin vad, fiind ajunși din urmă și luați prinși. O
nouă dumbravă roșie intră în istorie în acea zi de neuitat de 20 august
1470, înroșită de sângele mulțimii
hoardelor tătărăști care au fost măcelărite în acea bătălie. Potrivit cronicarului polonez Jan Dlugosz, contemporan cu Voievodul, după acea
crâncenă bătălie Mamac Han a trimis după obiceiul lui o sută de soli
la Cetatea de Scaun, care au cerut cu
ton amenințător ca prinșii să fie puși
în libertate. Răspunsul lui Ștefan a
fost pe măsura faptelor săvârșite de
tătari în țara lui iubită. Nu numai
că nu îi pune în libertate pe prinși,
dar dă poruncă aspră ca fiul hanului să fie tăiat în patru în fața solilor. După asta aceștia au fost trași în
țeapă, doar unul dintre ei fiind lăsat
în viață pentru a duce vestea hanului
Mamac, dar nu înainte de a i se tăia
nasul ca să nu mai aibă cu ce mirosi
după catrințe de moldovence, după
cum obișnuiau. Și așa Gheorghiță a
fost răzbunat!
După ce a rezolvat treaba cu tătarii Ștefan și-a adus aminte de
sfințirea Mănăstirii Putna, care se
va face la 3 septembrie 1469. Pentru
Voievod era o dublă sărbătoare și
mai ales un bun prilej de a-i mulțumi
lui Dumnezeu pentru acea mare victorie împotriva păgânilor,
La slujba de sfințire oficiată de
Mitropolitul Teoctist al Moldovei
au luat parte Voievodul și familia sa, arhierei, boieri și popor din
Moldova, cât și nenumărați invitați
din țările creștine, între cei prezenți
fiind mitropolitul Kievului, trimiși
de la Patriarhia din Constantinopol,
de la cea de la Ohrida (Serbia) și
alte înalte fețe arhierești și boierești.
Curtea Mănăstirii era neîncăpătoare
pentru mulțimea adunată să ia parte
la acea grandioasă ceremonie, la fel
cum s-a întâmplat să fie și în acest an
când întreaga țară era parcă adunată
la Putna pentru a-i aduce un omagiu
de suflet marelui erou național și,
totodată, celor care în urmă cu 150
ani au organizat prima mare sărbătoare când s-au comemorat 400 de
ani de la sfințirea Mănăstirii. Un alt
moment cu adevărat sublim care a
intrat în eternitate, fiind legat de numele Marelui Voievod dar și de acela al identității noastre naționale.
Ce să fi determinat această trezie
a conștiinței românești în această
zi cu adevărat simbolică entru toți
românii de pretutindeni, indiferent
unde ar trăi și de cine ar fi stăpâniți?
Răspunsul îl găsim în acea urnă de
argint depusă pe mormântul sfânt
al Voievodului umplută cu pământ
adus din toate provinciile românești,
Moldova, Țara Românească,
Oltenia, Banat, Transilvania,
Basarabia și Bucovina, simbol al
unității naționale românești, vatră a
strămoșilor noștri daci.
Plănuind marea serbare populară
pentru ziua de prăznuire a Mănăstirii
Putna studenții români adunați la
Putna au vrut să ia drept chezaș pe
marele erou național al tuturor românilor, cel care și-a dăruit viața pentru
apărarea țării și a creștinătății, cel
căruia îi datorăm astăzi că încă mai
vorbim românește. Acestea au fost
și principalele idealuri ale primului Congres al Studenților Români
de Pretutindeni, adunați în număr
impresionant la Putna la 15 august
1871, moment care avea să reaprindă scânteia mișcării pașoptiste și să
pregătească generația de sacrificiu
care va arăta lumii întregi dorința
de unitate și de libertate a românilor,
ideal care s-a împlinit prin jertfele
adse de tinerii noștri în Războiul
Caietele „Columna” nr. 101 – 3/2021 pag. 8
de Independență și ceva mai târziu în primul război
mondial.
