Petre Țuțea: „Legionarii nu au ucis nici un evreu!” (11)

Petre Țuțea. „Legionarii nu au ucis nici un evreu!” (11)

Un truc clasic: cadavre din vreme pregătite

Trucul cu cadavrele, din vreme pregătite pentru a fi oferite fraierilor drept dovezi ale comportamentului criminal al adversarilor – în cazul de faţă, al legionarilor, este azi destul de cunoscut. S-a clasicizat între timp. L-au folosit şi la Timişoara, în decembrie 1989, organizatorii „revoluţiei” române, aruncând pe străzile oraşului zeci de cadavre cu care au stârnit oroarea şi indignarea românilor. Celebrele cadavre aduse de la Timişoara la Bucureşti şi arse la Crematoriu din ordinul Elenei Ceauşescu erau cadavre fără identitate, nimeni nu i-a revendicat pe acei morţi, iar anumite informaţii duc la concluzia că bietele cadavre îşi făcuseră stagiul de aşteptare la morga din Timişoara şi alte spaţii de depozitare frigo, din România şi din Ungaria… Sau din Serbia. De ce nu?!

Dacă Elena Ceauşescu ar fi avut puţină minte, ar fi făcut caz de acest detaliu şi ar fi dat în vileag faptul că (o parte dintre) morţii de la Timişoara nu erau victime ale represiunii, ci aveau un rol important, dinainte stabilit, în scenariul „revoluţiei” din decembrie 1989. Din păcate, nici în acele momente dramatice soţii Ceauşescu nu au renunţat la cosmetizarea realităţii, după vechiul nărav bolşevic. Prima lor grijă a fost să ascundă că la Timişoara au fost victime. Parte dintre ele, probabil, autentice. Dar restul…

Dacă autorităţile ar fi prezentat cu toată „transparenţa” evenimentele de la Timişoara, românii ar fi înţeles că au de-a face cu o diversiune şi s-ar fi solidarizat cu „conducerea de partid şi de stat”. Aşa însă, românii au simţit că din nou sunt minţiţi de autorităţi şi, chiar fără să cunoască adevărul, au acţionat împotriva guvernanţilor.

La declanşarea şi desfăşurarea revoluţiei trucate din decembrie 1989 un rol important l-a avut UDMR-ul, adică iredentismul maghiar. Îndeosebi la Timişoara. Zic UDMR pentru că această organizaţie există dinainte de 1989 şi sigur a participat la „evenimentele” din decembrie 1989. În mod deosebit a avut un rol la Timişoara, alături de diversioniştii sârbi. Pe ruşi nu-i mai punem la socoteală, au fost pretutindeni şi cei mai mulţi. Rămâne de stabilit vreodată cine anume s-a ocupat de cadavrele „prelucrate” de la Timişoara: sârbii sau ungurii? Ce este sigur este că ulterior, în evenimentele care au urmat celor din decembrie 1989, s-a recurs din nou la trucul cu mortăciuni. Prima oară în martie 1990 la Târgu Mureş, cu ocazia conflictului „interetnic” din data de 15, zi naţională pentru maghiarimea de pretutindeni. În onoarea acestei zile UDMR, probabil cu sprijinul Budapestei, a procurat din timp 18(optsprezece) cadavre, le-a ambalat în straie ungureşti şi alte semne ale identităţii naţionale ungureşti inconfundabile, şi s-a pregătit să le posteze undeva unde să fie găsite de presa internaţională, special convocată în păr pentru evenimentele senzaţionale ce urmau să se producă, cadavrelor respective rezervându-li-se rolul de vedetă a bâlciului udemerist. Aşadar cadavrele au fost îmbarcate într-un camion basculantă şi au pornit spre locul convenit, unde urma să fie descărcate la o margine de pădure, spre a se constata astfel că „legionarii” români au fost reactivaţi după decembrie 1989 şi uciseseră din nou, cu aceeaşi bestialitate, de data asta nişte bieţi maghiari, a căror unică vină era că erau maghiari… Întru totul aidoma evreilor din ianuarie 1941!…

A apărut pe ecranele televizoarelor şi primul prim ministru evreu din istoria României şi, la curent cu ce urma să se întâmple, a pasat dinainte toată răspunderea pe seama legionarilor, despre a căror reactivare a avertizat cu toată seriozitatea… Pregătind astfel terenul pentru ca legionarii să poarte răspunderea şi pentru cele 18 cadavre importate de la Budapesta, dacă acestea ar fi ajuns să-şi joace rolul până la capăt.

