4 august 1919 Armata Română eliberează Budapesta și salvează Ungaria
Desigur, ziua de ieri, 4 iulie, a trecut neobservată în toată mass media românească. Sper să nu se fi întâmplat la fel și în țara vecină și prietenă. Sper ca ungurii să fi profitat de ocazie ca să-și mai clameze o dată recunoștința publică față de români, față de Armata Română. Ba ocazia de a-și arăta aceste sentimente era bună pentru întreaga Europă. Dat fiind că atunci, prin alungarea bolșevicilor din Ungaria, românii au blocat drumul teroriștilor bolșevici spre acapararea întregii Europe.
În sprijinul acestei afirmații aduc mărturiile, cu valoare de document, ale următorilor:
Mai întâi partea adversă, însuși Bela Kun:
„Vă spun că în fiecare țară a Europei există de pe acum un guvern comunist organizat în cele mai mici amănunte și gata să preia puterea când va sosi timpul. Se așteaptă numai un prilej nimerit care să hotărască acel moment. Dar, fiți convinși că se apropie ziua în care toate aceste organizații vor ieși la lumină și se vor arăta lumii.”
O altă declarație maghiară, din partea principelui Ludovic de Windischgraetz, dată pe 14 august 1919, la zece zile după intrarea românilor în Budapesta:
„Aș fi în stare, cu siguranță, să-mi dau viața pentru a păstra Transilvania pentru Ungaria; de asemenea, aș fi preferat să văd trupele maghiare intrând în Budapesta și gonindu-i pe bolșevici. Din nefericire, acest lucru nu a fost cu putință. Mărturisesc cinstit că prefer să-i văd pe români la Budapesta, decât pe Bela Kun și pe acoliții săi, care au ruinat politicește și materialicește patria mea. Recunosc prin aceasta în mod cinstit că, intrând în Budapesta, românii au adus un serviciu însemnat atât Ungariei, cât și întregii lumi.
România poate contribui foarte mult la ridicarea patriei mele și patria mea va ști, la timpul potrivit, să-și amintească cu recunoștință de serviciile pe care i le-a făcut România.”
Jules Cambon, „unul dintre cei mai cunoscuți diplomați ai celei de a treia Republici Franceze”:
„…cu prețul celor mai mari jetfe, România a îndeplinit în sud tradiționala ei misiune care, în nord, i-a revenit Poloniei: ea a fost stavilă împotriva invaziei tătare și a pus capăt unei dezordini care amenința să aducă puterea bolșevică la porțile Vienei. Ea s-a salvat pe sine, dar a salvat și Ungaria de o dominație mârșavă, care copleșise pentru o vreme imperiul Sfîntului Ștefan. Sentimentul acesta l-au avut chiar și autoritățile maghiare, căci atunci când armata română de pregătea să părăsească teritoriul maghiar, prefectul maghiar de Szabolcs a intervenit pe lângă comandantul român cerându-i să-și mențină ocupația, care proteja țara împotriva armatei roșii, iar câteva luni mai târziu o cerere de același fel a fost făcută din nou de teama unei reacții albe.”
Contele de Saint-Aulaire, ministru al Franței în România, după o vizită făcută la Budapesta eliberată de români:
„Cu toate că se simțeau foarte umiliți că au fost eliberați de români, bucuria de a fi scăpat de paradisul infernal al sovietelor, paradis pentru stăpânitori, infern pentru victime, copleșea la maghiari orice alte sentiment.”
Ionel Brătianu:
„Ne-am dat seama cu mai multă limpezime decât altădată că, în afară de interesele noastre vitale, însăși soarta civilizației europene depindea în acest moment de noi. Ni se oferea o șansă unică de a arăta lumii de ce suntem în stare și care este misiunea noastră istorică.”
*
4 August este și ziua în care se cuvine să ne amintim cu mândrie patriotică de Frederich Engels, cel care a spus despre noi că suntem poporul cel mai reacționar din Europa, cel mai conservator etc. Omagiu nec plus ultra! Ce bine ne-a citit, nemernicul! Nu era prost! Altceva îi lipsea!
*
Citatele sunt luate din N.P.Comnen, O primă experiență comunistă în Ungaria (Amintiri și documente), Colecția Destin, Director George Ucătescu, Mardrid, 1957
I.C.