E greu de descris în cuvinte impactul acelei impresionante solemnități care a început încă din seara premergătoare hramului, manifestările continuând pe toată
ziua de 15 august 1871. Salve de tun vuiau necontenit de pe vârfurile semețe ale munților care țin mănăstirea în brațele lor puternice precum pruncul este ținut
în brațele mamei sale. În ritmurile lor sacadate, peste
3.000 de români au prins a păși cu evlavie pe sub arcul de triumf ridicat dinainte de organizatori, cei mai
mulți dintre ei fiind îmbrăcați în straie naționale. După
ce ajungeau în curtea largă a mănăstirii intrau pe rând în
biserică, unde se închinau la icoane și apoi sărutau mormântul sfânt al Marelui Erou, chiar dacă atunci acesta
încă nu a fost canonizat de biserică. La auzul numelui
Voievodului, clopotele mari ale mănăstirii au prins să
vuiască și să ducă spre munți sunetele lor puternice ca
niște tunete cu care își chemau Stăpânul, mulțimea adunată în curtea mănăstirii rugându-l să iasă din mormânt
și să-i conducă în bătălie cu noii dușmani care i-au sfârtecat Moldova lui iubită. Între timp s-a oficiat liturghia
de un sobor impresionant de preoți, ea fiind încheiată prin cuvântul starețului Arcadie Ciupercovici, viitor
mitropolit al Bucovinei. La fel de impresionant a fost
cuvântul viitorului mare istoric român A.D. Xenopol,
pe atunci student, ca și momentul de neuitat când tânărul Ciprian Porumbescu, care avea doar 17 ani, a luat
vioara din mâna lui Badea Grigore și a cântat la ea o
Doină românească, iar când a terminat de cântat i-a
spus emoționat tatălui său, având ochii plini de lacrimi:
– Tată, am cântat Daciei întregi!
E greu de descris în amănunt cum a decurs acea manifestare care i-a copleșit pe toți cei care au luat parte la
ea, care aveau s-o păstreze în suflet toată viața și s-o povestească copiilor și nepoților lor.
Cu toată împotrivirea autorităților vremii, după terminarea manifestărilor consacrate Voievodului și idealurilor naționale pentru care s-au adunat la Putna, tinerii prezenți la manifestare aveau să țină primul
Congres care a reunit studenți români din toate provinciile românești, indiferent sub ce ocupație se aflau. În
programul propus și dezbătut cu această ocazie figurau
idealuri îndrăznețe privitoare la identitatea națională
și modul cum tânăra generație ar putea să-și aducă
contribuția la dezvoltarea culturii și unității naționale,
deziderate care se vor împlini pe 1 Decembrie 1918.
Lucrările Congresului studențesc s-au întins până la
orele 2 din noapte, ele fiind reluate și a doua zi. Au fost
făcute propuneri constructive privind organizarea unei
societăți studențești, înființarea unui organ de presă și
alte asemenea măsuri menite să ducă la impulsionarea
culturii române și împlinirea idealurilor tinerii generații.
Răspunsul decisiv a fost dat de Mihai Eminescu care
spre sfârșitul discuțiilor i-a spus lui Ion Slavici:
– Acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează!
Fapte și nu vorbe voia marele nostru poet național,
iar acestea se vor concretiza în marile bătălii de la
Mărăști, Mărășești și Oituz, în entuziasmul cu care s-au
organizat adunările populare din provinciile românești
Bucovina, Basarabia și Transilvania, când s-a hotărât
Unirea cu Țara.
Idealurile studenților adunați la Putna la 15 august
1871 aveau să adune mulțime de lume și la împlinirea a 150 de ani de la acea impresionantă manifestare, când s-a dat din nou glas propunerilor făcute la acea
manifestare deosebită. La fel ca și atunci, participanții
de azi la această mare sărbătoare s-au pus în genunchi
la mormântul Marelui Voievod și i-au adresat rugi împletite cu lacrimi izvorâte din inimă pentru a-l lua ca
mijlocitor între Dumnezeu și poporul său, care și azi
trăiește vremuri grele, fiindu-i amenințate cu și mai
multă înverșunare identitatea națională, limba, credința
și tradițiile moștenite de la străbuni, idealuri pentru care
au luptat și studenții români adunați atunci la Putna. O
zi cu profunde reverberații naționale, cum rar s-a mai
văzut în ultima vreme, o zi a libertății poporului român,
înseninată nu numai de lumina strălucitoare care se revărsa năvalnic dinspre cer, ci mai ales de aceea adusă
asupra miilor de oameni adunați la Putna de cel care a
fost, este și de-a pururi va fi Soarele nației noastre sacre,
Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.
Iar clopotele Putnei au prins să bată și bat și azi în sufletele noastre, ale românilor de pretutindeni, care pentru o zi au lăsat toate la o parte și s-au grăbit să ia parte la această mare sărbătoare. Sunetele lor duioase își
cheamă necontenit Stăpânul, purtând pe undele lor suave rugile întregului neam românesc. Ele se vor face auzite și mâine și poimâine și în vecii vecilor, atâta vreme
cât pe aceste meleaguri se va mai găsi chiar și un singur om care să știe a vorbi românește și care să-și poate pașii la Putna unde să-și îndoaie cu evlavie genunchii în fața mormântului Sfântului Națiunii Romane.
Să dea bunul Dumnezeu ca o asemenea zi să nu existe, ca Putna să rămână în veci Ierusalim al neamului românesc, loc sacru de pelerinaj al românilor de pretutindeni, unde să se adune an de an mii și mii de oameni
la această mare sărbătoare.

(text preluat din Caietele Columnei)