Din nefericire, nefericire pentru Petre Roman şi aliaţii săi din UDMR, camionul a făcut o pană, iar şoferul, curajos nevoie mare, ca orice honved veritabil, ştiind bine ce pasageri are în basculantă, a intrat în panică şi a părăsit camionul fără să mai repare pana… Astfel că bozgoraşii din camion n-au mai ajuns la întâlnirea cu presa internaţională. I-a găsit poliţia, Serviciul de Informaţii, şi totul s-a muşamalizat, ca nu cumva aflând lumea de morţii închipuiţi de la Târgu Mureş să priceapă cât de morţi au fost „morţii de la Timişoara”!… Personal am scris în presă despre „mortăciunile de la Târgu Mareş”, am dat şi un comunicat din partea Uniunii Vatra Românească, aşteptându-mă ca Parchetul să se autosesizeze şi să demareze cercetările cuvenite. Nu a făcut-o în ianuarie 1941, nu a făcut-o nici în martie 1990…

După un an-doi, odată cu izbucnirea războiului civil din Yugoslavia, au fost din nou puşi la treabă bieţii morţi. Se ştie azi foarte bine că, din fericire, atrocităţile săvârşite de beligeranţi nu au fost întotdeauna reale sau la dimensiunile afirmate în presă. Îndeosebi împotriva sârbilor au fost puse să dea mărturie falsă o sumedenie de cadavre din vreme pregătite. În general vorbind, ceea ce s-a întâmplat în Yugoslavia după 1990 deseori mi s-a părut a fi o pedeapsă divină pentru rolul mârşav jucat de autorităţile sârbeşti la Timişoara în decembrie 1989. Înclin deci să cred sau să nu mă mir că acele cadavre de la Timişoara au fost fezandate la Belgrad…

*

Ipoteza că, măcar o parte dintre cei 120 de evrei declaraţi ucişi la rebeliune, au fost de fapt cadavre din vreme pregătite pentru a se simula cu ajutorul lor un veritabil pogrom, se împiedică într-un detaliu imposibil de trecut cu vederea: Comunitatea evreiască a dat publicităţii lista evreilor ucişi, lista evreilor înmormîntaţi ca victime ale rebeliunii. Până la proba contrarie suntem obligaţi să acceptăm că au existat acei evrei. Asta nu înseamnă însă, în mod obligatoriu, că lor le aparţin şi mormintele aflate şi azi în funcţiune la Cimitirul evreiesc de la Bellu… Care să fie adevărul?

Nu avem încotro şi suntem nevoiţi să fabricăm ipoteze. Ca şi până acum, cu speranţa că la un moment dat vor apărea şi documentele care să certifice ipoteza corectă. Aşa cum s-a întâmplat cu documentele mai sus prezentate şi care au certificat faptul că (1) rebeliunea nu a fost legionară, de legionari dorită, pornită sau susţinută. De asemenea, ştim acum că (2)Partidul Comunist din România a colaborat intens cu Serviciul Secret de Informaţii pentru a se produce diversiunea din ianuarie 1941. Or, pentru acea dată, când spui comunişti, spui evrei. Iar mărturisirile lui Matatias Carp alungă orice îndoială: (3)între comuniştii evrei şi evreii din Conducerea comunităţii evreieşti a funcţionat o strânsă colaborare, deşi nu chiar deplină, astfel că Matatias Carp s-a simţit îndreptăţit să facă anumite reproşuri organizatorilor, dar asta nu mai contează…