Recunostinta este o floare rara asa suna un proverb romanesc care reflecta modul in care tarile inteleg recunostinta.
Sa aruncam o privire retrospectiva in istorie unde vedem ca drept recunostinta pentru ca Polonia a salvat Viena de la cucerirea otomana, Imperiul habsburgic a impartit Polonia de trei ori pana a disparut in sec XVIII
Lectia poloneza continua si in 1920 cand polonezii au stopat bolsevicii sa ajunga la „rosii” din Germania,multumirea apare peste vreo 20 de ani cand este impartita intre Hitler si Stalin
In anii 80 Irakul a luptat impotriva Iranului ca sa opreasca fundamentalismul siit care ameninta toate tarile din Golf,drept multumire in anii 90 la invazia americana multe tari arabe au aderat la „cruciada americana „.
Asta e recunostinta intre state,adevarul este ca statele au doar interese si atat.Cam asa stau lucrurile si cu Romania si Ungaria cum sublinia si Puiu.
Ungaria a sprijinit regimul lui Bela Kun. De ce? Pentru ca regimul bolsevic dorea Transilvania iar pentru maghiarii doar asta conta,nu avea importanta ca regimul bolsevic era strain de Ungaria,singurul lucru care conta era faptul ca bolsevicii si restul maghiarilor credeau ca pot aduce Transilvania la Ungaria si aparitia unei Ungarii Mari.
Atunci cand au fost infranti si Budapesta ocupata s-au dezis maghiarii de bolsevici iar Romania nu a fost privita ca eliberatoare,ci dimpotriva acest lucru a alimentat si mai mult gandul de revansa a maghiarilor.
A doua eliberare a Budapestei de aceasta data de sub regimul hortyst si hitlerist credeti ca a fost vazut ca o eliberare? Daca ne uitam la monumentele istorice ale soldatilor romani cazuti din Ungaria si Budapesta si sa le comparam cu cele din Slovacia (aici armata romana este socotita eliberatoare) aflam raspunsul.Deci,recunostinta e o floare rara intre tari.
Da. Asa e. Recunostinta e floare rara. Cum facem sa sensibilizam in aceasta privinta pe minoritarii din tara noastra, care au fost primiti cu ospitalitate si bunavointa de poporul român majoritar, timp de sute de ani….si sa le atragem atentia ca acum, s-au cocotat nefiresc de mult, si de multi, prin institutiile statului….si…sapa cu spor la temelie…
Domnule COJA, acesta este un articol foarte tendențios.
” Sper ca ungurii să fi profitat de ocazie ca să-și mai clameze o dată recunoștința publică față de români, față de Armata Română.
Cum adică sperați ? Fiți sigur domnule Coja că așa s-a întâmplat.
Trecutul vă pune la dispoziție atâtea dovezi dar dumnevoastră refuzați să le vedeți!
Prima clamare de recunoștință a fost în august 1940 ( Dictatul de la Viena).
Dacă doriți, vă dau și alte exemple semnificative , mult mai recente: intrarea unui conducător ungur pe teritoriul României suverane călare pe un cal alb
( explicați dumneavoastră care era simbolica acestui gest în Roma antică).
Mai doriți și alte exemple de clamare a recunoștinței ? Schimbarea drapelurilor românești cu cele ungare tot pe teritoriul României suverane. Dacă nu v-am convins, scrieți-mi și va dau și alte exemple.
Hahaha, dle Puiu, aveţi umor, dar şi dl profesor are umor spunând că ungurii vor avea vreodată vreun sentiment de recunoştinţă faţă de români, care i-au scăpat, în 1919, de câteva decenii de comunism.
Ungurul, deşi se afişează ca un om aspru, naţionalist, de onoare, are de fapt o psihologie de slugă supărată pe stăpân (v. imperiul Austro-Ungar, unde ungurii erau o povară pentru Kaiser, cu pretenţiile lor caraghioase).
Ungurul trebuie să-şi găsească un stăpân (fără asta nu poate exista, ca şi ţiganii). După ce-l găseşte, începe să-l sape. Dar, despre asta, cu o altă ocazie.