În aceste condiţii una dintre ipotezele care se ivesc în mintea noastră ar fi următoarea: (o parte dintre) cei declaraţi morţi nu au murit deloc, ci au fost substituiţi cu cadavre din vreme pregătite, iar cadavrele au fost înmormîntate cum se cuvine şi au acum la cap o piatră tombală nespus de onorabilă. Rămaşi în viaţă, „morţii” au căpătat o nouă identitate, un nume nou, au plecat din cartierul lor sau chiar din România, cel mai probabil în Palestina… Câţi au fost aceşti morţi vii? Nu puţini, căci ne este greu să ne imaginăm că 120 de evrei au fost ucişi „din greşeală”… Adică din excesul de zel al „bandelor ucigătoare” care au ştiut că acţionează „sub scutul celei mai sigure impunităţi”! Ne vine şi mai greu, ca oameni normali ce suntem, să ne imaginăm o şarlatanie atât de vastă, la care, alături de indivizi dubioşi ca Matatias Carp sau Constantin David, să fi colaborat nu numai cei 120 de „morţi”, dar şi familiile lor, prietenii etc. Şi totuşi… Alta care să fie explicaţia?

Ipoteza de mai sus se naşte în mintea mea dintr-o amintire, rămasă pe retina memoriei fără să-i fi dat la vremea aceea vreo importanţă: la restaurantul Uniunii Scriitorilor, la masă cu graficianul Matty Aslan, conviv extrem de interesant pentru tinerelul care eram pe atunci. Om citit, informat şi inteligent acest Matty Aslan, despre care ştiam că este evreu, evreu din Iaşi. Şi mai interesant, deci! La un moment dat a intrat în restaurant un ins pe care îl ştiam vag de tot din vedere, după nume nicicum. Şi zice Matty Aslan, amuzat de efectul pe care ştia că-l vor face asupra mea cuvintele sale: „Îl cunoşti pe domnul acesta?” „Nu!”, zic eu. „Uită-te bine la el, acest domn este mort de patruzeci de ani! Şi nu arată rău, nu-i aşa?!” Iar când individul a trecut pe lângă noi şi l-a salutat pe Matty, acesta i-a răspuns şi a adăugat către mine: „Nu miroase, nu?!”

Despre ce era vorba? Acel domn era un evreu din Iaşi, fost coleg de liceu cu Matty, al cărui nume figurase pe lista evreilor ucişi în „trenul morţii” cel vestit, listă alcătuită de Comunitate şi publicată în mai multe rânduri la Iaşi. După spusele convivului meu, mai ştia pe câţiva evrei din generaţia sa, declaraţi morţi în 1941, după „pogromul de la Iaşi”, şi pe care el i-a găsit teferi şi în viaţă când a venit la Bucureşti. Toţi cu nume schimbate şi importanţi activişti ai partidului comunist… Care la Radio, care la Scânteia sau vreo editură, ori, mai târziu, la Televiziune, bine postaţi în nomenclatura comunistă… Nu am discutat şi despre mormîntul individului, unde s-o fi aflând, căci prea multă atenţie nu am dat acelui domn, ci m-am uitat mai atent la cel cu care stăteam la aceeaşi masă. Ştiam că este evreu… Ce să înţeleg din acele vorbe? Abia târziu, când a murit, am aflat că Matty Aslan nu era deloc evreu. Ci, într-o oarecare măsură, într-o fericită proporţie, armean, armean după numele tatălui său.

Aşadar, cu toate riscurile, şi mai ales cu riscul de a comite o enormă şi impardonabilă impietate faţă de nişte oameni decedaţi în circumstanţe pe cât de tragice, pe atât de nedrepte, formulez ipoteza de mai sus, anume că oamenii aceia, 120 la număr, de pe „listă” nu au fost ucişi. Sau „măcar” nu au fost toţi ucişi, aşa cum şi la Iaşi numărul celor declaraţi ucişi este, după unii autori circa 500, după alţi autori peste 10.000… Peste zece mii, minus foştii colegi ai lui Matty Aslan. Plus …minus încă un domn, regizor de film, fost evreu mort „în duminica aceea”, despre care am aflat deunăzi că se află în această norocoasă postură… Şi câţi or mai fi, din partea mea un sincer „cât mai mulţi!”